Studiu asupra romanului polițist românesc

Introducere

Romanul polițist s-a putut afirma și dezvolta, ca gen autonom, abia în anii 1800, când exista tendința de cunoaștere bazată pe observație (fapte observate) și de afirmare a metodei științifice.

La început, au existat două direcții principale ale romanului polițist:

1) Modelul „romanului enigmatic”, bazat pe povestirile lui Edgar Allan Poe, unde echilibrul inițial menținut de lege este deranjat de crimă, iar ancheta are ca scop descoperirea persoanei vinovate și restabilirea ordinii.

O jumătate de secol mai târziu, Arthur C. Doyle, împreună cu Sherlock Holmes, campion al raționalității, realizează modelul de investigator, al acestei tendințe.

2) Modelul american, bazat mai ales pe suspans, prevalența acțiunii și a complotului senzațional.

Printre părinții fondatori ai romanului de suspans îl amintim pe William W. Collins, care în romanul său The Moonstone (1868) își concentrează interesul mai mult asupra complotului senzațional decât asupra anchetei, implicând cititorul într-o alternanță de așteptări, frici și anxietăți.

Începând cu secolul al XX-lea, odată cu creșterea tensiunilor sociale și politice care au condus, ulterior, la războaiele mondiale și cu lipsa de încredere în știință și progres, a apărut nevoia unei reînnoiri stilistice în forțele de poliție. Astfel, Cu Edgar Wallace, modelul „romanului enigmatic” este schimbat și îmbinat cu cele ale „romanului suspans”, prin inserarea unei serii întregi de aventuri complicate între crimă și pedeapsă.

Elementele fundamentale și inovatoare sunt introduse în romanele Agathei Christie, în care, în ciuda structurii externe a enigmei, anchetatorii își desfășoară investigația acordând mai multă atenție aspectelor psihologice, decât urmelor lăsate de autori.

Georges Simenon se mișcă pe linii similare, sărace în complot și nu foarte mult suspans, dar atenți la caracteristicile mediului și la personaje.

Apoi, este inaugurat un nou model, de Ellery Queen, un nume fictiv sub care sunt ascunși cei doi autori (Frederic Dannay și Manfred B. Lee) și protagonistul. Cu el, povestea devine o problemă de logică pură, elaborată la nivelul evenimentelor care au avut loc. Astfel, violența și corupția, războiul dintre bandele rivale au început o poveste polițistă construită pe ingredientele realiste ale șantajului, ale opresiunii, cu un limbaj brut, plin de jargon, acțiunea prevalând asupra criminalității. Acum nu mai avem detectivi care consideră că ancheta este un fel de știință exactă, ci bărbați obișnuiți, poate curajoși și cinstiți, care folosesc adesea violența pentru a combate violența. Cei mai semnificativi autori, ai acestui model, sunt Dashiell Hammet și Raymond Chandler.

Pe lângă thrillerul clasic și thrillerul deductiv, după acest moment, în literatura universală apar și alte subgenuri conexe, precum: thriller noir, thriller psihologic, thriller politic, thriller religios, thriller de acțiune, thriller legal și chiar thrillerul medical al Patriciei Cornwell.

În literatura universală a mai existat, apoi, o producție narativă consistentă, care s-a concentrat pe practicarea violenței, ca luptă pentru combaterea criminalității organizate și apoi alte producții cu comploturi bine definite și realități foarte complexe, dar și onestitate narativă cum sunt romanele lui Michael Connelly, care și-a început cariera ca și scriitor în 1992, când a publicat pentru prima dată romanul The Black Echo (premiul Edgar, pentru cel mai bun prim roman).

De menționat este și romanul polițist To Kill a Mockingbird, semnat Harper Lee, votat unul dintre cele mai bune romane ale secolului al XX-lea și câștigător al premiului Pulitzer.

În spațiul autohton, observăm că, singurul care a reușit să se remarce ca și autor de roman polițist a fost Liviu Rebreanu, cu Amândoi (1940).

Amândoi a fost considerat primul roman polițist românesc modern, iar eroul lui Rebreanu, judecătorul de instrucție Aurel Dolga, un ardelean ce fusese mutat la Pitești, de la Făgăraș, „avea vreo 32 de ani și o figură severă, compusă înadins pentru meseria de judecător de instrucție care îl pasiona. Încă din liceu, acesta fusese cititor de romane polițiste și admirator ai faimoșilor detectivi, născuți din fantezia faimoșilor romancieri”^[1]. Metoda sa de lucru se bazează pe observaţie, raţionament logic, dar și prefigurarea mentală a scenei.

Amândoi are structura narativă specifică unui roman polițist, în care autorul scoate în evidență realitatea socială și analizează condiționarea exercitată de situația socio-economică asupra vieții, iar protagonistul lui Rebreanu, judecătorul de instrucție Aurel Dolga, „spre deosebire de detectivii care îmbina întotdeauna perspicacitatea și energia cu umorul special al marilor naivi și care toți posedă, negreșit, anumite ticuri sau obiceiuri caracteristice, plus o pipă, el își dorea să păstreze, în primul rând, demnitatea cuvenită magistratului instructor, aceasta urmând să fie originalitatea lui, când va cuceri celebritatea”^[2].

Eroul lui Rebreanu, ca și faimoșii detectivi, este meticulos când oferă indicațiile necesare pentru inițierea cercetărilor, propunându-i primului-procuror Negel, două faze în privința constatărilor. Prima fază: precizarea locului unde s-au produs crimele, în toate amănuntele și a doua fază: descrierea exactă a stării cadavrelor.

Cititorului îi este descris locul crimelor, atât prin perspectiva judecătorului Dolga, care, după înregistrarea mentală a scenei, a început să-i dicteze comisarului de poliție, în vederea completării procesului-verbal, cât și din perspectiva naratorului omniscient. Scena a fost descrisă (în procesul-verbal de constatare) în cel mai mic detaliu, (inventarierea banilor și cu ajutorul medicului, poziția și starea cadavrelor: „[…] Gâtul era strangulat cu o sârmă de alamă subțire, înnodată dinapoi și răsucită de mai multe ori. Așa că, pătrunsese adânc în pielea zbârcită. Cele două capete ale sârmei se terminau în ochiuri, ca și când ar fi servit la atârnat în cui. Aplecându-se peste cadavru, observă un fir de păr castaniu închis, pe un umăr și altul aproape blond pe gulerul hainei mototolite, parcă ar fi fost apăsată cu genunchiul sau cu piciorul– din descrierea poziției și a stării cadavrului lui Ilarie Dăniloiu)”^[3].

Romanul polițist al lui Rebreanu, Amândoi, ultimul roman publicat de acesta, nu s-a bucurat de o mare apreciere, deși, la fel ca și Edgar Allan Poe, plasează crimele în context științific și pseudoștiințific. Romanul i-a luat prin surprindere, în schimb, pe critici.

Referitor la celelalte producții încadrate în specia romanului polițist românesc, vom îmbrățișa opinia prof. univ. dr. Zamfir M.: „Am avut și noi câțiva prozatori specializați în policier, autori de succes în aria narațiunii cu bandiți și final fericit (Haralamb Zincă, Rodica Ojog-Brașoveanu, Mia Morogan și alții); dincolo de calitatea în sine a producției lor literare, constatăm că nici un autor român de acest tip n-a impus personaje cu adevărat memorabile. Spre deosebire de alte literaturi contemporane, cea română, de-a lungul ultimelor decenii, n-a oferit prozatori de succes în specia reputată tocmai pentru succesul ușor de obținut”^[4], care a considerat și că: „un impediment psihologic grav, deși mai puțin vizibil, a ucis în fașă romanul polițist românesc de până în 1989: e vorba de atitudinea instinctivă a populației față de autoritate”^[5].

În opinia noastră, în afară de Amândoi, nu putem identifica producții care să poată fi încadrate în specia romanului polițist românesc, ci doar imitații a formulei narative, care nu respectă ingredientele unui autentic roman polițist.

Romanul polițist trebuie, înainte de toate, să exploreze constructe sociale ale umanității, progresul științei și al tehnologiei, care trebuie să coexiste pentru că: „literatura cea mai inocentă politic, romanul polițist, ne readuce în miezul eternei probleme a libertății omului, a relației lui cu autoritatea și a sistemului social”^[6].

1.1. Apariția romanului polițist

Edgar Allan Poe (1809-1849), poet, romancier, nuvelist și critic literar american, a fost tradus în mai toate literaturile lumii, chiar și de mișcarea literară Junimea, condusă de Titu Maiorescu.

Opera lui Poe este caracterizată de teoriile pozitivismului, mișcare filosofică și culturală originară din Franța. Acest curent de gândire exaltă progresul științific și este afectat de temele dezvoltate de Iluminism, precum celebrarea intelectului uman, diseminarea cunoștințelor și a științei, cu proceduri adecvate analitice.

Dar secolul al XVIII-lea nu este doar secolul progresului științific și al luminilor, ci este considerat și secolul umbrelor, existând o tendință către misterios și terifiant, quietism, convulsionarism, teosofie etc.

În scrierile lui Poe, componenta fantastică^[7] există, ca fiind externă subiectului, bine diferențiat de individ, iar dihotomia rațional-irațional este funcțională pentru o intervenție pe deplin satisfăcătoare a subiectului.

Poe a fost influențat, în cele trei povestiri polițiste, de bestseller-ul Mémoires (1828) al lui François-Eugène Vidocq (1775-1857), escroc, aventurier francez, vânzător ambulant, soldat, condamnat, fugar, informator devenit apoi criminalist și șeful Sûreté nationale (Poliția Națională Franceză), dar și fondatorul primului birou de detectivi privați, din lume, care înregistra până la 20.000 de clienți. De asemenea, a susținut conferințe la Londra, unde și-a povestit viața plină de aventuri.

Vidocq folosea o varietate de metode tehnico-științifice criminalistice pentru identificarea criminalilor, precum tehnici traseologice, dar și deghizări sau propria lui familiaritate cu comportamentul criminal și modul de gândire, chiar infiltrare în lumea interlopă. El a mai creat și un sistem de indexare a cardurilor modus operandi, dar a inventat și hârtia rezistentă la falsificare, având în proprietate o mică fabrică de hârtie.

François-Eugène Vidocq a fost cunoscut ca un om remarcabil de îndrăzneț, prieten cu autori precum: Victor Hugo, Honoré de Balzac, Eugène Sue și Alexandre Dumas père.

Eugène-François Vidocq a fost un personalitate extraordinară pe care istoria nu a avut probleme în a-l aminti și, din motive întemeiate, el devenise deja o legendă, în timpul vieții sale.

Publicarea Mémoires a avut un mare succes, chiar și decenii după moartea sa, continuând să fascineze. Acest lucru este dovedit de numeroasele lucrări inspirate de el, dar și de producțiile de televiziune și filme precum seria Les Nouvelles aventures de Vidocq interpretată de Claude Brasseur sau filmul Vidocq în care a fost interpretat de Gérard Depardieu, în 2001.

Mémoires, care oferea detalii despre aventurile sale ilicite, identificarea, urmărirea și reținerea criminalilor, relatate cu poftă de ficțiune polițistă, a fost sursă de inspirație și pentru Balzac, Bulwer-Lytton sau Victor Hugo, în Les Misérables.

Balzac, un prieten și admirator al lui Vidocq, l-a folosit într-o serie de romane pe Vautrin, din La Comédie humaine, modelat după Vidocq.

Bulwer-Lytton, de asemenea, a prezentat în Night and Morning (1879) un personaj, numit Monsier Favart, inspirat de Vidocq.

În pofida acestor Mémoires, care îi evocă viața, Eugène-François Vidocq rămâne un om misterios care își păstrează partea întunecată, specialiștii/criticii suspectându-l că „și-a aranjat povestea” și a lăsat scriitorii să rescrie episoade întregi ale operei sale autobiografice, apreciindu-se că ficțiunea a contribuit astfel la plasarea personajului între mit și realitate, așa cum arată expoziția organizată la Prefectura Poliției din Paris sau cum a scris istoricul și jurnalistul Xavier Mauduit în Le Figaro: „Il n’est ni l’horrible malfrat, ni le respectable représentant de la force publique. Il est un peu des deux. Il est Vidocq”.

Prima povestire, Crimele din Rue Morgue (1841) a lui Edgar Allan Poe, maestrul macabrului, a fost publicată chiar la câteva decenii după apariția meseriei de detectiv, dar în Misterul Mariei Roget (1842) deja ni se relevă sursa de inspirație, prezentându-ne o serie de observații, bazate pe știință, pe care nu credem că avea cum să le cunoască din proprie experiență: „[…] Experiența ne învață că trupurile celor înecați sau cadavrele aruncate în apă imediat după o moarte violentă au nevoie de șase până la zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere destul de înaintată ca să iasă la suprafață. Chiar și atunci când se trage cu tunul într-un cadavru și acesta se ridică mai înainte de a fi stat sub apă măcar cinci, șase zile, el se duce iar la fund dacă e lăsat în voia lui”^[8] sau  „[…] trupul omenesc nu este nici mult mai ușor, nici mult mai greu decât apa Senei, adică greutatea sa specifică în stare firească este egală cu volumul de apă pe care îl dislocă. Trupurile persoanelor grase, puhave, cu oase mici (trupurile de femeie) sunt mai ușoare decât cele costelive și ciolănoase ale bărbaților. Greutatea specifică a apei unui fluviu e influențată într-o oarecare măsură de acțiunea fluxului marin. Dar lăsând deoparte fluxul, se poate spune că prea puține trupuri omenești se vor duce singure la fund, fie și în apă dulce. Oricare dintre ele, căzând în apă, e în stare să plutească dacă se stabilește un echilibru între greutatea specifică a apei și a sa proprie, cu alte cuvinte, dacă fiind scufundat își menține o foarte mică parte din el deasupra apei. Cea mai bună poziție pentru cineva care nu știe să înoate este poziția verticală a celui care umblă pe uscat: capul să fie dat pe spate și cufundat în apă; numai gura și nările să rămână deasupra ei. În asemenea împrejurări ne-am dat seama că plutim fără greutate și fără sforțări. Cu toate acestea, este evident că, greutatea trupului și volumul de apă dezlocuit se află în echilibru nestabil și că o nimica toată poate face ca unul să-l întreacă pe celălalt. De pildă, un braț scos din apă, și prin urmare, lipsit de sprijinul său devine o greutate suplimentară, suficientă pentru a scufunda capul cu totul în apă, pe când cu ajutorul întâmplător al unei scânduri, fie ea cât de mică, ne-ar îngădui să înălțăm capul ca sa putem privi în jurul nostru. Dar prin sforțările sale, un om care nu știe să înoate își aruncă întruna brațele, în sus în timp ce se străduiește să-și țină capul în obișnuita sa poziție verticală. Urmarea e că nasul și gura îi sunt umplute de lichid și că, tot străduindu-se să respire sub apă, aceasta îi pătrunde în plămâni. Stomacul primește și el o bună parte și trupul întreg sporește în greutate cu diferența dintre aerul care umplea la început aceste cavități și lichidul care le umple acum. De cele mai multe ori diferența aceasta e îndestulătoare ca trupul să se scufunde. Dar nu e de ajuns în cazul unor persoane cu oase mici și cu o cantitate anormală de materii gelatinoase sau grăsimi. Astfel de persoane plutesc și după ce s-au înecat. Cadavrul, care presupunem că se afla la fundul apei, rămâne acolo până când greutatea sa specifică devine prin vreun mijloc oarecare mai mică decât volumul apei pe care-l dislocă. Aceasta are loc fie prin descompunere, fie într-un alt fel. Descompunerea are ca urmare o degajare de gaze, care destind țesuturile celulare și toate cavitățile și dau cadavrului înfățișarea aceea puhavă, așa de respingătoare. Când destinderea aceasta a țesuturilor e atât de înaintată încât volumul cadavrului a crescut în chip vădit, fără ca să-i corespundă o creștere a masei sau a ponderii, greutatea sa specifică devine mai mică decât aceea a apei dezlocuite și el se arată numaidecât la suprafață. Nenumărate împrejurări îi pot însă influența descompunerea, nenumărați factori pot s-o grăbească sau s-o întârzie. De pildă, frigul sau căldura anotimpului, depozitele minerale sau puritatea apei, adâncimea ei mai mică sau mai mare, faptul că este curgătoare sau stătătoare, starea corpului, dacă era cumva infectat de o boală sau teafăr, înainte de moarte. Astfel e lucru vădit că nu putem stabili cu precizie răstimpul după care un cadavru se va ridica la suprafață în urma descompunerii sale. Într-unele împrejurări acest rezultat se va produce într-o oră, într-altele nu va avea loc niciodată. Sunt unele combinații chimice prin care sistemul animal poate fi ferit pe veci de putrezire; așa de pildă, biclorura de mercur. Pe lângă descompunere însă, se pot naște în stomac- și se nasc de obicei -din fermentarea acetică a materiilor vegetale, diferite gaze în cantitate suficientă pentru a provoca o dilatare care să ridice corpul la suprafață”^[9].

„Datoria” către Vidocq este sugerată și prin personajul C. Auguste Dupin, detectivul fictiv al lui Poe, primul detectiv din istoria literaturii universale, care apare în Crimele din Rue Morgue (1841), Misterul Mariei Roget (1842) și Scrisoarea furată (1845).

C. Auguste Dupin este francez, iar scenele povestite au loc la Paris, chiar dacă unele detalii ale acțiunii sunt incompatibile cu realitatea.

Metodele lui C. Auguste Dupin seamănă cu cele ale lui Vidocq, în sensul că sunt bazate pe știință.

Poe chiar face trimitere la Vidocq în Crimele din Rue Morgue, despre care spune că: „avea darul ghicirii și era stăruitor, dar lipsit de pregătire intelectuală, micșorându-și perspectiva privind un lucru prea de aproape și pierzând din vedere, problema, în întregul ei”^[10].

Doar că, Dupin este mai mult decât o copie a lui Vidocq. Eroul lui Poe este mai cult decât omologul său din viața reală, mai izolat și inactiv decât Vidocq, care era vioi și plin de viață.

În lumina celor expuse anterior, având în vedere că, Vidocq este tatăl sistemului științific modern de identificare al poliției și a reprezentat sursa de inspirație și un exemplu de detectiv pentru primele scrieri polițiste, iar Edgar Allan Poe este tatăl povestirilor moderne polițiste, reținem că Poe, împreună cu criminalistul Vidocq, sunt cei care au dat naștere noii specii de roman în literatură: romanul polițist.