Puncte de vedere referitoare la cercetarea și scrierea juridică

Importanța cercetării

Cercetarea reprezintă procesul de căutare sistematică, uneori accidentală, și de acumulare a noi cunoștințe, desfășurată de regulă în cadrul disciplinelor academice de către cercetători. Ab initio, activitatea de cercetare vizează extinderea cunoașterii. Punctul de plecare într-o cercetare se consideră a fi problema de cercetare. Aceasta poate rezulta din anumite viduri în literatura existentă într-un anumit domeniu de cercetare sau poate apărea ca efect al abordărilor insuficiente într-o arie de cercetare, precum și al anumitor dezbateri teoretice și/sau practice din contextul social.

Relevanța și indispensabilitatea cercetării este argumentată și prin investițiile crescânde în acest sens, pornind de la ideea că „investițiile în cercetare și inovare înseamnă investiții în viitorul Europei”^[1] investiții ce vor conduce la un nivel de trai mai bun, la soluționarea mai multor probleme stringente și provocatoare. Astfel, Uniunea Europeană, spre exemplu, oferă, „prin intermediul programelor-cadru multianuale de cercetare și inovare, fonduri care au, printre altele, drept scop consolidarea poziției UE în mediul științific, răspunderea unor preocupări sociale majore, cum ar fi schimbările climatice, transportul durabil și energia din surse regenerabile, accelerarea cooperării internaționale în domeniul cercetării și inovării etc.”^[2]. Printre țările cu cele mai mari investiții în cercetare regăsim Finlanda, Germania, Franța, Suedia și Marea Britanie, care investesc în cercetare peste 3% din PIB.

„Conform studiului The economic rationale for public R&I funding and its impact (Justificarea economică pentru finanțarea publică a cercetării și inovării și impactul acesteia), realizat la solicitarea Comisiei Europene în anul 2017, se constată că aproximativ două treimi din creșterea economică în Europa se datorează investițiilor în inovare”. „În cazul țării noastre, cheltuielile pentru cercetare și inovare per capita însumează aproximativ 6,6 euro, de 80 de ori mai puțin decât media Uniunii Europene”^[1].

Cercetarea juridică

În ultima perioadă, știința dreptului își adjudecă statutul epistemologic, demonstrând o intensificare a cercetării, în ansamblu, și a metodologiei cercetării și scrierii juridice, în parte. „În ceea ce privește dreptul – ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare şi orientare a comportamentului uman, acesta a constituit încă din Antichitate obiect de reflecție şi cercetare pentru gândirea umană, realizându-se un studiu asupra acestuia dintr-o dublă perspectivă: filozofică (de către Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Hugo, Grotius, Bodin, Hume, Locke, Montesqieu, Rousseau, Kant, Hegel, Marx etc.) și juridică (de către Gaius, Ulpian, Modestin, școli juridice din Italia, școala franceză reprezentată de Cujas, școala de la Oxford, Kelsen etc.). Despre o constituire a științei juridice ca ramură distinctă a științelor sociale, având la rândul său un sistem propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia începând din secolul al XIX-lea”^[3].

Din perspectivă juridică, cercetarea constă în identificarea prevederilor legale relevante și analizarea aplicabilității prevederilor legale identificate, specificând modul în care reglementează cazul unui client. Altfel spus, cercetarea juridică, in globo, vizează multiplele raporturi ce se stabilesc prin varii metode de cercetare în procesul propriu-zis de cercetare, analiză și scriere juridică.

În literatura de specialitate, cercetarea științifică este clasificată în două mari categorii: cercetarea științifică fundamentală, care reprezintă o activitate teoretică sau experimentală fundamentală orientată spre cumularea cunoștințelor noi despre fenomene, fapte observabile, și cercetarea științifică aplicativă, ce constituie o activitate de investigare originală axată pe achiziționarea de noi cunoștințe praxiologice.

Printre principiile cercetării fundamentale atestăm consistența logică, obiectivitatea, repetabilitatea din perspectiva noului și a corectului. Având o poziție centrală în ansamblul cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, cercetarea științifică fundamentală servește drept premisă pentru cercetarea științifică aplicată.

Menirea cercetării științifice fundamentale este una cultural-civilizatoare, or, grație cunoștințelor științifice fundamentale pe care le produce, cercetarea științifică fundamentală devine un element esențial de cultură, iar fiind aplicată în tehnici și tehnologii devine un element de civilizație. „În acest context cercetarea științifică fundamentală poate fi subdivizată în cercetare fundamentală pură și cercetare fundamentală orientată. Cercetarea fundamentală pură pune accentul pe căutarea și producerea cunoașterii și cunoștințelor științifice fundamentale. Cercetarea fundamentală orientată urmărește, în special, căutarea și producerea cunoașterii și cunoștințelor științifice relevante altor zone ale cercetării științifice, precum și promovarea acestora către zona cercetării aplicate. În ansamblul cercetării științifice și a dezvoltării tehnologice, cercetarea științifică fundamentală este elementul necesar, cu cea mai largă deschidere prin caracterul ei universal, având totodată un factor de risc ridicat. În acest context, cercetarea științifică fundamentală cuprinde:

• cercetări principale;
• cercetări formative;
• cercetări multidisciplinare;
• cercetări speciale”^[4].

Potrivit profesorului universitar Mircea Duțu, „în acest demers esențial de reașezare a lumii, cercetătorii ar putea avea un rol mai semnificativ dacă și-ar amplifica medierea lor pe lângă societate, așa încât să o facă să înțeleagă datele științifice într-o proporție cât mai mare a membrilor săi și a facilita acceptarea urgenței și consistenței eforturilor necesare. De asemenea, ei pot contribui la justificarea deciziei politice aferente, dificile dar necesare binelui comun”^[5].

Gestionarea activității de cercetare juridică

„Fenomenele sociale apărute spontan sau generate de alți factori necesită studierea lor de către diferite științe apărute sau existente la un moment în societatea noastră. Adoptând principiul din domeniul științelor fizice că nimic nu se pierde, totul se transformă, dreptului, la rândul său, îi revine sarcina elucidării evoluției relațiilor și a realității sociale. Pentru aceasta, dreptul utilizează un șir de metode specifice lui ca știință juridică.

Dacă științele naturii au ca obiect de reglementare natura cu legile ei de existență și de manifestare, știința dreptului are ca obiect de reglementare normele juridice care orientează și definesc relații sociale.

Metodologia juridică poate să apară ca o știință despre știința dreptului care dezvăluie aspecte dintre cele mai importante și pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de știința, dar și artizanul dreptului, regulile științei dreptului, caracterul său”.

Etapele cercetării științifice juridice sunt și trebuie privite atât din perspectivă metodologică, cât și drept componențe ale managementului activității de cercetare științifică.

Gestionarea activității de cercetare juridică este imperioasă datorită faptului că duce la o finalitate creativă – un produs juridic/o scriere juridică, precum și la dezvoltarea competențelor de gândire, analiză, sinteză, organizare, scriere propriu-zisă. Procesul de cercetare poate fi realizat individual, dar și în echipă sau cu participarea parțială a terților. Evident că atunci când purcedem la activitatea de cercetare scopul major este elaborarea produsului final, în cazul nostru produsul scris (proiect de an, teză de licență, opinie juridică, aviz, pledoarie obiectivă sau persuasivă etc.).

Pentru atingerea scopului scontat, ne vom ghida de patru criterii de management al cercetării juridice:

I. Organizatoric (procedural și temporal)

II. Informațional

III. Decizional

IV. Metodologic

I. Criteriul organizatoric al cercetării îl prezentăm din perspectiva a două dimensiuni:

a. Alegerea temei de cercetare/Identificarea problemei generale (a întrebării-problemă)

b. Stabilirea managementului timpului

Vorbind despre alegerea temei/identificarea problemei, menționăm că această etapă nu trebuie să fie întâmplătoare, deoarece de gradul de înțelegere a ceea ce trebuie să elaborăm, ce trebuie să cercetăm depinde succesul și calitatea produsului final scris, eventual prezentat oral.

Raportându-ne la managementul timpului, precizăm un șir de etape, găsindu-le, în cazul nostru, relevante:

• Stabilirea etapelor de cercetare/Calendarul activităților;
• Estimarea timpului de realizare pentru fiecare parte;
• Fixarea termenelor pentru: documentare/informare, sistematizarea/organizarea informațiilor acumulate, elaborarea primei versiuni/a schiței, revizuirea/îmbunătățirea documentului, finalizarea produsului scris conform cerințelor de rigoare;
• Repartizarea echilibrată, de la bun început, a activităților de cercetare;
• Corelarea etapelor/fazelor temporale intermediare cu termenul scadent al cercetării;
• Identificarea riscurilor pentru fiecare etapă (amânarea, activități neprevăzute, suprasolicitare de timp pentru documentare-informare, factori interni, factori externi etc.).

II. Criteriul informațional, în viziunea noastră, se identifică cu următoarele dimensiuni ale documentării:

a. informarea generală (directă, mediată);

b. cercetarea surselor;

c. prelucrarea şi interpretarea ideilor.

Indiscutabil, în procesul cercetării, printr-o relevanță aparte se impune etapa de documentare/ informare cât mai completă în domeniul de cercetare, cu referire la problema cercetată. Orice demers științific va căpăta plusvaloare, dacă cercetătorul/juristul va fi foarte bine familiarizat cu sursele științifice și de drept, va cunoaște temeinic teoriile, informațiile cu referire la problema supusă cercetării.

„Documentarea este o etapă necesară a cercetării şi are drept scop cunoașterea experienței științifice în domeniul supus investigației, în domeniile afiliate şi în celelalte domenii de cunoaștere a realității”^[6]. Amintim doar, din zborul peniței, exemplul lui O. de Balzac, care prin creația sa literară a familiarizat cititorul cu istoria dezvoltării sociale mai elocvent decât manualele de istorie.

Documentarea este indispensabilă cercetării oricărui cercetător. Astfel juristul-cercetător își reordonează cunoștințele pe care le deține în domeniul cercetării.

Cu ajutorul şi grație documentării, putem lua la cunoștință fondul de bază, noile concepții, problemele domeniului mai mult sau mai puțin cercetate, noile publicații științifice, ipotezele noi etc.

Ca etape ale documentării putem distinge:

• informarea generală asupra temei de cercetare:

• identificarea surselor academice și de drept;
• accesarea surselor identificate fie la raft, fie online, în biblioteca universitară/ de profil/ cea publică etc.;
• procurarea materialelor bibliografice sau accesarea surselor Open Science^[7];
• găsirea prevederilor legale relevante;
• adnotarea sumară a materialelor şi ordonarea acestora.

• cercetarea surselor:

• lecturarea atentă a informației de interes pentru cercetare;
• parcurgerea minuțioasă a adnotărilor;
• listarea ideilor acumulate;
• analiza primară a cadrului legal identificat ca fiind pertinent problemei cercetate/ faptelor cazului;
• luarea deciziei cu referire la legile aplicabile;
• înțelegerea a ceea ce înseamnă acestea și modul cum acestea se aplică faptelor cazului analizat.

• prelucrarea şi interpretarea ideilor din bibliografia utilizată:

• ordonarea ideilor stocate;
• sistematizarea informațiilor potrivit relevanței pentru problema cercetată;
• analiza comparativă și de conținut a legilor identificate;
• luarea deciziei cu referire la legile aplicabile;
• înțelegerea a ceea ce înseamnă acestea și modul cum acestea se aplică faptelor cazului analizat.

III. Criteriul decizional, în viziunea noastră, trebuie să pornească de la conceptul de audiență. Or, produsul pe care urmează să-l elaborăm își are audiența/publicul/cititorul său, pe care autorul demersului scris (științific/juridic/judiciar etc.) trebuie să-l aibă în vizor atunci când începe prima versiune a produsului scris. Andrei Lăcătușu, citându-l pe Chaïm Perelman, susține ideea de prioritizare a audienței căreia autorul de text i se adresează^[8].

Dacă ne referim la un proiect de an sau o teză de licență/master, atunci în vizorul cercetătorului-jurist, ab initio, se va afla audiența academică din domeniul dreptului. Prin urmare, la elaborarea demersului științific, decizia va fi orientată spre crearea unui produs conform rigorilor înaintate față de asemenea gen de lucrări, cerințele fiind explicit prezentate în ghiduri privind elaborarea tezelor.

În cazul unor opinii juridice, motivări, prima audiență va fi cea juridică, adică va fi vizată întreaga comunitate profesională din domeniul dreptului. De reținut că și în raport cu un asemenea cititor sunt fundamentale claritatea textului, dar și a raționamentelor, corectitudinea atât lingvistică, cât și juridică, concizia și logica coerentă a exprimării. Cu atât mai mult se vor respecta principiile sus-menționate, în cazul în care beneficiarul textului se preconizează a fi un justițiabil.

La faza decizională, autorul textului juridic va demonstra competențe analitice, de sinteză și concluzionare, va formula răspunsul la întrebarea/întrebările (problema/problemele) proiectată/proiectate inițial. Astfel, printr-un răspuns concis, autorul textului va prezenta principalele prevederi legale pretabile la problema/problemele identificată/te, referindu-se, totodată, și la felul în care se aplică normele de drept la faptele cazului. Rămâne la latitudinea autorului de text juridic de a decide la care surse de drept va face trimitere: fie la cele de drept formal, fie la cele interpretative. Cert este că acestea trebuie să fie relevante, persuasive și citate corect.

De asemenea, cercetătorului-jurist îi revine dreptul de a decide asupra numărului de versiuni ale textului, de câte ori revine asupra textului pentru a-i asigura calitatea.

La redactarea tehnică, emitentul textului va decide căror rigori să se conformeze, în funcție de standardele înaintate de beneficiarii produsului scris, rezultat ca urmare a cercetării.

IV. Criteriile expuse supra sunt de neconceput fără criteriul metodologic.

La fel ca majoritatea ramurilor științei juridice, știința dreptului constituțional apelează în procesul cercetării și dezvoltării sale atât la metode generale de cercetare, cât și la unele mai speciale. Ca în orice domeniu, cercetarea științifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toata complexitatea sa. Din categoria metodelor generale pe larg utilizate de știința dreptului fac parte:

Metoda comparativă – compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic. O primă regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparțin sau nu aceluiași tip istoric de drept sau aparțin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituțiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident că procedeul comparației nu poate fi relevant decât sub aspectul stabilirii diferențelor^[9]. O altă regulă vizează compararea unor situații/instituții având în vedere un anumit context, altfel spus să se pornească de la cunoașterea principiilor de drept și a regulilor aplicabile sistemelor de drept comparate. Urmărind a cerceta dreptul prin metoda comparației este indispensabil a cunoaște principiile de drept și regulile aplicabile sistemelor de drept comparate. Iminent este ca întreaga comparație a instituțiilor supuse comparării să se realizeze în contextul social, politic, cultural din care au rezultat respectivele instituții. La fel de relevantă este și analiza izvoarelor de drept din perspectiva formelor de exprimare a dreptului de la un sistem juridic la altul.

Metoda sociologică – reprezintă o direcție de cercetare cu reale foloase pentru cunoașterea realității juridice. Dreptul, oricare ar fi formele și genurile sale, este întotdeauna fondat pe recunoașterea colectivă, fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondență între obligațiile unora și pretențiile altora. Cu alte cuvinte, dreptul este social prin vocație și prin conținut. Întâlnirea dintre sociologie și drept s-a petrecut în condițiile în care, la o sută de ani de la apariția, în 1804, a Codului civil francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor față de evoluția societății, o anumită întârziere culturală a dreptului. Acesta nu mai putea da întotdeauna soluții operative aspectelor noi pe care viața le ridica. Dreptul se afla în întârziere față de fapte, el începea să-ți dezvăluie limitele. Bazele cercetării sociologice a dreptului au fost stabilite de către juristul german, Eugen Erlich, prin lucrarea sa Grundlegung der Soziologie des Recht (Bazele sociologiei dreptului), apărută în 1913^[10]. „Erlich, adept al «liberului drept» fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a realității juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor și instituțiilor juridice, fiind necesare cercetări în plan vertical, în adâncime, pentru a se pune în evidență «dreptul viu»”^[11].

Metoda istorică – știința dreptului este prezentată în evoluția sa în decursul timpului, studiind modul în care s-au format o serie de categorii juridice și de concepte de drept cu care se operează astăzi, cum ar fi: tipul de drept, esența dreptului, forma dreptului, funcțiile dreptului. „Istoria semnifică cunoașterea trecutului umanității și mersul actual al vieții omenești. Fiindcă dreptul este social și el se dezvoltă și capătă noi valențe odată cu societatea, este absolut necesar ca întregul sistem juridic să fie analizat și aplicat și din perspectivă istorică. Metoda istorică se împletește, așadar, strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru juriști, este extrem de importantă deslușirea sensului evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesități reale ale vieții, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoașterea reglementărilor și formelor de drept, constituie un important document și pentru istorie. În vederea cunoașterii sistemelor de drept, extrem de utile îi sunt juristului concluziile istoricului, așa cum și istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-și propună ca scop aflarea și dovedirea adevărului în faptele omenești. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria”^[12].

Din categoria metodelor specifice amintim^[13]:

Metoda logică – reprezentând o totalitate de procedee sau operații metodologice și gnoseologice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii interne a formei obiective a dezvoltării sociale. Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică. Logica este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice cum ar fi: definițiile legale, conceptele juridice, sistematizarea normelor de drept, elementele structurale ale unei instituții sau ale unor concepte. În literatura de specialitate românească, tangența dintre logica juridică și cea rațională a constituit deseori subiect de dezbatere. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu este de părerea că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezatu înclină spre contribuția dreptului la construirea teoriei argumentării. „Atât în construcțiile sale teoretice, cât și în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerință sine qua non. Cunoașterea pe cale deductivă pleacă și în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică. În drept, ea este o totalitate de procedee și operațiuni metodologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți”^[14].

Metoda experimentală – utilizată pentru observarea provocată, ca urmare a repetării într-un număr mai mare de practici din care se poate desprinde o anumită concluzie cu privire la evoluția firească a acestui fenomen; este acea metodă de cunoaștere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo unde vrea el, în condițiile pe care i le impune, în scopul descrierii și sesizării esenței și legilor lui. Experimentul poate fi făcut în laborator sau pe teren.

Metode cantitative – urmăresc obținerea unui spor de precizie caracteristic științelor exacte, prin folosirea cunoștințelor din domeniul matematicii statistice. Astfel, uneori, organele de cercetare penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracțional, și tot astfel, organele de judecată, prelucrând datele referitoare la fenomenul infracțional pot determina în jocul elaborării actelor normative apariția unor norme juridice care să contribuie la diminuarea unor fapte antisociale.

Metode prospective – urmăresc creșterea rolului funcției de previziune a fenomenelor juridice și a rolului explicativ al dreptului. Prognoza juridică presupune un sistem metodologic complex și folosirea celor mai noi procedee și tehnici. Aceste metode se utilizează la fundamentarea adoptării unor acte normative, cuprinzând și interpretarea pe care o vor da organele de aplicare a dreptului care vor urmări realizarea lor.

Etapele cercetării juridice

Metodologia de cercetare juridică^[15] devine indispensabilă atât în formularea regulilor de drept de către legiuitor, în interpretarea lor sau în redactarea hotărârilor de către judecător, cât și în formarea eficientă a specialistului în drept. Totodată, o abordare corectă a cercetării poate asigura și scrierea unor diverse proiecte de cercetare științifică (de ex., articol, eseu, teză sau studiu etc.) conexă domeniului juridic. Din perspectiva abordărilor incluse în acest demers științific, cercetarea juridică praxiologică se realizează prin intermediul următoarelor etape:

1. Familiarizarea cu sursele – implică lectura surselor primare, prin accesarea cataloagelor tradiționale ale bibliotecilor (de exemplu, catalogul alfabetic şi sistematic pe domenii), și/sau a catalogului electronic, ambele existând în toate bibliotecile (naționale, publice, universitare etc.), inclusiv accesarea bazelor de date cu acces la legislație, practică judiciară etc.

2. Culegerea informației, datelor – presupune elaborarea listelor bibliografice/referințelor, sau afișarea bibliografică, ce poate fi pe suport de hârtie sau electronic. Atât lista, cât și fișa pot cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării/documentului, locul publicării/ sursa elaborării, denumirea editurii, anul apariției şi numărul total de pagini.

3. Analiza surselor – se realizează prin lectura fiecărei surse, ceea ce presupune explorarea cuprinsului, prefeței și a concluziilor, analiza bibliografiei, a activității autorului, a editurii ce o publică/instituției care o elaborează și lectura profundă a conținutului sursei. Se recomandă aranjarea, sintetizarea surselor, a notelor de lectură, scrierea adnotărilor etc.

4. Etapa utilizării surselor – se efectuează prin confruntarea, compararea ideilor, supunerea criticii argumentate și pregătirea pentru procesul de scriere juridică.

Se cere a fi menționat că deși studenții facultăților de Drept sunt puși în fața realizării anumitor cercetări științifice și/sau aplicative, la momentul actual, ei nu sunt antrenați activ în instruiri juridice de cercetare, decât în mod sumar. Mai nou, grație programului „Consolidarea Cercetării, Scrierii și Argumentării Juridice în Moldova”, promovat de National Center for State Courts Williamsburg Sucursala Chișinău (NCSC Chișinău), program finanțat de Biroul Justiție Penală și Aplicarea Legii al Departamentului de Stat al SUA, studenții au ocazia de a-și forma și dezvolta competențele de scriere și argumentare juridică.

Un instrument de cercetare și scriere juridică, axat pe argumentare temeinică și concizie, pe care învață să îl aplice eficient studenții de la Drept, este așa-numita metodă IRAC. Părintele acestei metode este considerat Lon Fuller, unul dintre cei mai importanți patru teoreticieni juridici americani din ultima sută de ani, susține profesorul american de cercetare Robert Samuel Summers.

Acronimul IRAC se descifrează după cum urmează: problema/întrebarea-problemă (I), norma de drept (R), argumentul/analiza (A) și concluzia (C). Respectiva metodă de cercetare și scriere se fundamentează pe modele de raționament inductiv și deductiv în drept.

Potrivit specialiștilor de la Clinica Hukumonline.com, metoda IRAC poate fi reflectată și din perspectivă triadică^[16],

unde faptele vor servi drept premisă pentru formularea problemei (reprezentată prin latura 1), care la rândul ei trebuie să fie pertinentă unui anume cadru legal (latura 2), iar analiza comparativă a faptelor cu norma va conduce la identificarea concluziei (latura 3). Menționăm că, de regulă, etapele ce reflectă laturile 1 și 2 solicită aplicarea cadrului de gândire inductiv, iar materializarea laturii a treia se poate realiza grație capacității deductive de gândire.

„În metoda IRAC de analiză juridică, utilizată în compunerea anumitor documente și rapoarte juridice, «problema» este pur și simplu o întrebare juridică care necesită răspuns.

O problemă apare atunci când faptele unui caz prezintă o ambiguitate juridică care trebuie rezolvată, iar cercetătorii juridici (fie parajuriști, studenți la drept, avocați sau judecători) rezolvă problema prin consultarea precedentului juridic (statute existente, cazuri trecute), regulile instanței etc.)”^[17]. Întrebarea ar trebui formulată într-o formă specifică, nu generală.

Pentru a răspunde la întrebarea (problema) juridică, se trece la următoarea literă din acronimul IRAC: „R” – care înseamnă Regula.

„Regulile ajută la realizarea unei analize juridice corecte a problemei, în discuție folosind faptele cazului. Secțiunea cu reguli trebuie să fie un rezumat legal al tuturor regulilor utilizate în analiză și este adesea scrisă într-o manieră care parafrazează sau condensează în alt mod analitic informațiile în reguli aplicabile.

O regulă descrie legea sau regulamentul care se aplică problemei. Regula trebuie formulată ca un principiu general și nu ca o concluzie asupra cazului particular în cauză. În linii mari, în acest punct este necesar să se noteze articole relevante din legislație, dar fără a fi aplicate. Pentru aceasta, IRAC are următoarea clauză.

Secțiunea de aplicare (sau analiză) a unui IRAC aplică regulile dezvoltate în secțiunea de reguli la faptele specifice ale problemei în cauză. Această secțiune utilizează numai regulile menționate în secțiunea de reguli din IRAC și, de obicei, utilizează toate regulile menționate, inclusiv excepțiile, așa cum este cerut de analiză. Este important în această secțiune să se aplice regulile la faptele cauzei și să se explice sau să se argumenteze de ce o anumită regulă se aplică sau nu în cazul prezentat. Secțiunea aplicație/analiza este cea mai importantă secțiune a unui IRAC, deoarece dezvoltă răspunsul la problema în cauză”^[18].

Analiza este cea mai importantă și mai lungă parte a răspunsului. Ea vizează aplicarea legii în sine la faptele problemei. Aici se va recurge la fapte pentru a explica modul în care regula duce la concluzie. Dacă este posibil, se vor discuta ambele părți ale cazului (adică posibilele acțiuni ale reclamantului/pârâtului), toate argumentele pro și contra și, dacă este necesar, probabilitățile de câștig și de pierdere.

Conform metodologiei IRAC, secțiunea Concluzii constituie un răspuns direct la întrebarea prezentată în secțiunea de probleme a IRAC, dar fără a introduce reguli sau analize noi. Această secțiune reafirmă problema și oferă răspunsul final.

În timp, metodologia IRAC a căpătat atât aliați, cât și adversari, care, la rândul lor se împart în două categorii: cei care se opun utilizării unui IRAC din cauza formatului său strict și greu de manevrat și cei care afirmă că IRAC tinde să conducă la suprascriere și simplificare excesivă a complexității unei analize juridice adecvate.

Propunem o listă de variante ale metodologiei IRAC:

• „AFGAN (Cerere, fapte, motive, răspuns, negociere)
• CI/REXAC (Concluzie, Introducere/Foaie de parcurs (Problemă și regulă), Explicație, Aplicație, Concluzie)
• CLEO (Revendicare, Lege, Evaluare, Rezultat)
• CRAAC (Concluzie, Reguli, Caz Analog (dacă este cazul), Aplicație, Concluzie. Aceasta este folosită mai ales pentru scrierea temelor.
• CRRACC (Concluzie, Regula, Dovada regulii, Aplicație, Contraargument, Concluzie)
• CREAC (Concluzie, Reguli, Explicație, Aplicație, Concluzie)
• FIRAC (Fapte, probleme, Dispoziții și reguli legale relevante, Aplicarea regulilor, Concluzie)
• IDAR (Probleme, Doctrină, Aplicație, Rezultat)
• ILAC (Problemă, Lege, Aplicație, Concluzie)
• IRAAC (Problemă, Regulă, Cazuri analoge, Aplicare, Concluzie)
• KUWAIT (Concluzie, Utilitate, Formulare, Răspuns, Inițiere, Gânduri)
• TREACC (Temă, Regulă, Explicație, Analiză, Contraargumente, Concluzie)
• TRIAccC (Subiect, Regula, Probleme, Analiză – cazuri și concluzie –, Concluzie)
• TRATATE (Teză, Regulă, [regulă] Explicație, [regulă] Aplicație, Teză)
• TRRAC (Teză, Declarație de regulă, Explicație a regulilor, Aplicare, Concluzie)
• TUPAC (Temă, Utilitate, Dovadă, Analiză, Concluzie)
• CRuPAC (Concluzie, Regula, Dovada, Analiză, Concluzie)
• CIRAC (Concluzie, Problemă, Reguli, Aplicație, Concluzie)
• IPAAC (Problemă, Principiu, Autoritate, Aplicare, Concluzie)
• IRREAC (Problemă, Regulă, Explicație, Aplicare, Concluzie)
• IRACDD (Problemă, Regula, Analiză, Concluzie, Apărare, Daune)”^[19].

Generalizând, conchidem că IRAC nu este o formulă mecanică, dar, mai curând, o abordare de bun simț pentru a analiza o problemă juridică. IRAC este cea mai populară metodă de raționament juridic, care constă într-o analiză simplă și consecventă a unei probleme complexe.

Referințe bibliografice:

1. APOSTOL, M. The Antiphysical Review // https://web.theory.nipne.ro/CMP/apr/pdf/apr10.pdf
2. ARAMĂ, E., Metodologia dreptului: (Sinteze pentru seminar) / Elena Aramă, Rodica Ciobanu; Univ. de Stat din Moldova, Fac. de Drept, Catedra Teoria şi Istoria Dreptului. – Chișinău: CEP USM, 2011. – p. 166.
3. DONOS Victor. Metodologia cercetării juridice a „responsabilității și răspunderii aleşilor poporului într-un stat de drept” // Legea și viața, martie, 2020 CZU:342.531.4(478) // https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/22-28_15.pdf
4. DUȚU, Mircea // https://tribunainvatamantului.ro/cercetarea-stiintifica-fundamentala-si-dilemele-sale/
5. GEAFIR Andreea-Nicoleta. Documentarea în cercetarea științifică. / https://nicoletageafir.wordpress.com/2012/12/17/documentarea-in-cercetarea-stiintifica/
6. LĂCĂTUȘU, Andrei. De ce motivăm. // https://www.universuljuridic.ro/de-ce-motivam/
7. PROGRAMUL național în domeniile cercetării și inovării pentru anii 2020-2023, p. 2 // https://ancd.gov.md/sites/default/files/document/attachments/Program%20national%20cercetare%20inovare.pdf
8. https://en.wikipedia.org/wiki/IRAC
9. https://european-union.europa.eu/priorities-and-actions/actions-topic/research-and-innovation_ro
10. https://www.hukumonline.com/klinik/a/metode-irac-dalam-penalaran-hukum-lt631f2b19a4dc4/
11. https://www.referatele.com/referate/noi/drept/metodele-cercetarii-17183922.php
12. https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Metodele-de-cercetare-ale-stii81174.php
13. https://www.stiucum.com/drept/drept-general/Metodele-cercetarii-stiintific22565.php