Cu cărțile pe față în declararea simulației

I. Introducere

Potrivit definiției unanim acceptate de doctrina de specialitate, actul juridic, fie el unilateral sau bilateral, presupune manifestarea de voință realizată în scopul creării, modificării sau stingerii unui raport juridic civil^[1], așadar, nu am putea, rezonabil, să ne imaginăm un act încheiat fără a urmări unul dintre cele trei efecte alternativ descrise, asta dacă nu ne referim la un act lipsit de cauză, care va fi lovit de nulitate relativă^[2]. Imaginația omului, consolidată cu interesul de a „întoarce o situație în favoarea lui”, atunci când soluția legislativă nu i-ar aduce beneficiile dorite, sau, după unii autori^[3], libertatea contractuală și consensualismul au dus la apariția simulației, metaforic privită ca pânză cu desen ce simbolizează un castel, în spatele căreia se află o ruină, așadar, o aparență.

Academic, simulația a fost definită ca „o operațiune juridică ce constă în încheierea unui act juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală, și încheierea concomitentă ( n.n. sau anterioară) a unui alt act juridic, secret, precizând adevăratele raporturi juridice pe care să le stabilească în realitate”^[4]. Așadar, suntem în prezența a două acte „gemene”, în sensul că au fost încheiate de aceleași persoane, însă doar una, cea fictivă, este prezentată publicului.

Din punct de vedere etimologic^[5], acest concept provine din latinescul „simulatio”, care semnifică „a simula”, care, la rândul său, provine din simile sau similis, ce denotă termenul „asemănător”. Realitatea că simulația provine tocmai din dreptul roman nu ar trebui să ne surprindă având în vedere că tehnica de a deghiza donațiile în contracte de vânzare, din cauza incapacității de a dona, a fost preluată în dreptul român contemporan.

Despre simulație, condițiile și formele sale se poartă cel mai des discuții în materia efectelor contractului, însă atragem atenția asupra faptului, și realității deopotrivă, că acest fenomen larg răspândit poate fi întâlnit și în cazul actelor unilaterale^[6], în sensul încheierii unui act ce nu creează situația juridică prevăzută de acesta între emitent și destinatarul actului, sub rezerva existenței unui acord de a simula între aceștia.

Reîntorcându-ne la efectele actului juridic civil, după cum atât legiuitorul, cât și doctrina, dar și jurisprudența ne arată constant, acestea sunt obligativitatea (între părți), efect denumit și pacta sunt servanda^[7], terminologie regăsită și în dreptul internațional public^[8], relativitatea^[9], potrivit căreia contractul poate produce efecte doar între părțile actului, neputând să profite sau să dăuneze uni terț, și opozabilitatea^[10], conform căreia terții nu pot aduce atingere efectelor contractului. Comparativ privind, dacă, potrivit relativității, efectele contractului nu se pot extinde asupra terților, opozabilitatea, ar putea fi înțeleasă ca producând efectul invers, acela că terții nu pot, la rândul lor, să aducă atingere efectelor contractului, efecte reprezentate de drepturi sau obligații, indiferent dacă le-ar aduce o situație mai favorabilă.

Dintre toate aceste trei efecte, simulația a fost înțeleasă ca o excepție de la opozabilitate, tocmai pentru că, după cum vom vedea, are ca efect inopozabilitatea, o sancțiune de drept civil care mai poate fi regăsită în cazul nerespectării condițiilor de publicitate prin registrele de Carte funciară^[11] sau Registrul Național de Publicitate Mobiliară^[12], fosta Arhivă Electronică de Garanții Reale Mobiliare, în cazul fraudării terților, Fraus omnia corrumpit, ce vizează, în principiu situația creditorului chirografar, care prin intermediul acțiunii pauliene sau revocatorii^[13], solicită instanței să declare actul inopozabil față de acesta, însă o formă de fraudă gravă poate duce direct la nulitatea actului^[14] (vânzarea la licitație publică pentru frauda comisă de terțul adjudecatar^[15]), sau în materia reprezentării, atunci când reprezentantul a acționat în lipsa sau cu depășirea puterii de reprezentare^[16], aceasta dacă reprezentatul nu a ratificat actul dintre reprezentant și terț.

De asemenea, simulația este indisolubil legată de alt concept, numit acțiunea în declararea simulație, sau prescurtat, acțiunea în simulație, ca efect al simulației, prin care se solicită instanței să constate caracterul secret al contraînscrisului, pentru ca acela să producă efecte, motivele fiind ușor de înțeles, dacă ne-am raporta la terții care ar fi prejudiciați de actul fictiv. În acest sens, acțiunea în simulație este privită ca un mijloc juridic oferit creditorilor în virtutea garanției comune, în scopul asigurării realizării integrale a creanțelor^[17], iar sintagma de „garanție comună” ne îndreptățește să ne gândim la dreptul de gaj general, așadar, la creditorii chirografari, chiar dacă ei au deja acțiunile pauliană și oblică, dat fiind că specificul ei este diferit, printre care și termenul de prescripție, tipul acțiunii.

II. Privire retrospectivă

De la dreptul roman reflectat în etimologie, vom face un salt la vechea reglementare a simulației în România, înainte de a analiza simulația din prezent, anume modul în care legiuitorul vede și sancționează această operațiune, nu și animus al persoanelor de a încheia, întrucât intenția a existat dintotdeauna, sub diferite forme.

În acest sens, se face referire la simulație în materie de atacare a „împărțelii” pentru simulație. Deși, creditorul pierdea beneficiul acțiunii pauliene din culpa sa, manifestată prin neglijență, doctrina din vechea reglementare a apreciat că există două excepții, cazuri în care creditorul poate totuși să beneficieze de inopozabilitate: când împărțeala este fictivă, așadar, nu există, sau când moștenitorii au realizat acest partaj în grabă, tocmai pentru ca respectivul creditor să nu poată interveni^[18].

De asemenea, la fel de bine, moștenitorii pot renunța la succesiune, iar dacă au primit liberalități anterior, creditorii trebuie, chiar și fictiv, să raporteze liberalitatea, ceea ce ar duce la o imputare a sumelor raportate asupra părții ce s-ar fi cuvenit renunțătorului, în orice caz, creditorul renunțătorului nu obține proprietatea pentru partea ce s-ar fi cuvenit renunțătorului, însă, creditorul poate ataca respectiva simulație atât dacă e frauduloasă, aducându-le atingere dreptului, acela de a-și îndestula creanța, cât și dacă e simulată, iar, în caz de simulație, au această posibilitate atât creditorii anteriori, cât și ulteriori simulației, în timp ce, în cazul acțiunii pauliene pentru act fraudulos, doar cei anteriori au acest beneficiu^[19].

Câteva referiri cu privire și la acțiunea în declararea simulației, potrivit vechii reglementări, pot realizate, pentru a oferi o privire de ansamblu cât mai cuprinzătoare. Așadar, prima dată se verifică caracterul actului simulat, întrucât dacă este gratuit, oricine are un interes poate stabili caracterul deghizat, fiind aplicabile regulile de la anulare, revocare, reducțiunea^[20]. Chestiunea prezintă interes când există un act oneros simulat, caz în care se face o altă distincție, de această dată, între cine realizează această acțiunea, întrucât dacă ne referim la părți, ei pot dovedi simulația prin martori sau prezumții doar dacă este incidentă o fraudă la lege. Terții însă au dreptul de a uza de martori și prezumții, din două motive: primul pentru că nu puteau să își procure un început de dovadă scrisă și pentru că, făcând referire la donațiile deghizate sub forma actelor oneroase, acestea sunt o formă de fraudă la lege, așadar, terții vor avea acces la aceste mijloace de probă^[21].

Nu în ultimul rând, o foarte mare distincție de dreptul român actual, potrivit vechii reglementări, acțiunea în simulație se prescria în termen de 30 de ani^[22], potrivit dreptului comun, însă acțiunea în anulare a unei donații deghizate se prescrie în 10 ani^[23].

III. Simulația din zilele noastre

III.1. Reglementare

Potrivit noii reglementări, sediul materiei în ceea ce privește simulația este reprezentată de art. 1.289-1.294 C. civ., unde sunt prevăzute efectele dintre părți, față de terți, raporturile cu creditorii, proba, și o extindere a simulației la actele unilaterale și la cele nepatrimoniale, art. 922, unde se regăsește sancțiunea anulabilității pentru interpunerea de persoane în cazul incapacității de a dona, dar și pentru incapacitățile speciale și incapacitățile în materia legatelor, art. 1.033, care reglementează simulația donațiilor. Ceea ce prezintă interes este categoria de prezumții relative legale instituite de legiuitor în privința persoanelor care ar putea avea rolul de interpuși: ascendenții, descendenții, soțul persoanei incapabile, plus ascendenții, descendenții soțului, iar în materia legatelor, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire ar avea vocație și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.

III.2. Condiții

Exigențele cerute de doctrină, și nu de legiuitor, unei operațiuni pentru a fi recunoscută ca simulație se împart în două categorii: cele cu privire la actul secret și cele referitoare la actul public, iar cele două sunt legate prin acordul simulatoriu.

Acordul simulatoriu, sau animus simulandi, poate fi privit ca un act juridic ce are o cauză bine definită, aceea de a nu da efect juridic actului aparent, ci doar înțelegerii secrete existente între ele^[24]. Momentul în care ar trebui să intervină această intenție, în sensul de negotium, este anterior sau cel mult concomitent cu încheierea actului simulat, întrucât, dacă ar exista acordul ulterior, ar fi incident un act care modifică sau revocă actul secret anterior^[25], așadar, nu o simulație. Această problemă poate fi mult mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât ar trebui să ne debarasăm de condițiile tehnice care se cer și să oferim prioritate acordului simulatoriu, esența întregii operațiuni, fără de care nu ar exista simulația, ci doar două acte, unul real și altul secret, așadar, aspectul cronologic a fost privit cu mai puțină relevanță de o parte a doctrinei^[26], dat fiind că prin simultaneitate s-a urmărit doar distingerea simulației de încheierea succesivă de contracte.

Referitor la condițiile cerute actului secret, acestea sunt, în principal, trei: caracterul secret, existența lui, în sensul de negotium, prin încheiere anterior sau cel mult concomitent cu actul public și validitatea^[27], bineînțeles, prin respectarea condițiilor de fond, întrucât condiția de formă pe care o legiuitorul o poate impune actelor solemne este tocmai încheierea lor printr-un înscris sub semnătură privată sau autentic, așadar, atât la nivel legislativ, cu referire la art. 1.289, prin interpretare per a contrario, cât și logic, exigențele condițiilor de formă nu sunt prezente.

În ceea ce privește condițiile actului public, acesta trebuie să respecte atât condițiile de fond, cât și de formă^[28], pentru că dacă nu ar respecta cel puțin o condiție, ar putea fi atacat pentru nulitate, așadar, nu s-ar mai pune problema acțiunii în simulare.