Unele considerații practice referitoare la excepțiile de necompetență în materie penală

Această obligație rezulta din caracterul imperativ al art. 42 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, care nu lăsa instanței nicio marjă de apreciere în privința conduitei procesuale ulterioare admiterii excepției de necompetență materială. De asemenea, art. 43 alin. (6) din același act normativ limita prerogativele instanței ce își declina competența la adoptarea măsurilor și efectuarea actelor „ce reclamă urgență”, precum cele referitoare la măsurile preventive. Actualul Cod de procedură penală a preluat această arhitectură normativă, consacrând în art. 51 alin. (5) o dispoziție identică, potrivit căreia instanța care își declină competența sau care a fost desemnată competentă în urma unui conflict soluționat de instanța ierarhic superioară poate realiza doar acte urgente. Mai mult, caracterul imperativ al reglementării din art. 42 alin. (1) din vechiul cod a fost întărit, legiuitorul introducând în textul actual al art. 50 alin. (1), sintagma „de îndată”, subliniind astfel obligația promptă a instanței de a transmite dosarul instanței declarate competente.

Prin urmare, în situația în care necompetența – fie ea materială, teritorială, personală sau funcțională – este constatată în faza camerei preliminare, judecătorul investit cu soluționarea acestei proceduri nu are posibilitatea de a dispune alte măsuri decât declinarea competenței către judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței competente. Această soluție este expres consacrată de art. 346 alin. (6) Cod procedură penală, care trimite la aplicarea dispozițiilor art. 50 și 51, aplicabile mutatis mutandis în cadrul procedurii de cameră preliminară. Faptul că hotărârea de declinare a competenţei, spre deosebire de celelalte soluții pe care le dă judecătorul de cameră preliminară, nu este supusă niciunei căi de atac, a fost considerată de unii ca fiind contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil. Sesizată recent cu o excepție de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, atât timp cât dispoziţiile criticate răspund nevoii de celeritate a procesului penal, fiind necesar ca o cauză să ajungă în cel mai scurt timp în faţa instanţei competente, acestea constituie norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului[16].

Prin urmare, în situația în care, sesizat fiind de către părți sau din oficiu, judecătorul de cameră preliminară constată necompetența sa, nu va soluționa celelalte cereri și excepții, ci se va pronunța exclusiv asupra necompetenței sale, declinându-și competența printr-o hotărâre care nu este supusă vreunei căi de atac; totodată, va putea soluționa doar chestiunile ce reclamă urgență, de exemplu aspectele privitoare la verificarea măsurilor preventive. De remarcat însă că măsurile luate în atare condiții nu au prevăzut un termen de valabilitate, fiind aplicabile regulile generale pentru fiecare în parte. În sistemul italian, ca o consecință a admiterii excepției de necompetență, legiuitorul a prevăzut că măsurile preventive și de siguranță au o eficacitate limitată la 20 de zile din momentul emiterii ordonanței de declinare a competenței[17]. Considerăm că de lege ferenda s-ar impune stabilirea și de către legiuitorul nostru a unei perioade în care organul judiciar competent să confirme sau să infirme măsurile, chiar dacă sunt vremelnice, dar care pot avea o durată mai lungă de timp, în cazul în care au fost dispuse sau menținute de către un organ necompetent.

 4. Limitele competenței speciale și condițiile prorogării în urmărirea penală

Competența specială reprezintă acea formă a competenței care stabilește că anumite organe judiciare instrumentează după materie sau după calitatea persoanei, în mod exclusiv, anumite cauze penale privind infracțiuni ce aduc atingere anumitor valori sociale sau au un anumit grad de pericol social, printre acestea regăsind și structurile specializate ale Ministerului Public, respectiv cele ale Direcției Naționale Anticorupție și cele ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism[18]. Nerespectarea prevederilor legii speciale referitoare la competența materială a organelor de urmărire penală atrage sancțiunea nulității absolute a actelor întocmite, conform dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017[19]. Sancțiunea însă nu privește doar situațiile în care actele date în competența structurilor specializate sunt întocmite de organe din structuri nespecializate, ci și atunci când aceste structuri specializate își asumă efectuarea unor acte care nu intră în competența lor și nu sunt aplicabile regulile prorogării de competență.

Prorogarea de competență constă în prelungirea, extinderea competenței obișnuite a organelor judiciare asupra unor cauze care în mod normal revin altor organe judiciare, și poate interveni și în ceea ce privește organele de urmărire penală, concluzie ce poate fi desprinsă din art. 63 C. pr. pen.[20]. Dar, pentru a funcționa prorogarea de competență, în practica judiciară s-a ridicat problema dacă aceasta operează doar în cadrul aceluiași dosar, sau este suficientă existența unei legături între dosare pentru ca un organ specializat să poată efectua acte de urmărire penală pentru alte infracțiuni decât cele date în competența sa? În speță, la data constituirii noului dosar pe rolul DIICOT – Serviciul Teritorial Tg. Mureș având ca obiect infracțiunea de influențare a declarațiilor, se afla deja în faza de cercetare in personam dosarul penal având ca obiect mai multe infracțiuni: fals intelectual, uz de fals, constituire a unui grup infracțional organizat, abuz în serviciu, frauda informatică, infracțiuni ce intrau în competența organului specializat. În cursul cercetării, s-a dispus audierea în calitate de martori a mai multe persoane. Ulterior, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de influențare a declarațiilor, faptă prev. de art. 272 alin. (1) Cod penal, formându-se noul dosar, preluat tot de același procuror din cadrul DIICOT. Deși art. 272 alin. (1) Cod penal nu este enumerat ca fiind printre cele care atrag competența DIICOT, aceasta și-a motivat competența bazându-se pe prevederile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/201 – infracţiunile care au legătură, potrivit art. 43 din Codul de procedură penală, cu cele prevăzute la pct. 1-4.

Art. 43 C. pr. pen. prevede cauzele de reunire obligatorie și facultativă a cauzelor. Legătura dintre infracțiunile cercetate în dosarul inițial și cea care a făcut obiectul sesizării în dosarul de influențare a declarațiilor poate atrage o reunire facultativă. Atunci când a făcut referire la prevederile art. 43 C. pr. pen., legiuitorul nu a avut în vedere doar componenta substanțială a normei, respectiv situațiile în care există legături între alte infracțiuni și cele date expres în competența direcției, deoarece norma legală nu poate fi interpretată fragmentat, doar cu privire la anumite elemente, cu excluderea altor componente ale textului legal. Competența procurorului se poate răsfrânge asupra altor infracțiuni care nu sunt enumerate în cuprinsul pct-1-4 din art.11 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016 doar dacă sunt cercetate în același dosar, nu și dacă se creează un nou dosar, cu un alt obiect. Altfel, am putea ajunge la concluzia că DIICOT ar putea să cerceteze orice infracțiune, în orice dosar, indicând doar că ar avea legătură cu un dosar pe rol. Dispozițiile pct. 5 nu au caracterul unor norme atributive de competență, ci stabilesc condițiile unei prorogări de competență.

Această concluzie se desprinde și din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, într-o hotărâre în procedura de cameră preliminară[21] a arătat că: „Referirea din textul legii speciale la prevederile art. 43 C. pr. pen. nu poate avea o altă semnificație decât aceea că în cadrul aceleiași cauze, în care este legal sesizat pentru cercetarea unei infracțiuni dată în competența sa materială specială, respectiv cele enumerate limitativ la art. 11 alin. (1) pct. 1-4 din O. U. G. nr. 78/2016, dacă organul judiciar constată că persoana cercetată a comis și alte infracțiuni, de o altă natură, care nu îi atrag competența materială, dar care se află în legătură cu cele pentru care are competența legală să efectueze urmărirea penală, în condițiile din Codul de procedură penală, competența sa materială se prorogă și cu privire la acele infracțiuni. (…) De asemenea, din punct de vedere logic, textul legal nu poate avea o altă natură, pentru că interpretarea per a contrario conduce la concluzia că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ar avea competența de a efectua urmărirea pentru orice infracțiune comisă de o persoană, indiferent de momentul sesizării, respectiv dacă mai exista sau nu pe rolul organului judiciar o cauză de competența sa, dacă aceasta a fost comisă, spre exemplu, în condițiile art. 43 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. (…). Ar însemna că prin această dispoziție legală s-a atribuit direcției o competență materială generală și nu una specială, cum rezultă din litera și spiritul legii”.

Este de domeniul evidenţei că simpla legătură invocată de parchet nu este suficientă pentru a atrage competenţa organelor de urmărire penală. Regulile care stabilesc competenţa organelor de urmărire penală sunt de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre organe de urmărire specializate. Acest aspect a fost de altfel confirmat şi de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 302/2017 prin care se stabileşte la para. 51 că „În acest context, Curtea reține că înființarea unor structuri specializate presupune și o anumită competență specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competențe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înființării acestor structuri specializate”. În speța mai sus amintită, după mai bine de patru ani în care cele două dosare au fost cercetate în paralel, DIICOT a dispus reunirea celor două dosare, acest aspect însă nu poate acoperi nulitatea absolută a actelor efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială.

Fiind ridicată excepția necompetenței organului de urmărire penală în fața judecătorului de cameră preliminară, acesta a reținut[22] faptul că prorogarea de competenţă şi implicit reunirea cauzelor poate interveni în situaţia existenţei unei legături între două sau mai multe infracţiuni care relevă necesitatea reunirii lor în cadrul aceluiaşi proces penal pentru a fi urmărite sau judecate împreună. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a constat faptul că dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 nu au caracterul unor norme atributive de competenţă, ci stabilesc condiţiile unei prorogări de competenţă; dispoziţiile acestui text de lege permit prorogarea de competenţă şi cu privire la infracţiunile pentru care organul de urmărire penală nu are competenţa materială, dacă cercetarea acestora într-un alt cadrul procesual ar aduce atingere bunei înfăptuiri a justiţiei. Aşadar, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că pentru a interveni prorogarea de competenţă în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pentru efectuarea urmăririi penale şi cu privire la infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (care face obiectul celui de-al doilea dosar), era necesar ca urmărirea penală să se efectueze în dosarul inițial care a atras competența DIICOT.

Soluția, deși corectă, nu a fost menținută în contestație de completul de cameră preliminară de la Curtea de Apel, care, fără o analiza efectivă a excepției invocate cu privire la competența materială din cel de al doilea dosar, conexat ulterior, a admis contestația parchetului desființând hotărârea, cu motivarea lacunară că, printr-o încheiere anterioară[23], Curtea de Apel a stabilit că DIICOT ar fi fost competentă să efectueze acte de cercetare penală în dosarul inițial, prin urmare, chiar dacă încheierea penală dată de completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Târgu-Mureş nu are autoritate de lucru judecat. Curtea a stabilit că aceasta se bucură de stabilitate, întrucât provine de la o autoritate judecătorească și nu va mai analiza competența DIICOT în dosarul reunit la acesta[24]. Prin urmare, analiza normativă și jurisprudențială relevă că aplicarea competenței speciale și a prorogării acesteia trebuie realizată cu maximă rigoare, întrucât orice extindere nejustificată a atribuțiilor organelor specializate nu doar deturnează finalitatea legii, ci afectează însăși legalitatea procesului penal, impunându-se cu necesitate un control judiciar exigent pentru garantarea unui act de justiție conform principiului legalității.

5. Concluzii asupra regimului excepțiilor de necompetență în materie penală

Analiza normelor instituite de actualul Cod de procedură penală, dublată de practica judiciară recentă, confirmă faptul că regimul excepțiilor de necompetență reprezintă o zonă de intersecție între exigențele legalității procesului penal și imperativele stabilității raporturilor juridice. Caracterul specializat al anumitor structuri de urmărire penală, existența unor reguli clare de prorogare a competenței și limitele procedurale stabilite pentru invocarea necompetenței conturează un cadru complex, în care controlul judiciar trebuie să fie ferm și echilibrat. Deși jurisprudența a conturat repere importante, rămân vizibile unele incoerențe ale reglementării, de exemplu cele privind extinderea competenței teritoriale după camera preliminară, dar și probleme de aplicabilitate, cum ar fi în materia prorogării de competență a organelor specializate, ceea ce reclamă o intervenție legislativă de clarificare. În mod deosebit, necesitatea alinierii momentului de invocare a excepțiilor de necompetență la finalitatea camerei preliminare apare ca un imperativ de lege ferenda. În ansamblu, excepțiile de necompetență își mențin rolul de mecanisme esențiale pentru protejarea legalității și pentru asigurarea unei distribuiri corecte a funcției jurisdicționale, fiind indispensabile realizării unui proces penal echitabil, coerent și predictibil. Consolidarea unui cadru normativ clar, completat de o jurisprudență unitară, rămâne condiția necesară pentru protejarea încrederii justițiabilului în funcționarea corectă a sistemului judiciar.

Bibliografie:

Chiarese Rita, Elementi di diritto processuale penale, XXIII edizione, Ed. Simone, Napoli, 2022.

Crișu Anastasiu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2011.

Mateuț Gheorghiță, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2019.

Neagu Ion, Damaschin Mircea, Tratat de procedură penală partea generală, în lumina noului cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Predescu Ovidiu, Ivan Gheorghe, Marile sisteme procesuale penale și sistemul procesual penal român, în: Revista Pro Lege nr. 1/2017.

Rămureanu, Virgil, Competența penală a organelor judiciare penale, Ed. Științifică și Enciclopendică, București, 1980.

Spangher, Giorgio, Zincani Marco, Compendio di procedura penale, Maggioli Editore, Santarcangello di Romagna, 2019.

Tonini Paolo, Manuale di procedura penale, Ed. Giuffre Francis Lefebvre, Milano, 2019.

Truța Roxana Silvia, Procedura de soluționare a ordonanței președențiale, Ed. C.H. Beck, București, 2025.

Udroiu Mihail, Procedură penală, partea specială, Ediția a 3-a, ed. C.H. Beck, București, 2016.

Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016.

Volonciu, Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paidera, București, 1993.