Mecanisme juridice de reabilitare și despăgubire a victimelor infracțiunilor

INTRODUCERE

Politica penală contemporană a majorității statelor lumii este orientată spre promovarea strategiilor de consolidare și garantare a drepturilor pe care le au victimele infracțiunilor, precum și spre instaurarea unei justiții cu caracter restaurativ^[1]. În plus, problematica subiectului victimei infracțiunii și a compensării prejudiciilor cauzate acestora prin fapte penale este în continuă evoluție, în diverse jurisdicții.

Astfel, protecţia victimelor infracţiunilor, în special reabilitarea și compensarea prejudiciilor cauzate în urma actelor infracționale, constituie o preocupare a instituțiilor statale și non-guvernamentale, a organizațiilor de nivel mondial și comunitar, precum şi a membrilor de rând ai comunității. Din acest considerent, prevederile art. 23 din CPP al Republicii Moldova prevăd că dreptul procedural penal asigură drepturile victimelor ca urmare a săvârșirii infracțiunilor, a abuzurilor de serviciu, a persoanelor condamnate sau arestate nelegitim sau în caz de altă lezare a drepturilor. În acest context, prevederile art. 219 CPP a Republicii Moldova reglementează expres că persoanele fizice și juridice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acțiunile interzise de legea penală pot intenta o acțiune civilă privitor la despăgubire prin: a) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvârșirii faptei interzise de legea penală; b) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calității, aspectului comercial, precum și repararea bunurilor deteriorate; c) compensarea venitului ratat în urma acțiunilor interzise de legea penală; d) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputației profesionale.

În această ordine de idei, rezultă că pentru înlăturarea daunelor cauzate de săvârșirea infracţiunii nu este suficientă doar intervenţia organelor de drept și a justiţiei penale. Devine imperioasă instituirea unui sistem de măsuri de protecţie şi de respectare a drepturilor şi intereselor victimelor infracţiunilor^[2]. Realizarea acestui sistem este posibilă, pentru început, prin adoptarea unui cadru normativ eficient care să instituie condiţiile minime de compensare a prejudiciilor cauzate victimelor infracţiunilor.

MATERIALE ȘI METODE

Dintre metodele științifico-socio-umane, cele care devin complementare, în lucrarea de față, se regăsesc: analiza actelor normative; metoda comparativă; observaţia, metoda examinării istorice. Au impact și metodele de cercetare precum sistematizarea și generalizarea.

REZULTATE OBŢINUTE ŞI DISCUŢII

Întru atingerea scopului studiului de faţă, ne propunem să evidențiem faptul că la nivel internațional, Declaraţia Naţiunilor Unite privind Principiile de bază în dreptul victimele crimelor şi ale abuzurilor de putere (1985), defineşte termenul de victimă ca fiind acele persoane, care în mod individual sau colectiv, au suferit orice daună, fizică sau psihică, trăiri emoţionale, pierderi economice sau vătămarea substanţială a drepturilor lor fundamentale, prin acţiune sau inacţiune care încalcă legislaţia penală în vigoare, în cadrul statelor membre, inclusiv acele legi care stipulează abuzul ilicit de putere. În raport cu Declarația Națiunilor Unite nominalizată anterior, Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane reglementează noțiunea de victimă sub aspectul infracțiunii traficului de ființe umane.

Ținem să evidențiem faptul că conceptul de „victimă” a infracțiunii este unul omniprezent în practica Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), având în vedere că Curții Europene a Drepturilor Omului i-a revenit sarcina să stabilească semnificația termenului în discuție. Acest lucru este determinat de faptul că termenul de „victimă” nu este definit de CEDO, însă este remarcat doar în două articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai exact, în art. 5 pct. 5, care reglementează dreptul la libertate și la siguranță^[3], precum și în art. 34 cu privire la cererile individuale^[4].

Cu referire la Cauza Vallianatos și alții c. Greciei^[5], remarcăm faptul că noțiunea de „victimă” este interpretată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o manieră autonomă, în măsura în care calitatea de victimă atribuită persoanei în prerogativa dreptului intern al unui stat nu are și nu poate avea o pondere crucială pentru Curte. Mai mult, ea nu este ținută de calificarea atribuită unei persoane în dreptul intern. Astfel, rămâne la latitudinea Curții de a aprecia și de a decide dacă unei persoane îi poate fi atribuită calitatea de „victimă”.

Urmează a evidenția faptul că textul CEDO scoate în evidență mai multe categorii de victime. Potrivit jurisprudenței CEDO, noțiunea de victimă desemnează persoana sau persoanele afectate direct sau indirect de o pretinsă încălcare a unui drept garantat de Convenție. Așadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție clară între victime directe^[6] și victime indirecte^[7]. Rezultă că victimele directe sunt persoanele cărora li s-au adus atingere în mod nemijlocit printr-o măsură/printr-un act/printr-o faptă. În raport cu victimele directe, victimele indirecte sunt persoanele care au o legătură cu victima directă (dispărută sau decedată) și, în virtutea acestei calități, au anumite drepturi și interese.

Cu toate acestea, în jurisprudența Curții Europene mai este întâlnit și conceptul de „victimă potențială”. În doctrina și jurisprudența unor state această categorie de victimă semnifică deja nu doar cel care suferă un prejudiciu, dar, de asemenea, și cel care suferă de o acțiune sau situație. În rezultat, calitatea de victimă este recunoscută unui număr tot mai mare de persoane^[8]. În cazul de față, putem delecta la ipostaza căreia poate fi un străin care face obiectul unei decizii de expulzare care încă nu a fost executată, iar în ipoteza executării acestei decizii, persoana riscă să fie supusă în țara de destinație unor tratamente contrare art. 3^[9] din Convenție ori să sufere o încălcare a drepturilor garantate de art. 8^[10] din Convenție.

Sub aspectul drepturilor victimelor, în cazul „victimei potențiale”, specialiștii nu mai vorbesc despre „repararea prejudiciului sau pagubei victimei”, dar despre „repararea victimei”, care reflectă cu siguranță ideea că victima este o persoană afectată, în trup și în autonomie, care ar avea interes să fie reparată^[11]. În cazul de față, preluăm poziția doctrinarului Xavier Pin care susține existența unui curent doctrinar, care se bazează pe principiul precauției, care militează pentru o eventuală responsabilitate detașată de orice prejudiciu determinat^[12].

Pentru a conchide cele menționate anterior, rezultă că victima reprezintă subiectul pasiv al infracțiunii căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic (vieţii, sănătăţii și libertăţii fizice), moral (umilirea cinstei și demnităţii) sau material în urma acţiunilor altor persoane, comportamentului său, evenimentelor ori altor întâmplări^[13].

Cu referire la cele menționate anterior, susținem faptul că protecția victimelor infracțiunilor^[14], în special protecția și reabilitarea victimelor infracțiunilor săvârșite cu violență, constituie o preocupare a organismelor europene, statelor europene, inclusiv a Republicii Moldova. Interesul față de subiectul dat pornește de la rațiuni de solidaritate socială, iar scopul care este urmărit în acest sens vizează înlăturarea sau, cel puțin, minimizarea consecințelor negative în viața persoanelor ce au avut neșansa de a deveni victime ale acestor fapte. Este general recunoscut faptul că intervenția doar a justiției penale nu este suficientă pentru a înlătura consecințele survenite în urma comiterii infracțiunii.

La nivel mondial, subiectul privind reabilitarea victimelor infracţiunilor s-a materializat într-o serie de acte internaţionale adoptate de-a lungul timpului, printre care: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU de la 10 decembrie 1948^[15], Convenția ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)^[16], Convenția ONU împotriva criminalității transfrontaliere organizate (UNTOC), cunoscută sub denumirea Convenția de la Palermo^[17], Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului de la New York, din 20 noiembrie 1989^[18], Principiile directoare referitoare la prevenirea crimei şi la justiţia penală în contextul dezvoltării şi al unei noi ordini economice internaţionale, adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor de la Milano, 26 august-6 septembrie 1985^[19], Declaraţia Naţiunilor Unite privind principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU (29 noiembrie 1985)^[20], Convenţia ONU împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984)^[21], Ansamblul Regulilor Minime ale Națiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiției Juvenile („Regulile de la Beijing”), Ghidul Națiunilor Unite pentru Justiție în probleme cu participarea Copiilor Victime și Martori ai Infracțiunilor^[22].

La nivel european, subiectul privind reabilitarea victimelor infracţiunilor s-a materializat într-o serie de acte internaţionale adoptate de-a lungul timpului, printre care: Convenţia europeană privind despăgubirea victimelor infracţiunilor săvârşite prin violenţă (Strasbourg, 24 noiembrie 1983), Recomandarea R(85)11 a Comitetului de Miniștri privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale (28 iunie, 1985), Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană – reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), Decizia-cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001), Cartea verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001), Directiva Consiliului Europei nr.2004/80/EC privind despăgubirea victimelor infracţiunilor (20 aprilie 2004), Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia (5 aprilie 2011), Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (11 mai 2011), Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind ordinul european de protecție (13 decembrie 2011), Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității (25 octombrie 2012).

La nivel național, subiectul privind reabilitarea victimelor infracţiunilor a fost impulsionat de contextul internațional și european^[23].

Prin urmare, reabilitarea victimelor infracțiunilor s-a materializat într-o serie de acte normative printre care:

1) Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești nr. 1545 din 25.02.1998 – garantează despăgubirile și modul de compensare a victimelor de către stat, pentru prejudiciile cauzate de acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, procuraturii și instanțelor judecătorești.

2) Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal nr. 105 din 16 mai 2008 – prevede la art. 22 lit. (c) asigurarea unui venit decent până la găsirea unui loc de muncă pentru partea vătămată într-o cauză penală asociată unor infracțiuni grave, în special cele clasificate drept grave sau excepțional de grave.

3) Legea cu privire la reabilitarea victimelor infracțiunilor nr. 137 din 29 iulie 2016 a introdus pentru prima dată în legislația națională un mecanism concret pentru a acorda victimelor infracțiunilor o despăgubire materială din partea statului pentru prejudiciul suferit. Art. 1 alin. (3) definește victima infracțiunii ca fiind persoana vătămată, psihic sau fizic, care suferă suferință emoțională sau pagube materiale cauzate direct de infracțiune. Definiția include în continuare soțul, copiii și persoanele aflate în îngrijirea persoanei decedate.

4) Legea cu privire la mediere nr. 137 din 03.07.2015 – stabilește, la art. 21 alin. (1) și art. 22 alin. (1), că medierea poate fi iniţiată de către oricare dintre părţi, din proprie iniţiativă, precum şi la recomandarea autorităţilor publice, instanţelor judecătoreşti sau organului de urmărire penală, iar desfăşurarea medierii se întemeiază pe cooperarea părţilor şi utilizarea de către mediator a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere.

5) Legea cu privire la probațiune nr. 8 din 14.02.2008 are ca scop prevenirea recidivei de infracţiune, reglementează asistenţa şi consilierea în vederea reintegrării în comunitate a subiecţilor probaţiunii.

6) Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr. 45 din 01.03.2007 – constituie un mijloc juridic adecvat pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica naţională de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică pentru: a) consolidarea, ocrotirea şi sprijinirea familiei, b) pentru asigurarea respectării principiilor fundamentale ale legislaţiei cu privire la familie, c) recunoașterea egalităţii de gen între femei şi bărbaţi drept elementul-cheie în prevenirea violenţei asupra femeilor.

7) Legea privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane nr. 241 din 20.10.2005 – vizează prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane; asigurarea protecţiei şi asistenţei victimelor și a prezumatelor victime ale traficului de fiinţe umane; colaborarea autorităţilor administraţiei publice cu organizaţiile necomerciale şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile în activitatea de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane; cooperarea cu alte state şi cu organizaţii internaţionale şi regionale competente în domeniu.

8) Legea privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală nr. 79-XIII din 28.04.1994 – reglementa că cheltuielile de tratament în staţionar aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală intenţionată sunt reparate în beneficiul statului de persoana condamnată pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

9) Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr. 1225-XII din 30.12.1992 – determină categoriile de victime ale represiunilor politice, precum: 1) persoanele care au avut de suferit de pe urma represiunilor politice; 2) persoanele asupra cărora au fost adoptate decizii de represiune politică, dar care au reuşit să evite represiunile directe, inclusiv prin refugiu peste hotarele republicii; 3) membrii familiei persoanelor supuse represiunilor, inclusiv copiii care s-au născut în locurile de represiune sau în drum spre ele, persoanele care au fost impuse sau nevoite să-şi urmeze părinţii, rudele, tutorii în exil ori la locul de deţinere specială, sau rămase fără îngrijirea acestora, precum şi copiii persoanelor executate în urma represiunilor politice.

În urma celor menționate, rezultă că Republica Moldova a urmat tendințele mondiale și regionale, reflectate în diverse instrumente internaționale în ceea ce privește despăgubirile victimelor unor infracțiuni violente din partea Statului. Mai mult ca atât, în Republica Moldova, problema victimelor infracţiunilor constituie un subiect de interes naţional, reflectat în Strategia de reformare a sectorului justiţiei pentru anii 2011–2016, aprobată prin Legea nr. 231 din 25 noiembrie 2011, şi concretizat în Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 6 din 16 februarie 2012. Astfel, prin acţiunile de la pct. pct. 2.5.3 din planul de acţiuni – „Consolidarea mecanismului de asigurare a drepturilor victimelor infracţiunilor” şi subpct. 6.4.6.1 – „Elaborarea cadrului normativ necesar pentru reabilitarea victimelor torturii şi altor rele tratamente” au fost punctate exact acţiunile necesare a fi realizare în vederea creării unui mecanism iniţial pentru protecţia şi reabilitarea victimelor infracţiunilor.

În urma celor evocate supra, evidențiem faptul că cadrul legal este într-o continuă evoluție însă judecătorii, avocații, mediatorii, procurorii sau alte personaje care contribuie la actul de justiție au roluri diferite în acest domeniu. Mai mult ca atât, categoriile enunțate anterior au o mare influență asupra măsurii în care statul de drept este susținut în jurisdicția lor specifică. Din acest considerent, actele întocmite de personajele care contribuie la actul de justiție își au un aport semnificativ la identitatea generală a sistemului de justiție – indiferent dacă aceasta este percepută ca fiind imparțială, corectă și dreaptă. Acest lucru va reafirma importanța respectării și aplicării de jure și de facto a următoarelor principii: a) intervenții bazate pe drepturile omului; b) tragerea la răspundere a făptașilor conform prevederilor legale; c) abordarea coordonată și constructivă între mai multe instituții statale sau inter-statale etc.

CONCLUZII

Politica penală contemporană a majorității statelor lumii este orientată spre promovarea strategiilor de consolidare și garantare a drepturilor pe care le au victimele infracțiunilor, precum și spre instaurarea unei justiții cu caracter restaurativ. În plus, problematica subiectului victimei infracțiunii și a compensării prejudiciilor cauzate acestora prin fapte penale este în continuă evoluție în diverse jurisdicții.

Astfel, protecţia victimelor infracţiunilor, în special reabilitarea și compensarea prejudiciilor cauzate în urma actelor infracționale, constituie o preocupare a instituțiilor statale și non-guvernamentale, a organizațiilor de nivel mondial și comunitar, precum şi a membrilor de rând ai comunității.

Respectiv, înlăturarea daunelor cauzate de săvârșirea infracţiunii nu este suficientă doar intervenţia organelor de drept și a justiţiei penale. Din acest considerent, Republica Moldova a urmat tendințele mondiale și regionale, reflectate în diverse instrumente internaționale în ceea ce privește despăgubirile victimelor unor infracțiuni violente din partea Statului. Mai mult ca atât, în Republica Moldova problema victimelor infracţiunilor constituie un subiect de interes naţional, reflectat în mai multe acte normative. Conform prevederilor internaționale, europene și naționale în materie, pentru daunele materiale și morale suferite ca urmare a infracțiunilor, victimele infracțiunilor au dreptul la despăgubiri, care pot fi obținute fie prin inițierea unei acțiuni civile împotriva făptuitorului în cadrul sau concomitent cu procedura penală sau separat în procedură civilă, fie prin obținerea unei despăgubiri financiare acordate de stat. Astfel, se conturează universalitatea dreptului la despăgubiri și compensații a victimelor infracțiunii, ținându-se cont de categoria victimei și de tipurile de prejudicii cauzate acesteia în urma actului infracțional.