Culpa in omitendo asociată serviciilor ancilare: gratuitatea creditului acordat consumatorului, atrasă de neindicarea DAE, după decizia CJUE în cauza Profi Credit

1. Preliminarii

Reverberațiile soluției invalidării dreptului de creanță al creditorilor profesioniști asupra sumelor percepute cu titlu de dobânzi și comisioane în contractele de credit B2C care omit menționarea expresă a valorii „dobânzii anuale efective”, rezolvare consacrată prin decizia CJUE, pronunțată în 21 martie 2024, în cauza Profi Credit Bulgaria, C‑714/22^[1], pot fi investigate pe cel puțin două paliere. Decizia CJUE reverberează asupra posibilității recunoscute instanțelor naționale de a „amputa” dreptul creditorului profesionist de a percepe costurile unor servicii accesorii prestate consumatorului, în cuantumul specificat de clauzele contractuale, în contextul în care aceste costuri au fost menționate cu omiterea specificării valorii DAE („dobânzii anuale efective”), privând astfel consumatorul de oportunitatea analizării în etapa pre-contractuală a potențialelor implicații financiare pe care acceptarea ofertei le va genera în patrimoniul consumatorului debitor și „maculând”, pe cale de consecință, caracterul avizat și „informat” al consimțământul consumatorului. Palierul secundar atins de efectele acestei decizii este cel referitor la neegalitatea unor soluții din dreptul național al statelor-membre care ar obliga consumatorul să suporte o parte din cheltuielile de judecată, în ipoteza admiterii parțiale a acțiunii acestuia în restituirea sumelor percepute de creditorul profesionist în baza unor clauze abuzive privitoare la comisioane netransparente”; chiar și în situațiile respingerii parțiale a solicitării consumatorului de a-i fi rambursate sumele despre care acesta susține că au fot încasate cu încălcarea prevederilor Directivei 93/13, în versiunea sa actualizată posterior modificărilor și completărilor aduse prin Directiva 2019/2161, recunoașterea existenței unei creanțe în restituire avându-l ca titular pe consumator (dar a cărei cuantum ar fi mai redus decât cel pretins de consumator sau, cu alte cuvinte, ar fi inferior cuantumului estimat și solicitat de către consumator) va fi suficientă pentru obligarea pârâtului profesionist la suportarea cheltuielilor de judecată generate în acțiunea în restituire introdusă de reclamantul consumator, parțial admisă de instanța națională (sau prin admiterea parțială a cererii reconvenționale formulate de consumator, atunci când acesta din urmă se ipostaziază ca pârât în acțiunea introdusă împotriva sa pentru perceperea unor costuri asociate prestării unor servicii ancilare, dacă acordul privitor la contractarea creditului nu a specificat expres cuantumul DAE).

Pentru costurile serviciilor accesorii prestate consumatorului din contractul de credit, introducerea expresă a unor clauze privitoare la perceperea respectivelor sume primește caracter inutil, acestea nefiind opozabile consumatorului, câtă vreme prevederile contractuale B2C nu menționează cuantumul DAE (care să includă și sumele percepute pentru serviciile corelative contractate de consumatorul debitor). Soluția consacrată în cauza Profi Credit poate fi analizată într-o decădere a creditorului profesionist din dreptul de creanță având ca obiect sumele stipulate drept contraprestație a serviciilor accesorii prestate debitorului consumator din contractul de credit, sancțiune care ar fi atrasă de omiterea specificării exprese a valorii DAE în câmpul contractual „compromis” prin această omisiune. Mai mult, împotriva profesionistului creditor poate fi reținută o prezumție (absolută, de data aceasta) de culpă ori de rea-credință^[2] în privința omiterii (prezumat intenționate) a inserării unei mențiuni contractuale exprese referitoare la cuantumul DAE.

„Forjată”, mai întâi, pretorian, în dreptul francez, soluția decăderii creditorului profesionist din dreptul său de creanță privitor la sumele percepute drept contravalori ale serviciilor prestate consumatorului (ori, după caz, din dreptul de a încasa dobânzi sau fructe civile ale capitalului împrumutat, stabilite prin clauze netransparente, care nu ilustrează modul de calcul sau nu recurg la indici obiectivi pentru „scanarea” fluctuațiilor dobânzii variabile) acroșează „gratuitatea” creditului pentru consumator ori, după caz, „gratuitatea” serviciilor ancilare care i-au fost prestate. Dacă, inițial, o asemenea rezolvare a fost privită cu circumspecție, din pricina „dezacordului” instalat între caracterul esențialmente oneros al creditării practicate în raporturile cu consumatorii, reticența din debutul dezbaterii pare să se fi disipat – o evanescență datorată argumentației centrate pe necesitatea reprimării conduitei culpabile prin omisiune a profesionistului creditor^[3]. Prezența, în dispozitivul deciziei CJUE pronunțate în 21 martie 2024, în cauza Profi Credit Bulgaria, a soluției „gratuității” creditului acordat consumatorului a avut drept pilon o interpretare a prevederilor art. 10 alin. (2) lit. (g) și ale art. 23 din Directiva 2008/48 în direcția validării rezolvării potrivit căreia, pentru contractele de credit B2C din cuprinsul cărora a fost omisă mențiunea (impusă, de altfel, cu titlu de formalism informativ^[4]) referitoare la cuantumul dobânzii anuale efective (care să includă și costurile percepute consumatorului pentru servicii ancilare), creditul ar urma să fie considerat ca fiind acordat cu titlu gratuit (revenind creditorului profesionist, în etapa pre-contractuală, misiunea de a insera expres, în oferta de creditare, mențiuni privitoare la DAE practicată, misiune de care acesta nu se poate deroba^[5]), „astfel încât anularea sa să determine numai restituirea de către consumatorul în cauză a capitalului împrumutat”, după cum se reține la pct. 2 din dispozitivul hotărârii CJUE comentate.

Cât de pertinentă este raportarea la criteriul culpei ori al relei-credințe a profesionistului în contextul abordării caracterului abuziv al clauzelor B2C? Ar putea prezenta relevanță sancțiunile adresate pentru neconformarea profesionistului la exigențele formalismului informativ, fără a deplasa discuția înspre perimetrul reprimării clauzelor abuzive? Ar putea fi exploatat criteriul culpei, specific abordării obligației pre-contractuale de informare a consumatorului^[6], revenind profesioniștilor în etapa formării convențiilor B2C, pentru gestionarea carențelor constatate în perimetrul formalismului informativ atașat contractului de credit B2C? Omiterea indicării pertinente a costurilor totale ale creditării ar putea fi analizată într-o neconformare a lui proferens la cerințele formalismului informativ aplicabil ofertei de credit B2C, chiar dacă se referă in terminis doar la costuri percepute pentru servicii ancilare? Se poate aprecia că nu ar aparține „obiectului principal” al contractului de credit dispozițiile contractuale care conferă consumatorului prioritate în etapa examinării solicitării de accesare a creditului (i) sau îi acordă debitorului varianta unui moratoriu individual, la solicitarea acestuia, prin conferirea posibilității amânării datei scadenței pentru plata ratelor lunare (ii) ori de a reduce cuantumul rambursărilor lunare (cu dilatarea perioadei de rambursare a capitalului împrumutat) posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora (iii)? În fine, sub aspect procedural, ar putea fi obligat consumatorul reclamant, a cărui acțiune în restituirea^[7] sumelor care i-au fost percepute în temeiul unor clauze abuzive a fost parțial admisă, la suportarea unor „segmente” din cheltuielile judiciare? Vom încerca să propunem, în paragrafele care urmează, o analiză a manierei în care s-a răspuns acestor întrebări în jurisprudența relativ recentă a CJUE, prin prisma imbricațiilor, suprapunerilor ori a intercalărilor care pot interveni între mecanismele de consacrare a formalismului informativ, obligației pre-contractuale de informare incumbând profesionistului, respectiv reprimării clauzelor abuzive în contractele de adeziune.

2. Invalidarea clauzelor privitoare la comisioanele percepute pentru servicii ancilare, al căror cost ar fi augmentat cuantumul DAE

Întrucât comisioanele percepute drept contravaloare a unor servicii ancilare prestate consumatorului ar urma să reprezinte un număr de procente din valoarea DAE, utilitatea clauzelor care menționează întinderea acestor creanțe ale profesionistului (generate cu titlu de comisioane pentru prestarea serviciilor ancilare) este compromisă, acestea fiind ineficace sau inopozabile consumatorului^[8] (o inopozabilitate inter partes^[9]) în contextul în care nu s-a specificat cuantumul DAE care ar fi înglobat și comisioanele încasate pentru serviciile accesorii de care a beneficiat debitorul. Omiterea specificării DAE nu doar că este calificată drept o manifestare culpabilă^[10] a conduitei creditorului profesionist (căruia i s-ar aplica, în aceste ipoteze, o prezumție absolută de culpă sau ar urma să fie sancționat inclusiv în perimetrul neconformării față de exigențele formalismului informativ^[11] aplicabil contractelor de credit B2C), dar atrage invalidarea a însăși clauzelor accesorii^[12] care gestionează cuantumul sumelor solicitate pentru prestarea serviciilor ancilare, dat fiind faptul că aceste sume nu pot fi percepute decât ca „elemente” ale DAE aferente creditului acordat consumatorului^[13].

Important de reținut este faptul că soluția CJUE în cauza C-714/22 nu validează scutirea debitorului consumator de la plata costurilor creditării (ca sancțiune pentru omisiunea menționării DAE în documentele contractuale) decât în măsura în care dreptul național ar conține prevederi care să consacre o asemenea posibilitate pentru instanțele de judecată; prin urmare, decizia CJUE nu implică o consacrare pe cale pretoriană a soluției „gratuității” contractului de credit B2C din cuprinsul căruia lipsește mențiunea referitoare la cuantumul DAE, ci consolidează „caracterul proporțional” al unei asemenea rezolvări (prin raportare la scopul prevederilor Directivei 2008/48 și al Directivei 93/13, în direcția reprimării clauzelor abuzive practicate de creditorul profesionist^[14]), dacă măsura descrisă nu ar fi consacrată legislativ în sistemul de drept național în care litigiul este tranșat. Prin prisma dezideratului eliminării clauzelor abuzive^[15] și pornind de la prohibiția recurgerii la astfel de stipulații contractuale enunțată în debutul Directivei 93/13, ar rezulta că decăderea creditorului profesionist din dreptul la perceperea acestor costuri ale creditării, practicate fără menționarea expresă a cuantumului DAE care să le includă, poate fi percepută drept o măsură proporțională cu dezideratul urmărit, al descurajării unor asemenea omisiuni din partea profesioniștilor creditării. Întrucât niciunul din textele Directivei 93/13 nu consacră expres o asemenea versiune de soluționare a litigiului B2C, soluția decăderii creditorului profesionist din dreptul său de creanță, ca sancțiune pentru recurgerea la costuri netransparente, ar urma să fie posibilă în măsura în care dispozițiile dreptului național ar recunoaște-o (decizia CJUE în cauza C-714/22 neabordând situațiile unei eventuale consacrări pretoriene a unor astfel de soluții, în absența suportului oferit de dispoziții legale exprese).

În ariergarda discuției, o altă problemă juridică tranșată prin decizia CJUE din 21 martie 2024 se referă la neincluderea în „obiectul principal al contractului”^[16] a clauzelor care stipulează prestarea cu titlu oneros a unor servicii ancilare care conferă consumatorului prioritate la analizarea dosarului de creditare în etapa pre-contractuală, soluție care s-ar desprinde cu ușurință din caracterul accesoriu, pur ancilar, al unor asemenea servicii. Desigur, raționamentul ar fi implicat excluderea din sfera materială a analizei asupra caracterului abuziv al prevederilor contractuale^[17], a acelor dispoziții ale contractului de adeziune care s-ar referi la prețul contractului ori la elementele oneroase principale ale convenției B2C, care pot fi supuse „scanării” în scopul abordării eventualului caracter abuziv doar dacă ar fi netransparente, iar nu sub aspectul cuantumului stipulat. Din această perspectivă, în decizia CJUE din cauza Profi Credit Bulgaria s-a reținut că „clauzele privind servicii accesorii unui contract de credit de consum, care acordă consumatorului (…) o prioritate la examinarea cererii sale de credit și la punerea la dispoziție a sumei împrumutate, precum și posibilitatea de a amâna rambursarea ratelor lunare sau de a reduce cuantumul acestora, nu fac parte în principiu din obiectul principal al acestui contract (…) și nu sunt excluse, așadar, de la aprecierea caracterului lor abuziv”.

De altfel, conexitatea intrinsecă pe care clauzele litigioase relative la serviciile ancilare o prezentau cu „nucleul” convenției B2C sau conținutul principal al contractului, în pofida convenirii respectivelor clauze într-un act adițional (anexat contractului de credit) este evocată în considerentul 58 al deciziei CJUE în cauza C-714/22, accentuând absența autonomiei acestor prevederi contractuale prin raportare la contractul de credit și invocându-se argumentul inserării în planul de rambursare a capitalului împrumutat, a acestor costuri asociate serviciilor suplimentare accesate de către debitorul consumator.

Opinăm că invalidarea clauzelor care prevăd costuri suplimentare pentru consumator (ca echivalent al unor servicii suplimentare realmente prestate debitorului, dar care nu au fost incluse expres în valoarea finală a DAE, indicându-se explicit cuantumul dobânzii anuale efective practicate de creditorul profesionist, bulversând astfel expectanțele financiare ale consumatorului și alterând procesul formării unui consimțământ avizat) ar fi trebuit să se desfășoare, în cauza analizată, pe terenul exigențelor formalismului informativ aplicat contractului de credit B2C, fără a deplasa discuția înspre perimetrul reprimării clauzelor abuzive. Argumentul reținut de judecătorii Camerei a 9-a a CJUE, potrivit căruia clauzele care consacră practicarea unor comisioane pentru servicii ancilare care ar oferi consumatorului prioritate în analizarea dosarului ori alte facilități accesate cu titlu oneros nu ar face parte din „obiectul principal al contractului de credit” sau nu ar fi subsumate elementelor ce țin de onerozitatea intrinsecă a contractului (cu titlu de core elements care ar fi excluse de plano din analiza caracterului abuziv, cu excepția invalidării acestora prin prisma caracterului netransparent) este fastidios, anost, iar, pe fond, unul forțat ori chiar incorect, care intră în coliziune cu însăși esența soluției consacrate, aceea a decăderii creditorului din dreptul de creanță consacrat de aceste clauze atunci când a omis specificarea cuantumului DAE; valoarea DAE nu doar că este esențială în economia caracterului oneros al contractului de credit B2C, dar ar reflecta inclusiv aceste costuri percepute pentru servicii ancilare, care devin parte integrantă ori elemente componente ale valorii DAE. Or, dacă valoarea DAE este epitomul „elementelor principale ale contractului”, prin prisma elementelor referitoare la „prețul creditării”, este de ordinul evidenței că fiecare din componentele DAE, inclusiv costurile prestării unor servicii ancilare la solicitarea consumatorului, sunt integrate în categoria „elementelor principale ale contractelor” și a componentelor de „preț al creditării”. Prin urmare, apreciem că invalidarea acestor clauze care ar consacra caracterul oneros al prestării serviciilor suplimentare, în absența mențiunilor exprese care să specifice cu claritate pentru consumator cuantumul DAE, ar urma să intervină pe terenul neconformării la exigențele formalismului informativ (sancțiunea fiind cea a inopozabilității inter partes, a ineficacității acestor clauze în raporturile cu consumatorul debitor).

De asemenea, merită evidențiat faptul că, inclusiv în situațiile în care clauzele atacate ar adresa elemente din categoria celor relaționate prețului sau caracterului oneros al contractului B2C, acestea rămân supuse analizei focusate asupra stabilirii caracterului oneros, nefiind sustrase abordării conform prevederilor Directivei 93/13, în contextul în care profesionistul a recurs la termeni netransparenți, evazivi sau neclari pentru consumator. Conchidem, așadar, că, chiar și în absența recurgerii la argumentul artificios al excluderii clauzelor care reglează prestarea unor servicii ancilare din categoria „elementelor principale” ale contractului de credit B2C, aceste revederi contractuale ar intra în sfera materială de aplicare a dispozițiilor Directivei 93/13, ceea ce ar face posibilă discutarea potențialului caracter abuziv pe care aceste stipulații contractuale l-ar îmbrăca, câtă vreme proferens a recurs la o formulare ambiguă, netransparentă, de natură să cauzeze confuzie consumatorului, să îl inducă în eroare pe acesta asupra costului total al creditării, alterând procesul formării unui consimțământ avizat în etapa pre-contractuală.

Pentru ipotezele în care contractul B2C nu poate supraviețui „amputării” clauzelor abuzive care sunt invalidate pe criterii de transparență, dar care, sub aspectul fondului, afectează însuși componenta oneroasă a contractului, în jurisprudența anterioară a CJUE, mai precis în Ordonanța din cauza C-655/20^[18], Marc Gómez del Moral Guasch, s-a apreciat că dispozițiile art. 6, alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că ar impune judecătorului național să ofere consumatorului posibilitatea de a alege între, pe de o parte, revizuirea contractului B2C prin înlocuirea prevederilor invalidate/eliminate (cum ar fi clauza care stabilește o dobândă variabilă considerată abuzivă pentru absența indicelui obiectiv de referință) printr-o clauză referitoare la un indice prevăzut în legislația națională ca soluție supletivă (i) și, pe de altă parte, anularea contractului de credit ipotecar în ansamblul său^[19], acesta neputând continua cu titlu gratuit, în absența prevederilor referitoare la cuantumul dobânzii practicate pentru capitalul împrumutat, prevederi care au fost invalidate^[20] pentru lipsa transparenței (ii).