Unele particularități ale medierii în cazul litigiilor de familie în care sunt implicați copii minori

INTRODUCERE

Familia este o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și alte persoane între care există relații de familie. Medierea în relațiile de familie a apărut relativ recent, în urmă cu aproximativ 30 de ani, fiind precedată de o serie de experimente nereușite. Primele abordări de tip organic au început în anii ‘70 în SUA și Canada. După anii ‘80, medierea câștigă tot mai mult teren, inițial fiind axată pe rezolvarea problemelor emoționale și de relaționale dintre soți, iar ulterior și pe rezolvarea acestor probleme de către toți membrii familiei. Din acest motiv, literatura de specialitate a denumit acest tip de mediere „mediere familială”. Primele experiențe reușite ale acestui tip de mediere datează din anul 1978, la Bristol, în Marea Britanie, iar trei ani mai târziu Londra stabilește sediul Asociației Naționale a Serviciilor de Conciliere și Mediere Familială. Medierea relațiilor de familie este o nouă arie profesională, cu caracter inovator, care are ca sector de aplicare ideal sistemul familial[1]. Specificul acestui tip de mediere constă în faptul că nu își propune să soluționeze toate problemele iscate din conflictul familial, ci doar să favorizeze redeschiderea proceselor de comunicare și relaționare a părților.

Dintre multiplele definiții ale medierii familiale date de literatura de specialitate o reținem ca concludentă pe aceea care califică medierea familială „ca o intervenție, în cadrul unei dispute dintre două părți, a unei terțe persoane imparțială, neutră și deschisă la concesii, care nu este investită cu autoritate decizională, însă care le ajută să ajungă la o soluție care să rezulte din satisfacerea reciprocă și subiectivă a pretențiilor și care să fie comună obiectivului propus”[2]. Având în vedere că conflictele de familie sunt dificile atât pentru soți cât și pentru copii, întreaga familie putând fi afectată, mediatorul familial are obligația să realizeze procedura de mediere astfel încât, să nu se aducă, prin nici o cale, atingere interesului superior al copilului. În toate țările din Uniunea Europeană, autoritatea părintească îi revine automat mamei și, în cadrul cuplurilor căsătorite, și tatălui. În majoritatea cazurilor, părinții exercită în comun autoritatea părintească. În acest context, sociologii invocă tot mai des și în mod imperativ creșterea funcției educative a familiei și necesitatea unei intervenții sociale pentru stimularea responsabilității părinților, iar familia, ca principal vinovată pentru o parte din tarele sociale, devianță infantilă, delicvență infantilă, violență etc. este cea culpabilă, afirmându-se mai mult sau mai puțin voalat, mai mult sau mai puțin îndreptățit, că ar fi suficient ca părinții să fie stimulați sau constrânși să-și îndeplinească obligațiile cu mai mult simț al moralității sau, cel puțin, al răspunderii civice, ca fenomenele sociale nedorite să fie diminuate, dacă nu chiar eliminate[3].

I. METODOLOGIA DE CERCETARE FOLOSITĂ

Pornind de la o abordare retrospectivă, istorică a domeniului cercetat, studiul oferă posibilitatea înțelegerii importanței soluționării litigiilor din domeniul familial și a afacerilor derulate în acest cadru, reglementate de legislația civilă, comercială, medierii etc., cât și a lacunelor și capcanelor ascunse în aceste legislații. Totodată, articolul creionează perspectivele acestei problematici și ajută la însușirea fundamentelor teoretice ale acesteia și aplicabilitatea practică a acestor cunoștințe teoretice obținute. Legislația medierii, în special, ca legislație specială distinctă aparținând, de regulă, de dreptul civil este reglementată prin norme de drept care au ca substitut aceleași metode de aplicare la cunoașterea și acțiunea juridică ca a oricărei ramuri de drept. Legislația medierii, prin natura și destinația sa este un fenomen cu multe și profunde conexiuni și interferențe sociale și umane. Cercetarea fenomenului parte a dreptului civil, reclamă în speță aspecte privind posibilitatea instituirii medierii obligatorii în acest domeniu specific, parte a cercetării fenomenului juridic, și se realizează prin folosirea acelorași metode utilizate în studiul dreptului: metode generale și metode concrete. În cuprinsul studiului sunt utilizate diferite metode generale de cercetare, cum ar fi: metoda generalizării și abstractizării, metoda logică, metoda istorică, metoda comparației, metoda sociologică, metoda analizei sistemice și metoda prospectivă sau de prognozare.

II. CADRUL LEGAL ÎN CARE FUNCȚIONEAZA SERVICIILE DE MEDIERE FAMILIALĂ

Sediul materiei medierii în litigiile de familie din Republica Moldova îl reprezintă dispozițiile art. 27 din Legea medierii care prevede: „(1) Pot fi supuse medierii neînțelegerile dintre soți privind continuarea căsătoriei, exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, întreținerea copiilor și a altor membri ai familiei inapți de muncă, precum și orice alte neînțelegeri ce apar în raporturile familiale. (2) Clauza de mediere poate fi inclusă în contractul matrimonial. (3) În litigiile de familie care vizează interesele copilului, părțile sunt în drept să prezinte avizul autorității tutelare. (4) Dacă în procesul de mediere a unui litigiu de familie apar circumstanțe care creează sau ar putea crea un pericol pentru creșterea și dezvoltarea normală a copilului sau care lezează interesele lui legale, mediatorul este obligat să informeze autoritatea tutelară și este în drept să se retragă din procesul de mediere. (5) Tranzacția cu privire la soluționarea litigiului de familie, care vizează creșterea și dezvoltarea normală sau interesul superior al copilului, se depune de către părți la autoritatea tutelară competentă pentru informare”.

O analiză pertinentă a acestui aspect privind relațiile de familie și a particularității medierii în litigiile de familie, în actualul context internațional, o putem face raportându-ne la legislația din România și la tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. Așadar, în România, noile reglementări au adus noutăți și în privința planului parental. Planurile parentale au apărut în România, pentru prima dată odată cu legea medierii care prevedea în articolele 2 și 64 posibilitatea ca părinții, în baza unui acord de mediere, să decidă asupra modului de creștere și educare a copiilor după divorț. Astfel, deși în România, până în anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, era aplicabilă, din punct de vedere legal, doar noțiunea de custodie unică, în fapt, înainte de 2011, prin acordurile de mediere, s-au realizat de facto aranjamente de tip custodie comună legală. Datorită introducerii, prin noul Cod civil, a instituției de autoritate părintească comună, noțiunea de plan parental are suport legal prin art. 506 din noul Cod civil român. Noul Cod civil[4] reglementează relațiile de familie în Cartea a II-a intitulată „Despre familie” (art. 258-534), marcând revenirea, la tradiția încorporării reglementărilor relațiilor de familie în Codul civil, soluție consacrată de primul Cod civil modern, cel de la 1864. Pe cale de consecință, prin legea pentru punerea în aplicare a noului Cod civil s-a realizat abrogarea Codului familiei.

Noua reglementare a relațiilor de familie a valorificat majoritatea soluțiilor și propunerile „de lege ferenda” conturate în doctrină și jurisprudență, având ca surse de inspirație și unele coduri civile progresiste cum ar fi Codul civil francez, Codul civil din Quebec, Codul civil elvețian. În același timp, noul Cod civil integrează principii și reglementări care se regăsesc în prezent la nivelul unor reglementări speciale, precum cele din materia protecției drepturilor copilului. Dispozițiile generale privind familia Titlul I din Cartea a II-a cuprinde dispozițiile generale privind familia, exprimând principiile generale care stau la baza reglementării relațiilor de familie. Aceste dispoziții au deja corespondent în reglementările existente, fie la nivel constituțional, fie la nivelul fostului Cod al familiei ori a unor legi speciale, fie în cuprinsul unor convenții internaționale la care România este parte [Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 10) și Carta socială europeană revizuită] și care proclamă că familia este „elementul fundamental al societății” sau „celula fundamentală” a societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.

În Republica Moldova, art. 2 al Codului familiei enumeră principiile de bază ale legislației familiale, principii universal valabile consacrate prin art. 48 din Constituție ca în orice țară democratică: „(1) Familia și relațiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de stat. (2) Numai căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă (denumite în continuare organe de stare civilă) generează drepturile și obligațiile de soți prevăzute de prezentul cod. (3) Relațiile familiale sunt reglementate în conformitate cu următoarele principii: monogamie, căsătorie liber consimțită între bărbat și femeie, egalitate în drepturi a soților în familie, sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală, prioritate a educației copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei, soluționare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitate a amestecului deliberat în relațiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor familiei”. Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic[5].

Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți și reprezintă una din temele preferate ale științelor socio-umane. Recentele studii de sociologie a copilăriei au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural și instituție de socializare a copilului[6]. Conceptul „copilărie”, ca studiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat în conștiința comună a popoarelor europene abia în secolele XV-XVIII[7]. În epoca Imperiului Roman, în timpul împăratului Augustus[8], prin Lex Julia de maritandi ordinibus, magistrații erau împuterniciți să cenzureze refuzul lui pater familias de a-și da consimțământul la căsătorie, dreptul de a-și emancipa copiii pentru încheierea unei afaceri a fost interzis de împăratul Dioclețian, abandonul noxal a fost interzis de Justinian, iar ca obligație suplimentară, de inspirație creștină, pater familias trebuia să-și iubească necondiționat copiii aflați sub puterea sa[9]. În epoca medievală[10] ideea de copilărie, așa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea stadiul de dependență biologică, copilul întra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca un adult în miniatură.

După un proces lent de conștientizare socială a copilăriei caracterizată prin imaturitate și dependență, în cele din urmă, a fost adoptată în Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Acest document a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990[11] și, în concordanță cu prevederile art. 20 din Constituție, reglementările Convenției fac parte integrantă din legislația internă, iar în Republica Moldova, în concordanță cu art. 4 din Constituție și prin Convenția Internațională nr. 52/1989[12], în vigoare de la 20 septembrie 1990. Până la adoptarea acestei Convenții de către parlamentele celor două țări, drepturile copilului erau incluse în cadrul mai larg al drepturilor omului, înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului[13]. În România, prin Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului[14] , iar în Republica Moldova prin Legea privind drepturile copilului nr. 338/1994[15], cu dispoziții identice cu cele ale Convenției, s-a stabilit cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a entităților private autorizate, precum și a persoanelor fizice și/sau juridice responsabile cu protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului.

Legea românească nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, precum și legea moldovenească nr. 99/2010 privind regimul juridic al adopției[16], stabilesc și regimul adopției[17], în concordanță cu exigențele Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, ratificată prin Legea nr. 84/1994[18]. Potrivit acestor reglementări, părinții răspund de creșterea și educarea copiilor și de administrarea eventualelor lor bunuri. De asemenea, au dreptul de a reprezenta interesele copiilor în justiție. În toate țările din Uniunea Europeană, autoritatea părintească îi revine automat mamei și, în cadrul cuplurilor căsătorite, și tatălui. În majoritatea cazurilor, părinții exercită în comun autoritatea părintească. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. Așadar, în acest înțeles, familia este o realitate juridică reglementată prin lege.

Deși se suprapun și coincid, cele două noțiuni de familie, sociologică și juridică, există situații în care această corespondență nu există. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, unele drepturi și obligații, în sens juridic, continuă să existe. Dintre aceste drepturi și obligații reținem, în special, pe cele care privesc protecția drepturilor copiilor rezultați din căsătorie, fie că aceștia vor fi încredințați unuia dintre părinți fie că vor fi încredințați unei instituții de ocrotire specializată. În noul Cod Civil român, art. 258, cât și în art. 2 al Codului familiei din Republica Moldova se enumeră principiile de bază ale legislației familiale, principii universal valabile consacrate și prin art. 48 din Constituție ca în orice țară democratică. Referitor la protecția copilului, potrivit art. 260 din Noul cod civil român, „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați”. Textul are corespondent în dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”. Similar, art. 50 din Constituția Republicii Moldova, stipulează: „Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială. Toți copiii, inclusiv cei născuți în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială”, normă juridică preluată și de art. 50 din Codul familiei care prevede: Copiii născuți în afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de părinții și rudele lor ca și cei născuți de la persoane căsătorite. De asemenea, România este parte la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și ratificată prin Legea nr. 101/1992, iar Republica Moldova este și ea parte la această Convenție care a fost ratificată prin Legea nr. 722/2001, în vigoare de la data de 15.06.2002.