Reconstrucția Ucrainei ca parte a obligației morale a ONU de restabilire a situației încălcării prevederilor Cartei sale în Decembrie 1991

I. Introducere

Reconstrucția Ucrainei reprezintă totodată un simbol al păcii și al victoriei poporului ucrainean și al întregii lumi civilizate, iubitoare de Dumnezeu și de oameni, asupra agresiunii ilegale, nelegitime și neprovocate a Federației Ruse împotriva Ucrainei.

Comunitatea Internațională vibrează alături de suferința ucrainenilor produsă prin acțiuni militare de o cruzime inimaginabilă pentru zilele noastre.

Distrugerile materiale deosebit de grave provocate de atacurile armate ale Federației Ruse asupra infrastructurii țării vecine și prietene, necesită un efort conjugat și sinergic din partea tuturor statelor care înțeleg că Reconstrucția Ucrainei înseamnă reconstrucția spiritului păcii și securității internaționale și totodată Dreptului Internațional.

Aceste valori incomensurabile ale întregii comunități internaționale și ale omenirii în general, au fost și sunt grav și iremediabil vătămate, iar Ucraina a devenit fără doar și poate, apărătorul acestor valori, care luptă nu numai pentru propria națiune și propriul teritoriu, ci pentru restabilirea și reconfigurarea unui Sistem Valoric Mondial în cadrul căruia pacea și securitatea să nu mai poată fi la cheremul celor care cred că pot nesocoti și desconsidera echilibrul internațional, doar pentru simplul fapt că se cred puternici.

România, în dubla sa calitate, atât ca membru al marii familii Euroatlantice, dar și ca prieten și vecin al Ucrainei, și-a afirmat, în nenumărate rânduri, susținerea necondiționată în vederea integrării euroatlantice a Ucrainei.

Totodată, în aceste momente de grea încercare a poporului ucrainean, vecin și prieten, gândul bun și dorința de victorie definitivă a armatei ucrainene asupra agresorului, din partea românilor de pretutindeni, întăresc inimile fraților ucraineni care luptă pentru o cauză atât de nobilă.

România a sprijinit și va sprijini în continuare, necondiționat, ideea și rațiunile pentru care bravul popor ucrainean nu ezită să se jertfească.

Mitul străvechi al realizării și trăiniciei mânăstirilor din Regiunea Carpatică materializat prin jertfă umană, pare atât de actual în trăirea poporului ucrainean care dorește să își edifice propria soartă ca națiune, parte a marii familii euroatlantice

Poate în contextul actual, necesitatea acțiunilor pentru Reconstrucția Ucrainei pare prematură… dar cine și când poate decide apariția unui simbol!?

Simbolul se configurează, se consolidează și trăiește datorită valorii sale intrinseci.

Reconstrucția Ucrainei reprezintă modelul de solidaritate umană care se exprimă prin varii domenii de activitate.

Este un proces îndelungat, deloc ușor, care trebuie susținut și eficientizat permanent din perspectiva acțională și nu numai, dar în urma căruia va rezulta, străbate și dăinui ideea și dezideratul de victorie și pace ale poporului ucrainean și ale tuturor națiunilor care împărtășesc aceleași valori umane.

II. Problematica încălcării Cartei ONU, din anul 1991

Cine se mai putea gândi, în urmă cu doar un an, că în Mileniul III, sec. XXI, toate valorile și cuceririle socio-umane vor fi călcate în picioare în modul cel mai grotesc posibil, de parcă Evul Mediu ar fi renăscut instantaneu sub ochii noștri!?

Se ridică întrebarea legitimă, dacă nu cumva au existat și alte rațiuni mai vechi ce pot fi comensurate ca fundamente problematice ale atitudinii, afișată acțional de către Federația Rusă, în contextul actual.

Răspunsul transpare în mod facil dintr-o analiză sumară a celui mai important eveniment al anului 1991, și anume, dizolvarea URSS, din luna decembrie a aceluiași an.

Am putea afirma, fără teama de a greși, că acest eveniment a marcat schimbarea lumii. Societatea internațională, în integralitatea sa, a primit cu entuziasm și speranță pentru mai bine încheierea Războiului Rece, însă, lucrurile aveau să prindă forme și să materializeze energii care s-au metamorfozat în adevărate „bombe cu ceas”, care au explodat nu mai departe de anul 2022.

În concret, în luna Decembrie 1991, țările foste membre ale URSS, au încheiat un acord, la Almaty, care din perspectiva Parlamentului Ucrainean nu a fost ratificat, dar cu toate acestea, președintele în scaun al RSFSR, la acea perioadă, Boris Yeltsin, s-a adresat Secretarului General al ONU, în baza acestui acord, exprimând intenția de „continuitate” a aderării URSS. Facem precizarea că la acel moment, RSFSR nu avea calitatea de membru al Organizației Națiunilor Unite.

Scrisoarea transmisă, în data de 24 Decembrie, de către președintele RSFSR, Boris Yeltsin, nu putea și nu poate să constituie temeiul juridic în baza căruia un stat succesor independent cum este Federația Rusă, să ia locul ca membru cu drepturi depline al ONU, deținut până atunci de fosta URSS și, mai mult decât atât, membru în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației, fapt ce a generat actualei Federații Ruse, puteri pe care le folosește în mod discreționar și abuziv, și în prezent.

Procedura ce trebuia urmată de către Federația Rusă, în calitate de stat succesor independent pentru a fi primită ca membru cu drepturi depline în cadrul Organizației Națiunilor Unite, și mai mult, ca membru al Consiliului de Securitate, consta în votul prin care se exprima acordul sau dezacordul tuturor statelor membre ale Adunării Generale a ONU.

Această procedură rezultă fără echivoc din regulile speciale, în materie, prevăzute în Convenția ONU privind succesiunea statelor la tratate, din anul 1978, care statuează că „în cazul tratatelor constitutive ale unor organizații internaționale, un stat succesor poate deveni parte în tratat, numai în urma exprimării intenției, în acest sens, exprimată fără echivoc și în mod expres, și cu respectarea procedurilor statutare privitoare la aderarea noilor membri (Vlădoiu, 2022).

Conform procedurilor statutare, Carta Organizațiilor Națiunilor Unite, din anul 1945, prevede în art. 4 alin. (1) și (2), următoarele „1. Pot deveni Membri ai Națiunilor Unite toate celelalte State iubitoare de pace care acceptă obligațiile din prezenta Carta și care, după aprecierea Organizației, sunt capabile și dispuse să le îndeplinească. 2. Admiterea ca Membru al Națiunilor Unite a oricărui Stat care îndeplinește aceste condiții se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate”.

De ce la acel moment ONU a hotărât să nesocotească dreptul tuturor membrilor Organizației de a-și exprima votul privind primirea actualei Federații Ruse în calitate de membru cu drepturi depline, așa cum se impunea pentru un stat succesor, rămâne o întrebare susceptibilă de răspunsuri care, în prezent, nu și-ar mai găsi justificare și legitimitate!?

Cert este faptul că în cazuri similare, ca de exemplu Republica Cehă și Slovacia, după destrămarea Cehoslovaciei ca stat membru al ONU, procedura a fost urmată întocmai, conform prevederilor statutare existente în Carta ONU.

De ce, ONU, în cazul destrămării URSS a înțeles să nu dea satisfacție prevederilor Cartei ONU și să uziteze, astfel, dublu standard, denotă clar inconsecvență, dacă nu, mai mult.

Confuzia voită, la acel moment, materializată în opinia Consilierului juridic al Secretariatului ONU din perspectiva temeiului juridic al prezenței Rusiei în Organizație, nu putea în niciun fel să înlocuiască prevederile Cartei ONU și nicidecum nu a putut servi ca fundament al consimțământului tacit de a admite actuala Federație Rusă ca membru, nici din perspectiva Secretariatului ONU, nici din perspectiva membrilor Consiliului de Securitate și nicidecum pentru statele membre ale Organizației.

Confuzia voită prin care s-a apreciat că actuala Federație Rusă ar fi un stat „continuator” și nicidecum succesor, așa cum a fost și este, de facto și de jure, a dus la a considera acceptarea acestui stat ca membru cu drepturi depline al ONU și al Consiliului de Securitate al acesteia.

Cât de „iubitoare de pace” este Federația Rusă din moment ce acțiunile acesteia, derulate pe o perioadă de mai mult de trei decenii de prezență, cel puțin de contestat, în calitatea de membru auto-impus al ONU, rămâne o întrebare retorică. Dar, cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că Federația Rusă, pe parcursul acestor trei decenii poate fi considerat, cel mai prolific actant pentru războaie, acțiuni violente și destabilizatoare materializate prin ocuparea teritoriilor altor țări, modificări, a fortiori, de frontiere recunoscute la nivel internațional și, multiple activități total „neortodoxe” care au urmărit satisfacția ambițiilor hegemonice, de tip neo-imperialist, invaziv și ilegal ale acestui stat.

Acțiunile Federației Ruse împotriva statului ucrainean independent și suveran, materializate, în anii 2014 și respectiv 2022, au atras adoptarea a două Rezoluții ale Adunării Generale a ONU, după cum urmează: „Integritatea teritorială a Ucrainei” din data de 27 martie 2014 și „Integritatea teritorială a Ucrainei: apărarea Principiilor Cartei Națiunilor Unite”, din data de 12 octombrie 2022. Mai mult decât atât, în data de 2 martie 2022, Adunarea Generală a ONU, adoptă o Rezoluție sub denumirea „Agresiunea împotriva Ucrainei” prin care solicită vehement Federației Ruse să stopeze de îndată, agresiunea armată împotriva Ucrainei, să elibereze toate teritoriile ucrainene pe care le-au ocupat în mod ilegal și forțat și să-și retragă imediat, în mod necondiționat și exhaustiv, forțele militare de pe teritoriul Ucrainei, lăsând în pașnică stăpânire întregul teritoriu ucrainean, în limitele frontierelor recunoscute internațional.

În aceeași notă, Curtea Internațională de Justiție a Națiunilor Unite, în data de 16 martie 2022, a dat ordin Federației Ruse să înceteze ostilitățile, de îndată, și pe cale de consecință să își retragă în mod integral și imediat, trupele militare și/sau de mercenari, de pe teritoriul statului ucrainean.

Nici Ordinul obligatoriu al Curții Internaționale de Justiție a ONU și nici Rezoluția Adunării Generale a ONU, din 2 martie 2022, nu au mișcat în vreun fel Federația Rusă, astfel încât să îi trezească apetitul și sentimentul pentru a redeveni acel tip de stat „iubitor de pace” care l-ar fi făcut propozabil, în mod legal, ca membru ONU, ca stat succesor al fostei URSS.

Răspunsul Kremlinului la toate cele de mai sus menționate s-a materializat în atacuri aeriene și cu rachete de ultimă generație, în blocarea și sabotarea exporturilor de produse agricole ucrainene, care au generat crize alimentare la nivel internațional, în șantaj energetic global și în sute de mii de morți, militari și civili fără nicio vină.

Sfidarea totală a Curții Penale Internaționale care a emis prin Procurorul (CPI), Karim Khan, mandat de arestare internațional pe numele Președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, și al Mariei Lvova-Belova, comisarul Rusiei pentru Drepturile copilului, reprezintă o dovadă în plus a ignorării și nesocotirii oricărei acțuni coercitive legale menite să restabilească ordinea internațională.

Faptul că, în calitate de membru al Consiliului de Securitate al ONU, Federația Rusă a uzitat de dreptul de veto într-o manieră abuzivă și discreționară, aproape de două ori mai mult decât oricare membru dintre cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate ( de 31 de ori), conturează, dacă mai era nevoie, atitudinea pe care înțelege să o adopte Federația Rusă în cadrul ONU, unde, de la 1 aprilie 2023, a preluat și poziția de președinte al Consiliului de Securitate al ONU.

Întreaga activitate a Federației Ruse, începând cu anul 1991, de când în mod contestabil a primit calitatea de membru al ONU și al Consiliului de Securitate al Organizației, acțiunile și încălcările grave ale normelor și principiilor de drept internațional, încununate prin crimele de război și crimele împotriva umanității comise pe teritoriul Ucrainei, nu onorează sub nicio formă imaginea fostei URSS și calitatea de membru fondator a acesteia, în cadrul ONU.

III. Considerații finale

Iată cum, o greșeală produsă cu decenii în urmă, generează actualmente o amenințare de proporții la adresa Păcii și Securității internaționale, în special, și a Dreptului internațional public, în general.

Organizația Națiunilor Unite, ca unică organizație internațională inter-guvernamentală cu vocație universală, trebuie să-și reconsidere poziția și să restabilească, ex-nunc, echilibrul organizațional din perspectiva celor menționate anterior. Altfel, ONU va risca, pe lângă stigmatul evident al statelor membre, lipsa de încredere a acestora care se poate materializa în pericolul desconsiderării eficienței organizaționale și poate pune în pericol valoarea intrinsecă și chiar existența Organizației.

Mai mult decât atât, conceptul deja lansat de noi, privitor la Reziliența suverană a statelor, care poate fi delegată, în mod convențional, la nevoie și după caz, către ONU, nu poate avea funcționalitate și eficiență decât prin intervenția solidară și permanent susținută a membrilor Organizației.

În loc de concluzie, sugerăm propunerea ca toate statele membre ONU, să fie solidare în ideea de a considera „Reconstrucția Ucrainei”, aceea stare de spirit comună care a dat sens și însuflețește dezideratul înălțător de victorie și de pace al poporului ucrainean frate.

În încheiere, amintim spusele marelui diplomat Nicolae Titulescu, fost președinte al Ligii Națiunilor (actualemente ONU), din discursul său ținut în limba franceză în cadrul sedinței de deschidere a celei de-a XII-a sesiuni ordinare a Adunării Societății Națiunilor, Geneva – 7 septembrie 1931, pe care le considerăm valabile și actuale „Nu, nu asistăm la prăbuşirea unei lumi! Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să ne îndoim de izbândă? Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce importanţă are faptul că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa şi acesta este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.

Bibliografie

1. Vlădoiu, N.M., Drept internațional public, Ed. Universul Juridic, 2022, p. 207;

2. Convenția ONU privind succesiunea statelor la tratate, 1978;

3. Carta Organizațiilor Națiunilor Unite, 1945.