Violul dintr-o perspectivă psihocriminologică

I. Introducere

Violul, deși un fenomen regretabil, pare să fie o realitate ce a fost mereu prezentă de-a lungul existenței de mii de ani a civilizației umane; și inclusiv în ziua de azi, această societate „civilizată” nu este scutită de existența a numeroase cazuri de viol.

Criminologii caută să înțeleagă violul din multiple perspective: psihologică, biologică, antropologică, economică, socială, ș.a.m.d. Prin acest articol, dorim să contribuim, în mod special, la înțelegerea psihologică (și mai ales psiho-socială) a violul. Mai exact, vrem să scoate la suprafață aspecte particulare legate de motivația, personalitatea și comportamentul violatorului, precum și cele a victimei, care por fi de interes practic.

Înțelegând mai bine aceste aspecte, intervențiile privind adresarea problemei violului pot fi eficientizate. Astfel, se pot identifica mai pertinent persoane cu risc să comită violuri și se poate prevenim mai eficient aceste acte.

În același timp, putem identifica mai ușor autorul unui viol și îl putem determina să își recunoască fapta.

De asemenea, putem acționa mai eficient în vederea reabilitării violatorului, precum și în a reduce riscul de viol pentru potențialele victime ale acestui act.

II. Mitul dorinței necontrolabile

Din start, este important să adresăm un mit major legat de motivațiile celor ce comit violuri (mai ales dacă sunt bărbați), și anume ideea că aceștia, în momentul în care săvârșesc actul, sunt stăpâniți de o dorință sexuală foarte puternică, pe care nu o pot controla.

Deseori ei sunt percepuți de membrii societății ca niște neînfrânați sexual, iar uneori această trăsătură este folosită că o scuză pentru comiterea violului sau ca motiv pentru a pune parte din vină pe victima ce nu a fost suficient de precaută.

Studiile științifice nu confirmă această idee populară însă. Există multiple cercetări în acest sens.

Una, foarte interesantă, ce merită menționată, este cea realizată de Olson pe un grup de 1.000 de persoane încarcerate pentru viol în statul Connecticut, S.U.A. (Olson, 1988, pp. 36-38). Din discuțiile cu și analizele psihologice realizate acestor persoane a reieșit clar că dorința sexuală intensă era rareori prezentă în momentul comiterii violului, și chiar și atunci, autorul violului percepea că o poate controla.

Din punct de vedere psihologic, aceste rezultate au mult sens. La o reflecție mai profundă, vom realiza că ființa umană, dotată cu un neocortex bine dezvoltat, este foarte capabilă să își stăpânească pornirile cu o bază mai instinctuală, precum și să anticipeze creșterea în intensitate a acestora, să le deturneze sau să le găsească exprimarea pe căi alternative.

Sigur, asta nu înseamnă că nu acționăm deseori și impulsiv, dar asta se întâmplă de obicei în situații cu miză mică, și duce la acțiuni de scurtă durată, cum ar fi a arunca câteva cuvinte obscene unei persoane care ne-a enervat.

Drept urmare, este puțin probabil ca o dorință sexuală în creștere, chiar și la o persoană cu capacități nu foarte bine dezvoltate de auto-reglare, să ducă în mod automat și inevitabil la comiterea unui act de viol.

Un alt aspect surprins de studii, dincolo de lipsa dorinței incontrolabile de sex la autorii actelor de viol, este faptul că aceștia de obicei planifică violul, deseori într-o manieră foarte meticuloasă (McCabe & Wauchope, 2005, pp. 244-246).

Aceștia depun efort în a identifica victime vulnerabile, acumulează informații despre ele, găsesc momente și locuri ideale pentru a comite violul cu risc redus, și chiar planifică strategii prin care să extragă un grad de cooperare al victimei (fie prin intimidare și amenințare, fie prin tentative de pacificare amiabilă de tip: „Este ok; o să treacă repede; nu o să te doară”).

Este evident că autorul unui viol care pune atâta atenție și planificare în comiterea violului nu este motivat de un impuls sexual de necontrolat, ci de altfel de dorințe, chiar dacă acestea pot avea și o componentă legată de actul sexual în sine.

III. Viol, statut și putere

O altă perspectivă valoroasă asupra comportamentului violatorului sau a potențialului violator vine din înțelegerea felului cum acesta este influențat de statutul său social și nivelul său de putere.

Statutul se referă la nivelul de respect și apreciere care i se acordă individului într-un grup, iar puterea la resursele de care acesta dispune, de la forța fizică la competențe mentale, de la bunuri materiale la relații interpersonale (Fiske et al. 2016, pp. 44-48).

Cât despre relația dintre aceste două variabile: statutul unui individ este deseori un derivat al puterii sale, așa cum este ea percepută (mai mult sau mai puțin corect) de ceilalți membrii ai grupului.

Poziția cea mai populară a autorilor ce studiază violul, din punctul de vedere al statutului și puterii violatorului, este aceea conform căreia violatorul deține puțină putere și un statut scăzut în grupurile din care face parte (mai ales pentru persoanele de sex opus), motiv pentru care, dintr-un soi de disperare psihologică (care nu este același lucru cu o dorință necontrolabilă de sex), ajunge să caute și găsească o victimă vulnerabilă, iar apoi, într-un context văzut de violator ca fiind propice, să o abuzeze sexual.

În acest caz, deseori violul nu este doar o metodă ca violatorul să obțină sex, ci și o metodă de a se simți, cel puțin momentan, puternic pentru abuzul comis și eliberat de frustrarea acumulată din respingerile sexuale repetate de care a avut parte.

Psihologul cognitiv Steven Pinker susține această poziție, și consideră că este probabil să existe la cel puțin unele persoane un fel de instinct înnăscut spre a comite viol care se declanșează dacă puterea și statutul acestora sunt foarte scăzute, iar posibilitățile lor de reproducere prin comun acord al părților sunt foarte mici.

Acest instinct poate să fi evoluat în cei 250.000 de ani pe care noi, Homo Sapiens, i-am trăit ca și culegători și vânători nomazi. Conform lui Pinker, în această perioadă, dacă un bărbat cu statut foarte scăzut în grup comitea un viol, era probabil depistat și pedepsit de grup, dar (având deja statut scăzut) pedeapsa nu avea cum să îl afecteze prea grav, iar comiterea actului de viol a unei femei avea niște șanse să o lasă gravidă și astfel, să-i propage vinovatului genele mai departe (Pinker, 2002, pp. 363-368).

Astfel, din punct de vedere al evoluției, care este ghidată de supraviețuire și reproducere, prin propagarea genelor persoanei care a comis violul, acest comportament se putea dovedi pentru vinovat o alegere riscantă, dar adaptativă, iar odată cu transmiterea acestor gene s-a transmis de-a lungul generațiilor și tendința instinctivă spre a comite viol, în anumite condiții extreme, din punctul de vedere al posibilităților reproductive ale individului. Nu este un gând plăcut, dar este o teorie care are ceva putere explicativă.

Întreaga teorie are însă și probleme, probleme care vin din faptul că, deși unele studii arată că multe violuri sunt comise de persoane cu statut scăzut și stimă de sine scăzută, alte studii arată că un număr semnificativ de violuri sunt în fapt comise de persoane cu statut social și stimă de sine ridicate. Linda Mealey punctează, de pildă, cum acest din urmă fenomen este foarte comun în campusurile studențești americane (Mealey, 2003, pp. 90-92).

În astfel de situații, de obicei avem de-a face cu un student respectat, atractiv, sigur pe el, cu un statut ridicat în grupul social principal din care face parte, și care are parte de sex cu multe femei, ba chiar se simte îndreptățit să primească sex. La un moment dat, însă, ajunge într-un spațiu privat precum camera sa, cu o fată care poate că este sau poate că nu este atrasă de el, dar cu siguranță nu vrea să întrețină relații sexuale cu el în acel moment. Șocat de această situație și gândindu-se că având un statut ridicat nu prea are ce să i se întâmple dacă forțează fata, ajunge să comită un viol. În mintea sa, oricum fata va fi probabil prea rușinată să spună cuiva, iar dacă va spune, nimeni nu o va crede, iar dacă o va crede el o să primească câteva critici în cel mai rău caz, dar nu se va ajunge la o plângere penală (ceea ce deseori chiar este adevărat).

Așadar, violatorii tind să se situeze la ambele extreme: uni din ei sunt neîncrezători, nerespectați și disperați, alții însă se bucură de un grad mare de respect, încredere de sine și oportunități pentru sex consensual. Recunoașterea ambelor polarități este foarte importantă pentru prevenirea, depistarea și pedepsirea adecvată a violurilor.

IV. Violatorii și Big Five

Un instrument de evaluare a personalității foarte apreciat de psihologi este așa-numitul Big Five Inventory, denumit astfel deoarece măsoară 5 mari dimensiuni de personalitate, dimensiuni a căror bună cunoaștere are o înaltă putere explicativă a emoțiilor, nevoilor și comportamentelor persoanei evaluate, dar și o înaltă putere predictivă a comportamentelor sale viitoare, ceea ce este, în mod particular, de interes pentru experții în criminologie.

Cele cinci dimensiuni măsurate de inventarul de personalitate Big Five sunt:

− Extraversiune – tendința de a fi sociabil și a căuta interacțiunea socială;

− Agreabilitate – înclinația de a-ți păsă de ceilalți, de a fi prietenos, altruist și de încredere;

− Conștiinciozitate – tendința de a fi harnic, responsabil, organizat și atent la detalii;

− Deschidere la Experiențe – tendința de a fi interesat de o paletă largă de idei și experiențe, a fi preocupat de cunoaștere și de arte;

− Nevroticism – tendința de a te îngrijora, stresa sau întrista ușor, sau de a fi instabil emoțional (Little, 2014, pp. 47-62).

Fiecare din aceste dimensiuni se măsoară pe o scală continuă. Puține persoane dețin o trăsătură din cele cinci la nivel maxim sau minim. Mai degrabă, majoritatea oamenilor se află unde spre zona de mijloc a spectrului.

Având în vederea popularitatea și utilitatea Big Five, era de așteptat ca unii cercetători să folosească acest inventar de personalitate pentru a identifica trăsăturile particulare ale persoanelor ce comit violuri.

Astfel, Emily Voller și Patricia Long au efectuat un studiu util, pe baza Big Five, pe 521 de studenți la facultate din Statele Unite, unii dintre care erau violatori. Ce au descoperit este că violatorii, în medie, au obținut un scor semnificativ mai mic la nivel de conștiinciozitate și agreabilitate, precum și la nivel de extraversiune (Voller & Long, 2010, pp. 457-477).

Rezultatele nu sunt surprinzătoare, mai ales cele legate de agreabilitate și extraversie. Persoanele cu scoruri scăzute la nivel de extraversiune tind să fie mai singuratice și să își facă mai greu prieteni. Astfel, le este mai greu să găsească în mod natural oportunitățile de a cunoaște potențiali partenerei sexuali, de a comunica cu aceste persoane, și de a ajunge la un anumit nivel de conectare emoțională și sexuală reciprocă ce face apariția actului sexual consimțit și dorit de către ambii parteneri. În plus, agregabilitatea scăzută înseamnă că aceste persoane au dificultăți în a se face plăcute, iar în același timp au puțină empatie pentru ceilalți sau respect pentru normele sociale (fie ele formale sau informale).

Această combinație de trăsături, în contextul potrivit, are mult mai multe șanse să ducă la un act de viol decât alte combinații derivate din Big Five.

V. Violatorul în serie

Unii violatori comit un singur viol. Alții, mai rari, comit multiple violuri de-a lungul timpului, motiv pentru care sunt etichetați ca violatori în serie.

Cercetările psihologice au arătat că există diferențe semnificative între celor două tipuri, iar înțelegerea acestor diferențe poate ajuta enorm criminologul în munca pe care o desfășoară.

Un studiu revelatoriu, spre exemplu, desfășurat de Jelena Corovic și colegii săi, arată că spre deosebire de violatorii ce comit un singur viol, care de obicei se cunosc cu victima, violatorii în serie tind să asalteze sexual persoane străine, necunoscute. De asemenea, violatorii ce comit un singur viol deseori își sărută victima înainte de actual sexual, și consumă alcool înainte de abordarea victimei, pe când violatorii în serie fac asta rareori (Corovic, 2012, pp. 765-779). Explicațiile pentru aceste diferențe rămân însă la nivel speculativ.

În plus violatorii în serie, spre deosebire de cei ce comit un sigur viol, tind să fie mai inteligenți, mai carismatici, și să aibă o viață socială activă. Ei provin deseori din familii cu un nivel social, educațional și economic mediu sau peste mediu. Aceștia, însă, de obicei au avut relații afective distante cu părinții, și mulți dintre ai au fost abuzați sexual în copilărie sau adolescență. Au acces regulat la relații sexuale consensuale, iar motivația lor în comiterea de violuri poate să fie puternic legată de dorința de a se simți puternici și de a domina (Hazelwood & Warren, 1989, pp. 18-25).

Inteligenta și priceperea violatorilor în serie se manifestă și prin faptul constatat de investigatori criminologi că aceștia tind să învețe de la un viol la altul și să devină gradual mai eficienți.

Astfel, în timp ei ajung să fie mai sofisticați în modul cum recunosc victimele vulnerabile, în modul cum aleg contextul pentru a comite violul, și în ce metode folosesc pentru coerciția victimei (de Heer, 2014, pp. 598-619). Cu siguranță, toți acești factori fac violatorii în serie mult mai periculoși decât cei ce comit un singur viol.

 VI. Concluzii

Așa cum putem constata din această scurtă analiză, care s-a concentrat pe doar o mică parte din aspectele psihocriminologice legate de viol și cercetările care le susțin, violul, de la planificare până la executare, implică multe aspecte psihologice importante.

Motivațiile, trăsăturile de personalitate și comportamentul violatorului sunt multiple și complexe.

Mai mult, ele diferă adesea de la un violator la altul și nu pot fi cu toții încadrați într-o singură tipologie psihologică.

Referințe

1. Corovic J. et al., 2012, „From crime scene actions in stranger rape to prediction of rapist type: single-victim or serial rapist?”. Behavioral Sciences & the Law 30(6): pp. 764-81.

2. De Heer, B., 2014, „A Snapshot of Serial Rape: An Investigation of Criminal Sophistication and Use of Force on Victim Injury and Severity of the Assault”. Journal of Interpersonal Violence 31 (4): pp. 598-619.

3. Fiske, S. T. et al., 2016, „Status, Power, and Intergroup Relations: The Personal Is the Societal”. Current Opinion in Psychology 11: pp. 44-48.

4. Hazelwood, R.R. & Warren, J. 1989, „Serial Rapist: His Characteristics and Victims (Conclusion)”. FBI Law Enforcement Bulletin 58 (2): pp. 18-25.

5. Little, B.R., 2014, „Me, Myself, and Us: The Science of Personality and the Art of Well-Being. Philadelphia”, PA: PublicAffairs.

6. McCabe, M.P. & Wauchope, M., 2007, „Behavioural Characteristics of Rapists”. Journal of Sexual Aggression 11(3): pp. 235-247.

7. Mealey, L., 2003, „Combating Rape: Views of an Evolutionary Psychologist”. În Bloom R.W & Dess. N (Editori). Evolutionary Psychology and Violence: A Primer for Policymakers and Public Policy Advocates (pp. 83-114). Westport, CT: Praeger Publishers.

8. Olson, D., 1988, „Rape: Understanding and Investigating Sexual Assault Offenders”. National Sheriff 39 (2): pp. 36-38.

9. Pinker, S., 2002, „The Blank Slate: The Modern Denial of Human Nature”. New York, NY: Penguin Books.

10. Voller, E.K. & Long, P.J., 2010, „Sexual Assault and Rape Perpetration by College Men: The Role of the Big Five Personality Traits”. Journal of Interpersonal Violence 25(3): pp. 457-480.

Violul dintr-o perspectivă psihocriminologică was last modified: noiembrie 5th, 2021 by Teodor Manea

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Teodor Manea

Teodor Manea

Este lector universitar doctor, Facultatea de Drept a Universității „Titu Maiorescu” din București.