Rațiuni și avantaje ale politicii de protecție a mediului, în Republica Moldova, prin măsuri economico-financiare

Autori: Ivan Țeruș,

Grigore Ardelean

Introducere. O economie dezvoltată presupune, în mod necesar, un proces economic interconectat la circuitul economic național, iar acest lucru implică și respectarea standardelor internaționale, iar pe cale de consecință, și adaptarea legislației naționale a statelor. Evident, chestiunea respectivă este valabilă și pentru politica de mediu în compartimentul ce vizează instrumentele economico-financiare de protecție a mediului contra efectelor negative generate, fără careva excepții, de toate activitățile economice și nu numai. Prin urmare, observăm o conexiune strânsă între politicile economiei de piață și cele de protecție a mediului, ambele intercalându-se formând o politică proprie economiei verzi, o economie durabilă ce funcționează pe baza principiilor ce abordează protecția factorilor de mediu ca materii prime și favorabile funcționării acesteia.

Metodele și materiale aplicate. La elaborarea prezentului studiu am ținut cont de necesitatea și eficacitatea metodelor de cercetare ce se impun în cadrul oricărui studiu în domeniul dreptului și nu numai. Prin urmare, am insistat a face uz pe parcursul întregului studiu de următoarele metode de cercetare: metoda istorică; metoda analitică; metoda sintezei; metoda deducției; metoda comparativă; metoda sistemică, precum și metoda empirică.

Rezultate obținute și discuții. După cum susțineam și în conținutul altor lucrări^[1], „reforma tuturor domeniilor economiei naționale a condiționat necesitatea schimbării atitudinii față de utilizarea resurselor naturale, a promovării unei dezvoltări economice şi sociale compatibile cu normele de mediu ce urmează a fi respectate în cursul dezvoltării durabile. Bazele politicii de mediu în etapa de tranziție la economia de piață au fost puse de șirul actelor legislative şi normative adoptate cu utilizarea unor tehnici avansate în corespundere cu tratatele internaționale având în vedere specificul factorilor naturali. Aspirațiile actuale ale Republicii Moldova privind aderarea la Uniunea Europeană pot fi realizate doar odată cu armonizarea cadrului legislativ în corespundere cu noile exigențe impuse de legislația comunitară, nu doar la nivel de reglementare, dar şi la nivel de implementare a politicilor, situație valabilă şi în domeniul mediului”.

Deci observăm din conținutul doctrinei autohtone în materie^[2] că, în plan general, bazele politicii de mediu în Republica Moldova au fost condiționate în mare parte de procesul de tranziție de la economia planificată la cea bazată pe relațiile de piață, încercând a se impune prin reguli noi şi tehnici avansate de elaborare şi implementare. În context, activitățile economice cu impact, activități necontrolate, care sunt desfășurate tot de către stat, de către societățile comerciale, industriale, naționale şi transnaționale au dus la producerea de daune ecologice cu diferite grade de periculozitate^[3].

De fiecare dată când aducem în discuție rațiunea aplicării unor instrumente economice de natură să echilibreze interesul între protecția mediului și dezvoltarea economică, trebuie să pornim de la realitatea în care nici una din aceste intenții nu vor să cedeze. Pe de o parte, avântul economic este necesar dezvoltării unei societăți în ansamblu, deoarece de acest sector depind toate celelalte domenii ale vieții sociale (educație, sănătate, securitate publică, turism, creație, politică etc.), iar de cealaltă parte, calitatea mediului este și ea necesară existenței omului într-un spațiu natural favorabil. De aceea, se cere ca ambele domenii să cedeze în măsura posibilităților pe carele au. Economia trebuie să țină cont de limitele toleranței factorilor de mediu, iar mediul urmează să sacrifice din resursele sale de dragul dezvoltării economiei unui stat. Prin urmare, acțiunea și inacțiunea sunt cerute din partea domeniului economic – doar el este cel cu efect invaziv – respectiv urmează să cunoască limitele până unde poate acțiunea și unde trebuie să se oprească, iar pentru supravegherea respectării acestor limite, sunt destinate instrumentele economico-financiare.

Mai mult, ele permit reducerea efectelor negative ale utilizării resurselor naturale, refacerea, din resursele financiare obținute, a resurselor naturale utilizate. Iată aici stă rațiunea reglementării respectivelor categorii de instrumente, cele care sunt în stare să controleze impactul prin a da valoare mai mare componentelor de mediu. Or, în acest sens, destul de bine explică autoarea Lucia Ovidia Vreja, faptul că „entitățile economice pot crea valoare ecologică în două moduri diferite: prin reducerea impactului activităților lor asupra mediului, dar şi prin contribuția lor la definirea impacturilor asupra mediului. O dificultate majoră este aici faptul că diferitele entități economice, chiar și cele care activează în cadrul aceleiași industrii, utilizează tehnologii diferite de producție și, prin urmare, impactul lor ecologic poate fi diferit, ceea ce duce, mai departe, la o diversitate de metode pentru reducerea impactului. Nici producătorii, nici consumatorii nu par dispuși să plătească eventualele costuri ale reducerii impactului și, prin urmare, strategiile de mediu ale entităților economice vor varia de la absența oricărei măsuri, considerând impactul ecologic ca o consecință inevitabilă a activității economice, până la strategii clare, ce ar putea genera un avantaj competitiv prin reducerea acestor efecte”^[4].

În același sens, comentatorii autorizați susțin că „instrumentele de autoritate și instrumentele economice trebuie să fie combinate și să servească în comun, deoarece defectele unuia sunt atenuate de meritele celorlalți” și „complexitatea evolutivă a sistemului de mediu face orice prezumție de comandă și control nerealistă, în numele rigidității și centralizării. Prin urmare, pentru a încerca o sinteză, în prezent nu există un instrument privilegiat care să poată garanta în mod exhaustiv protecția mediului, deoarece este o chestiune cu un impact marcat în diverse sectoare”. Același lucru, după noi, este valabil și în planul cooperării internaționale prin intermediul politicilor comune de identificare și aplicare a instrumentelor economico-financiare de protecție a mediului, fiind vorba aici și de efortul comun al autorităților de mediu, de la nivel regional la cel global.

Din aceste considerente arătate, credem necesar să abordăm politica în materia instrumentelor economico-financiare de protecție a mediului, subiect al prezentului compartiment din lucrarea noastră, de la nivelul internațional până la cel național.

Astfel, la nivel european, cea mai actuală strategie în domeniul protecției mediului, ce vizează aplicabilitatea instrumentelor economice, este Pactul verde european. Acesta presupune un set de inițiative politice elaborate de Comisia europeană prin care UE s-a angajat să atingă neutralitatea climatică până în 2050^[5].

Potrivit unor opinii identificate în doctrina europeană pe marginea acestui subiect^[6], „realizarea obiectivului de obținere a neutralității climatice va implica o transformare a societății și a economiei Europei, care va trebui să fie eficientă din punctul de vedere al costurilor și justă, precum și echilibrată din punct de vedere social. Comunicarea Comisiei Europene privind Pactul verde european stabilește inițiative de politică menite să ajute UE să-și îndeplinească obiectivul de realizare a neutralității climatice până în 2050. Consiliul discută inițiative legislative și de altă natură în cadrul Pactului verde european, după propunerea acestora de către Comisie.

Bunăoară, la 20 mai 2020, Comisia și-a prezentat Strategia „De la fermă la consumator”, care constituie una dintre acțiunile-cheie din cadrul Pactului verde european. Contribuind la îndeplinirea obiectivului de realizare a neutralității climatice până în 2050, strategia are în vedere evoluția actualului sistem alimentar al UE către un model durabil^[7].

Strategia Farm to Fork

Strategia Farm to Fork își propune, de asemenea, să contribuie la realizarea unei economii circulare. Aceasta va avea drept scop reducerea impactului asupra mediului, al sectoarelor de prelucrare a produselor alimentare și a comerțului cu amănuntul prin luarea de măsuri privind transportul, depozitarea, ambalarea și producerea deșeurilor alimentare^[8].

De fapt, ideea implicării domeniului antreprenorial în acțiuni concrete de protecție a mediului prin intermediul diferitor programe globale în plan macroeconomic, silite de sistemul de audit și consultanță fiscală este sesizată mult mai devreme. Bunăoară, rețeaua globală de firme de servicii profesionale care furnizează servicii de audit și consultanță fiscală în domeniul afacerilor, (KPMG), a elaborat, în aprilie 2008, un raport intitulat „Schimbările climatice vă schimbă afacerea”, care analizează riscurile schimbărilor climatice asupra mediului de afaceri^[9].

Din conținutul raportului avut în discuție, importanța, necesitatea și rațiunea care determină recurgerea grabnică la măsurile de implementare a unor norme cu impact asupra aspectului decizional al antreprenorilor devine clară atunci când se grupează toate activitățile economice din sectorul industrial, în trei grupe, în funcție de riscurile cu care se confruntă și de acțiunile preventive ce ar trebui întreprinse. Respectiv, după gradul lor de influență negativă asupra mediului acestea au fost divizate în trei zone și anume:

– zona periculoasă, care include șase sectoare,

– zona medie, cu nouă sectoare (auto, clădiri și imobiliare, asigurări, construcții și materiale de construcții, sectorul minier și metalifer, sectorul farmaceutic, industria de retail și cea de utilități);

– zona sigură care cuprinde trei sectoare (telecomunicațiile, sectorul alimentar şi cel al băuturilor și chimicalele).

Oricât de paradoxal ar fi, producția chimicalelor se află în zona sigură, în condițiile în care de la începutul dezvoltării lor au fost puse sub control riguros; însă despre utilizarea lor nu putem spune același lucru, atâta timp cât au un spectru larg de utilizatori din diferite domenii, inclusiv cel casnic.