Unele considerații practice referitoare la excepțiile de necompetență în materie penală

1. Competența, garanție a legalității procesului penal

Determinarea competenței în materie penală reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale unui proces echitabil și ale funcționării legale a justiției. În doctrină s-a arătat că prin competență se înțelege însușirea unei cauze penale de a fi instrumentată de un anumit organ judiciar[1]. În centrul acestei problematici se află conceptul de justițiabilitate[2], înțeles ca aptitudine a unei cauze de a fi supusă judecății într-un cadru normativ clar, previzibil și stabil, care permite identificarea instanței chemate să exercite funcția jurisdicțională. Justițiabilitatea constituie, astfel, premisa însăși a competenței, „condiția primară de acces la jurisdicție”, fără de care competența nu se poate configura. Ea definește aptitudinea unei cauze de a intra în circuitul judiciar, iar competența reprezintă mecanismul tehnic prin care această aptitudine este transpusă în plan instituțional. Competența, în sensul delimitării jurisdicției conferite fiecărui organ judiciar, reprezintă ansamblul regulilor juridice care permit o distribuție pe verticală și orizontală a cauzelor atribuite unui organ judiciar[3]. În acest sens, competența nu este doar o regulă tehnică de distribuire a cauzelor între diverse instanțe, ci o veritabilă condiție de legitimitate a actului de justiție, menită să garanteze că fiecare persoană este judecată de instanța stabilită prin lege, în acord cu principiile legalității, imparțialității și securității juridice. Astfel, competența devine expresia juridică a cerinței ca puterea de a judeca să fie exercitată numai de organul investit în mod legal, în formele și limitele determinate normativ. Prin această filtrare instituțională, justițiabilitatea capătă o dimensiune concretă, transformându-se într-un mecanism ce protejează atât interesele părților, cât și ordinea publică procesuală.

În contextul procedurii penale, unde consecințele asupra drepturilor fundamentale sunt de o importanță deosebită, studiul competenței nu poate fi redus la o analiză tehnică, ci trebuie plasat într-un cadru conceptual mai larg, ce reunifică rațiunea alegerii instanței competente cu finalitatea procesului penal: realizarea justiției într-o manieră eficientă, legală și echitabilă. Pentru a exista o democrație adevărată, dreptul procesual penal trebuie să mențină un echilibru între exigențele represiunii infracțiunilor (lupta contra criminalității, apărarea socială) și acelea ale salvgardării intereselor indivizilor[4]. Potrivit legii, orice organ judiciar este obligat să își verifice competența din oficiu, verificarea putând interveni însă și la cerere, pe cale de incident, prin ridicarea excepției de necompetență sau prin vreuna din căile de atac prevăzute de lege[5]. Excepțiile de necompetență sunt astfel mijloace procesuale prin care se invocă necompetența unui organ judiciar sesizat cu o anumită cauză, solicitându-se totodată trimiterea cauzei organului judiciar competent. Chiar dacă nu se prevede în mod expres, doctrina[6] a arătat că necesitatea respectării normelor de competență nu exclude posibilitatea formulării de către părți sau subiecții procesuali de excepții de necompetență în cursul urmăririi penale, indiferent dacă acestea sunt denumite astfel sau sunt depuse sub forma unor cereri sau memorii.

Excepțiile de necompetență devin astfel un instrument procesual de garantare a legalității desfășurării procesului penal în toate fazele procesului.       Excepțiile de necompetență trebuie să concilieze două exigențe fundamentale ale procedurii: pe de o parte, principiul perpetuatio iurisdictionis, potrivit căruia instanța legal sesizată și competentă la momentul investirii își păstrează jurisdicția pe întreg parcursul procesului, indiferent de modificările ulterioare care, în absența acestei reguli, ar atrage competența unei alte instanțe; iar pe de altă parte, necesitatea înlăturării actelor efectuate de un judecător lipsit de competență, pentru a garanta legalitatea și validitatea procesului penal[7]. Jurisprudența recentă a evidențiat o serie de aspecte delicate privind excepțiile de necompetență, aspecte care reclamă o analiză atentă și o discuție aprofundată, demers pe care îl vom întreprinde în secțiunile următoare.

2. Momentul procesual al invocării excepției necompetenței teritoriale

Conform art. 47 alin. (2) și (3) Cod pr. pen., excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti. Prin urmare, reiese că nu doar pe durata procedurii camerei preliminare, dar și în fața instanței de judecată în fond, dacă nu s-a dat încă citire actului de sesizare, se poate invoca această excepție. Referitor la acest ultim moment de invocare, putem distinge două situații: prima situație, cea în care excepția fusese invocată anterior și în procedura camerei preliminare, iar a doua, în care excepția nu a făcut obiectul unei excepții pe cameră preliminară, fiind invocată pentru prima dată. Cu privire la prima situație, în care excepția necompetenței teritoriale a făcut obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară și acesta a respins-o, încheierea fiind definitivă, în practica judiciară[8] s-a arătat că aceasta ar crea o autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect, prin urmare, invocarea în fața judecătorului fondului (indiferent că este același care a judecat în cameră preliminară sau altul) ar fi inadmisibilă.

Deși legislația procesual-penală nu prevede în mod explicit autoritatea de lucru judecat, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică și în materie penală, în măsura în care legea penală nu conține dispoziții contrare, conform art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Autoritatea de lucru judecat constituie un temei juridic expres reglementat în legislația procesual-civilă, în special în art. 430 Cod procedură civilă, care conferă hotărârilor judecătorești, ce soluționează fondul cauzei sau excepțiile procesuale, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunile tranșate[9], cuprinzând atât dispozitivul, cât și considerentele care îl fundamentează. Această opinie a fost exprimată anterior și în jurisprudența instanței superioare[10], care a arătat că „deși legiuitorul a prevăzut posibilitatea invocării excepției necompetenței teritoriale până la începerea cercetării judecătorești, din examinarea dispozițiilor art. 47 alin. (3), cu referire la alin. (2), textul nu poate fi interpretat în sensul în care permite o verificare repetată a acestei chestiuni. În cauză, se constată că aspectele referitoare la competență au fost lămurite în procedura camerei preliminare, astfel că nu mai puteau fi repuse în discuție, deoarece erau dezlegate cu caracter definitiv”. Prin urmare, dacă asupra competenței teritoriale a instanței a intervenit autoritatea de lucru judecat în faza de cameră preliminară, această instanță fiind deja investită definitiv cu soluționarea cauzei, în faza de judecată nu se mai poate ridica la cerere sau din oficiu o astfel de excepție.

În privința celei de a doua situații, în care nu s-a invocat în procedura de cameră preliminară o astfel de excepție, situația poate genera unele discuții. Astfel, în acord cu prevederile art. 342 C. pr. pen. competența instanței, inclusiv sub aspect teritorial, reprezintă o chestiune supusă analizei obligatorii a judecătorului de cameră preliminară. În procedura camerei preliminară se dezbat, dacă este cazul, toate aspectele care prezintă relevanță sub aspectul competenței teritoriale. Practic, finalizarea camerei preliminare ar împiedica, față de exigențele temporale expres menționate în cuprinsul art. 342 C. pr. pen., o nouă analiză a obiectului camerei preliminare, cu excepția situațiilor de nulitate absolută. Competența teritorială a instanței nu este o chestiune care ar atrage o nulitate absolută, prin urmare, discutarea acesteia ar trebui să se limiteze la procedura camerei preliminare. În susținerea acestei interpretări, relevantă este Decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii[11]. Chiar dacă această decizie a fost pronunțată în materie civilă, considerentele sunt relevante și în această analiză, având în vedere că instituția competenței teritoriale este comună în ambele materii, având același regim juridic. În esență, s-a stabilit că, chiar şi în situaţia în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Practic, neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut în materie penală posibilitatea invocării excepției necompetenței teritoriale „până la începerea cercetării judecătoreşti”, deci și după ce s-a dat încheierea de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecății. Spre deosebire de celelalte aspecte care fac obiectul procedurii camerei preliminare (verificarea legalității actului de sesizare, a legalității actelor de urmărire penală, a probelor administrate în faza de urmărire penală) a căror invocare și analiză se limitează la procedura anterioară începerii judecății, este inexplicabilă incoerența legiuitorului cu privire la prelungirea momentului invocării excepției necompetenței teritoriale. Soluția legislativă ar fi justificată dacă între cele două momente, și anume rămânerea definitivă a încheierii de cameră preliminară și momentul începerii cercetării judecătorești, ar putea interveni situații care ar face ca instanța să devină necompetentă teritorial. În practica judiciară recentă, o atare excepție a fost invocată din oficiu de către instanță, înainte de citirea actului de sesizare, moment care să marcheze formal începerea cercetării judecătorești, considerând că situația avută în vedere la momentul pronunțării judecătorului de cameră preliminară s-a modificat în urma unei schimbări de încadrare juridică.

Schimbarea de încadrare juridică în speță viza o societate inculpată căreia i s-a reținut prin rechizitoriu o singură infracțiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (4484 acte materiale), autorii faptei fiind diferite persoane fizice (peste 100 de inculpați), administratori ai unor societăți cu sediul în treizeci de județe. Instanța a dispus schimbarea încadrării în 226 de infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală, aflate în concurs real. În urma acestei schimbări de încadrare juridică instanța a dispus disjungerea cauzei formându-se încă 29 de dosare distincte și având în vedere că nu se dăduse citire actului de sesizare, a ridicat din oficiu în fiecare dosar în parte excepția necompetenței teritoriale, declinându-și competența în favoarea a 29 de tribunale diferite din țară. Motivarea instanței a fost în sensul că art. 386 alin. (1) care prevede procedura de schimbare a încadrării juridice menționează că se poate dispune în cursul judecății, ceea ce înseamnă că poate apărea și înainte de expunerea acuzației. A considerat că în cauza dedusă judecății, schimbarea ar fi doar o chestiune strict prealabilă citirii actului de sesizare, care s-a impus cu necesitate deoarece „eroarea organelor de urmărire penală era evidentă oricărui practician de drept penal, totodată fiind acceptată și de către reprezentantul Ministerului Public prin concluziile formulate”[12].

Hotărârea este criticabilă având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 253 din 2017[13], în care, referitor la lipsa unei prevederi legale privind posibilitatea schimbării încadrării juridice în procedura de cameră preliminară, respingând excepția invocată, Curtea a motivat că schimbarea încadrării juridice a faptei, așadar stabilirea textului de lege care prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă și caracterizarea ei ca infracțiune, excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, deoarece datele care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătorești ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi. În mod evident, înainte de a i se aduce la cunoștință acuza în mod oficial, la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, prin citirea rechizitoriului sau prezentarea succintă a acestuia, nu se poate solicita inculpatului să pună concluzii pe „schimbarea încadrării juridice a acuzei”, deoarece ar contraveni art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul acuzatului de a fi informat în mod corespunzător și pe deplin cu privire la orice modificare a acuzației.

Excluzând astfel o atare situație, de schimbare a încadrării juridice a faptei, care așa cum am arătat nu poate avea loc înainte de începerea cercetării judecătorești, având în vedere că orice împrejurare nouă referitoare la locul comiterii faptei sau celelalte aspecte care atrag competența teritorială ar putea să apară doar în timpul cercetării judecătorești, considerăm că între momentul la care se dă încheierea de cameră preliminară și momentul începerii cercetării judecătorești nu pot apărea situații noi care să justifice o schimbare a competenței teritoriale. Prin urmare, având în vedere obiectul procedurii camerei preliminare, care cuprinde și verificarea competenței sub toate formele sale, soluția legiuitorului de a nu limita invocarea excepției necompetenței teritoriale în procedura de cameră preliminară este nejustificată, fiind o inconsecvență datorată probabil preluării automate în noul Cod de procedură penală a regulilor referitoare la invocarea excepțiilor de necompetență din reglementarea anterioară [art. 39. alin. (2) vechiul Cod proc. pen.], care prevedea invocarea excepției de necompetență teritorială până la citirea actului de sesizare în fața primei instanțe de judecată. Reglementarea era justificată, deoarece în vechea reglementare, în lipsa procedurii camerei preliminare, legiuitorul fixase un moment în care președintele instanței avea obligația să întrebe procurorul și părțile dacă au de formulat excepții, acest moment fiind începutul judecății [art. 320 alin. (2) vechiul Cod proc. pen][14]. Prin urmare, de lege ferenda s-ar impune ca legiuitorul să limiteze momentul invocării excepțiilor de necompetență (care nu atrag nulitatea absolută) la procedura de cameră preliminară, aplicând același regim verificării competenței instanței ca celorlalte atribuții principale ale judecătorului de cameră preliminară: verificarea legalității actelor de urmărire penală, a administrării probelor în faza de urmărire penală, a verificării legalității sesizării instanței.

3. Efectele constatării necompetenței în faza camerei preliminare

În procedura de cameră preliminară, legiuitorul a avut în vedere verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Chiar din momentul în care primește dosarul cauzei în urma repartizării aleatorii, judecătorul de cameră preliminară va proceda la verificarea competenței sale, fie din oficiu, fie la cerere. Ori de câte ori apreciază că se impune invocarea din oficiu a excepției necompetenței, chiar și în lipsa unor cereri și excepții formulate de părți sau subiecții procesuali, judecătorul de cameră preliminară va stabili obligatoriu termen de judecată la care va pune în discuție excepțiile invocate pentru a fi dezbătute în contradictoriu, deoarece acesta nu are posibilitatea procedurală de a invoca în altă modalitate aceste excepții decât în cadrul unei proceduri contradictorii în care acuzarea și apărarea să ia la cunoștință despre acestea[15].

Problema care s-a ridicat în practică a vizat situația în care judecătorul de cameră preliminară ar admite excepția necompetenței sale (materiale, personale, teritoriale), cu urmarea declinării de competență, dar în același timp, fiind sesizat să soluționeze și excepții privind nelegalitatea sesizării instanței, a probelor sau a actelor de urmărire penală, ar trebui să se pronunțe asupra acestora: poate să soluționeze aceste cereri și excepții, sau își va declina competența, urmând ca apoi noul judecător de cameră preliminară de la instanța competentă să judece cauza? Analiza jurisprudenței anterioare intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală evidențiază o abordare constantă în ceea ce privește consecințele admiterii unei excepții de necompetență. Astfel, în Decizia nr. 55/R din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală, pentru minori și familie, a statuat că instanța care admite o excepție de necompetență nu mai poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci este obligată să aplice dispozițiile referitoare la declinarea competenței, transmițând dosarul instanței material și teritorial competente.