Consideraţii privind aplicarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 şi raportul acestuia cu acordurile, tratatele şi convenţiile internaţionale care conţin reglementări în materia succesiunilor internaţionale

Consideraţii introductive

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor^[1] îşi justifică existenţa în contextul Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, cu referire concretă la art. 81 alin. (2).

Plecând de la nevoia de realizare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, spaţiu în interiorul căruia să fie asigurată libera circulaţie a persoanelor, Regulamentul reuneşte „dispoziţii privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea – sau, după caz, acceptarea –, forţa executorie şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a actelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare şi privind crearea unui certificat european de moştenitor.”^[2]

În acest context, norma prevăzută în Regulament reuneşte, practic, prevederile necesare clarificării unor aspect de drept în materia succesiunilor internaţionale cu referire la toate formele de transfer de bunuri, drepturi şi obligaţii din cauza de moarte, patrimoniul unei persoane decedate, indiferent dacă avem în vedere un act voluntar realizat conform unor dispoziţii de mortis causa sau de realizarea transferului în cazul succesiunilor ab intestat.

„Libera circulație a cetățenilor europeni, dreptul de a locui și a munci într-o altă țară decât în cea de origine, nevoia de predictibilitate și de transparență a procedurilor au impus, în această materie, apariția Regulamentului (UE) nr. 650/2012.”^[3]

Având în vedere că prevederile regulamentului pot intra în conflict cu prevederile în materie pe care le regăsim în diverse tratate, convenţii şi acorduri internaţionale, trebuie analizate şi identificate aspectele ce ţin de norma aplicabilă în această situaţie.

Sediul materiei în privinţa procedurilor în cazul succesiunilor internaţionale

În privinţa normei aplicabile succesiunilor internaţionale, identificăm trei mari categorii de izvoare. Primul dintre acestea este dreptul naţional, cel de-al doilea are în vedere dreptul Uniunii Europene şi nu în cele din urmă identificăm norme în materie si în unele tratate bilaterale sau convenţii internaţionale.

În privinţa dreptului naţional, în cazul României, sediul materiei în privinţa succesiunilor cu elemente de extraneitate îl regăsim în: Codul Civil – Capitolul IV „Moştenirea” – Titlul II „Conflicte de legi” – Cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat” – art. 2633-2636; Codul de procedură civilă, Cartea a VII-a ”Procesul civil Internaţional” – art. 1064-1109; Constituţia României – Titlul VI „Integrarea euroatlantică” – art. 148.

În ceea ce priveşte dreptul Uniunii Europene, în materia succesiunilor internaţionale cu aplicare directă avem în vedere în principal Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor.

Tot la acest capitol, privind sediul materiei în dreptul Uniunii Europene în privinţa succesiunilor internaţionale amintim şi unele regulamente care vin să rezolve unele probleme legate de succesiunile cu elemente de extraneitate, precum:

– Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială^[4];

– Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materia civilă şi comercială^[5];

– Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia matrimonială şi răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1447/2000^[6];

– Regulamentul (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidate în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp^[7];

– Regulamentul (CE) nr.1393/2007 al Parlamentul;ui European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materia civilă sau comercială şi de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 1348/2000 al Consiliului^[8];

Cu privire la tratatele şi convenţiile internaţionale, în care România este parte şi care au în vedere şi dispoziţii cu referire la succesiunile internaţionale amintim:

– Convenţia de la Haga din 05.10.1961 privind conflictele de legi în materia formei dispoziţiilor testamentare;

– Convenţia de la Haga din 01,08,1989 privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte (ratificată doar de Olanda la data de 27.09.1996);

– Convenţia de la Haga din 02.10.1973 privind administrarea succesiunilor, ratificată de Cehia, Portugalia şi Slovacia;

– Convenţia de la Haga din 01.07.1985 privind legea aplicabilă trustului şi recunoaşterea acestuia;

– Convenţia Nordică din 19 noiembrie 1934 privind moştenirea şi lichidarea succesiunilor, în vigoare între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia;

– Convenţia de la Washington din 26.10.1973 privind legea uniformă asupra formei testamentului internaţional (ratificată de state precum Belgia, Germania, Italia, Portugalia, Slovenia, Franţa);^[9]

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 463/1960;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 323/1962;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Bulgară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 109/1959;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 505/1958;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr.506/1958;

– Tratatul între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961;

– Acordul între Republica Socialistă România și Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972;^[10]

Raportul dintre mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi aspecte în materia succesiunilor internaţionale

În situaţia unor norme conflictuale constatate în privinţa unui raport de drept internaţional privat, Codul Civil în Titlul II – Cartea a VII-a, art. 954, Codul de Procedură Civilă începând cu art. 1064, Legea 36/1995 – art. 102, dar şi chiar în cuprinsul tratatului sau convenţiei internaţionale în cauză găsim prevederi prin care se stabileşte regula aplicabilă.

Începând cu legea fundamentală, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituţia României^[11], continuând cu Codul Civil în art. 5 şi art. 2557 alin. (3), soluţia legislativă impusă de normă este ca:„dispoziţiile prezentei cărți sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.”^[12]

De altfel, trebuie precizat, că în textul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 în alin. (4) al art. 84 se impune o abordare similară în textul:„Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre în conformitate cu tratatele”. Astfel putem concluziona că: „În materiile reglementate de dreptul Uniunii Europene, reglementarea naţională nu se mai aplică raportului juridic cu element de extraneitate şi această regulă este valabilă şi atunci când punctul de legătură este plasat într-un stat membru şi atunci când este plasat într-un stat terţ”^[13].

DOWNLOAD FULL ARTICLE