Un aviz istoric al CIJ privind dreptul schimbărilor climatice

La un deceniu de la încheierea Acordului de la Paris privind clima (12 decembrie 2015), considerat noul și ineditul cadru juridico-instituțional internațional al acțiunii globale de atenuare, combatere și adaptare la efectele schimbării climatice, și în preajma celei de-a 30-a Conferințe a Părților la Convenția-cadru privind schimbările climatice (ce va avea loc la Belem, Brazilia, în decembrie 2025), și de la care se așteaptă progrese semnificative, dreptul mediului și al climei se află între-un mare impas. Mai întâi, contextul general este unul mai degrabă critic: în timp ce 2024 a fost, de departe, anul cel mai cald din istorie (conform estimărilor Organizației Meteorologice Mondiale), emisiile mondiale de gaze cu efect de seră (GES) nu încetează că crească, partea energiilor fosile în mixul energetic rămâne majoră și, mai mult decât atât, sporește, S.U.A. se retrag din nou din Acordul de la Paris, iar exemplul său negativ influențează și atitudinea altor state și, în fine, războiul din Ucraina și escaladarea tensiunilor geopolitice creează dificultăți majore în compatibilizarea exigențelor protecției mediului și cerințele dezvoltării economice.

Măsurile luate pentru implementarea cadrului strategic în vigoare rămân anemice și departe de a contribui substanțial la atingerea obiectivelor ambițioase consacrate[1]. Pivotul european al problemei se află, la rându-i, în declin; Pactul Verde, legea UE a climei (regulamentul 2021/1119 din 30 iunie 2021 de instituire a cadrului pentru realizarea neutralității climatice) și proiectatul său arsenal legislativ („Fit for 55”) sunt pe cale a fi revizuite ca obiective, simplificate ca substanță juridico-instituțională și chiar, în parte, abandonate în așteptarea unor împrejurări mai favorizante. Pe fundalul unui asemenea moment de stagnare, recul și reevaluări, am asistat în ultimul timp la o reacție jurisdicțională reprezentativă, care salvează într-o anumită măsură problematica ecoclimatică de la un declin total anunțat. Este vorba, în primul rând, de demersuri și analize provenite de la două jurisdicții internaționale majore: Opinia consultativă nr. 32/25 din 29 mai 2025 a Curții Interamericane a Drepturilor Omului privind urgența climatică și drepturile umane și, respectiv, de Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție (CIJ) din 23 iulie 2025, referitor la obligațiile ce revin statelor în materie de schimbare climatică.

Prin tematica abordată, analiza întreprinsă și concluziile formulate, în mare parte complementare și, prin aceasta, sporindu-și reciproc semnificațiile, cele două documente internaționale, în consonanță cu natura și specificul lor și, în mod evident, prin conținutul oferit, reprezintă repere decisive în dezvoltarea dreptului internațional al mediului și climei. Dacă mai adăugăm și contribuțiile pertinente ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în frunte cu hotărârea sa istorică din 9 aprilie 2024 (pronunțată în cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz ș.a. vs Elveția), putem spune că asistăm la o mobilizare fără precedent a jurisdicțiilor internaționale (mondială și regionale) în vederea deblocării situației multilateralismului ecologic, asigurării permanenței și conținutului sale. Este o asumare de rol corespunzător misiunii proprii fiecărei instanțe, care reflectă, deopotrivă, amploarea, particularitățile și conștientizarea de către întreaga societate a urgenței ecologice și climatice. Dacă mai avem în vedere și că întreaga acțiune de reglementare, elaborare și punere în aplicare a măsurilor de atenuare și de adaptare la efectele schimbării climatice se fondează pe datele și evaluările expertizei științifice (respectiv rapoartele generale și speciale ale Grupului Interguvernamental privind Evoluția Climei – IPCC), putem afirma că respectivele analize și poziționări ale jurisdicțiilor internaționale majore întregesc fundamentul tehnico-științific al dreptului ecoclimatic și, prin acesta, legitimitatea sa. În același timp, caracterul intrinsec evolutiv al acestuia, decurgând inclusiv din realitatea natural-socială ce îl generează, își găsește susținerea și reflectarea corespunzătoare.

Dintr-o atare perspectivă generală, fără îndoială, prin caracterul său universal, înalta autoritate juridico-morală pe care o posedă și concluziile prezentate, avizul CIJ ocupă un loc central. Analiza sa se impune, de acum înainte, ca un reper cu rezonanțe doctrinare definitoriu pentru cercetătorii domeniului și un precedent observațional peste datele căruia nu se poate trece în acțiunile judiciare pertinente.

1. Baza juridică și contextul juridico-internațional aferent

În baza articolului 96 al Cartei ONU (potrivit căruia „Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ în orice problemă juridică”) și a prevederilor cap. 4 (art. 65-68) din Statutul CIJ (care stabilesc procedura de emitere a acestui tip de acte internaționale), Adunarea Generală a ONU a adoptat, la 29 martie 2023, o rezoluție (A/RES/77/276) prin care solicita instanței de la Haga un aviz consultativ privind identificarea, pe de o parte, a „obligațiilor ce incumbă statelor în ceea ce privește protecția sistemului climatic și a altor componente ale mediului împotriva emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, pentru state și pentru generațiile prezente și viitoare”, iar pe de alta, consecințele juridice ale daunelor cauzate prin acțiunile sau omisiunile statelor față de respectivele obligații internaționale. Dacă avizul se înscrie în contextul politico-juridic internațional din ce în ce mai sensibil la schimbările climatice (cum ne arată și numeroasele evaluări, studii și analize științifice) originile rezoluției onusiene de sesizare a Curții ilustrează, prin ele însele, evoluțiile înregistrate de dreptul internațional, sub impactul și în vederea oferirii unui răspuns pertinente provocărilor generate de schimbările climatice: un grup de studenți de la Universitatea Pacificului de sud a atras atenția guvernului statului insular Vanuatu (una din țările cele mai afectate și mai vulnerabile la consecințele global warming, prin ridicarea nivelului mărilor și oceanelor și amenințarea dispariției sale geografice) asupra acestei posibilități, care a preluat inițiativa și a antrenat un grup de state, majoritatea în curs de dezvoltare (Angola, Bangladesh, Maroc, Costa Rica, Vietnam ș.a.), dar și câteva state industrializate (Germania, Noua Zeelandă). Această coaliție internațională a condus, în fine, la formularea și avansarea unui proiect de rezoluție, care, adoptat cu votul a 133 de state membre, să fie sesizată CIJ spre emiterea avizului consultativ. Cererea pertinentă a fost transmisă Curții de Secretarul General al ONU printr-o scrisoare din 12 aprilie 2023.

În timpul fazei scrise a procedurii, la Grefă au fost depuse, din partea statelor membre ale ONU și a unor organizații internaționale, nu mai puțin de 91 de expuneri scrise și 62 de observații de aceeași natură, asupra tematicii dezbătute. Cu ocazia audiențelor publice ținute în perioada 3-10 decembrie 2024, au susținut expuneri orale 96 de state și 11 organizații internaționale cu același scop lămuritor și evaluator privind evoluțiile juridice internaționale în materie. A fost vorba de cel mai înalt nivel de participare la o procedură, atât în istoria Curții, cât și în cea a antecesoarei sale, Curtea Permanentă de Justiție Internațională. CIJ a adoptat cu unanimitate și a pronunțat avizul consultativ la 23 iulie 2025, al cincilea care a întrunit votul unanim, din cele 29 documente de acest gen adoptat de instanța internațională în cele opt decenii de până acum din istoria sa[2].

Răspunzând chestiunilor ridicate de inițiator și promovate prin rezoluția Adunării Generale a ONU, Curtea de la Haga a statuat pe cale de aviz consultativ că:

– tratatele relative la schimbările climatice impun statelor părți, iar dreptul internațional cutumiar tuturor statelor, obligații constrângătoare relative la protecția sistemului climatic, și a altor componente ale mediului, contra emisiilor de GES;

– o nerespectare a oricăreia dintre acestea constituie din partea unui stat un fapt internațional ilicit, care angajează responsabilitatea sa. Statul responsabil are îndatorirea continuă de a se achita de obligația pe care nu și-a îndeplinit-o. Consecințele juridice ce rezultă prin comiterea unui fapt internațional ilicit pot include obligațiile următoare: a) încetarea acțiunilor ori a omisiunilor ilicite; b) furnizarea de asigurări și de garanții de nerepetare a lor; c) acordarea unei reparații integrale statelor lezate sub formă de restituire, indemnizare și de satisfacție.

Spre a ajunge la aceste concluzii relevante, Curtea și-a stabilit competența de a emite avizul consultativ solicitat, constatând că nu există niciun motiv decisiv care să justifice un refuz și apoi a evocat contextul general în care a fost adoptată rezoluția 77/276 și, respectiv, pe cel științific, înainte de a examina sensul și conținutul chestiunilor ce i-au fost adresate. În precizarea semnificațiilor celor două întrebări, referitor la prima s-a arătat, printre altele, că mențiunea „în dreptul internațional”, fără o altă specificație, presupune raportarea la corpusul complet al acestuia, iar în ceea ce privește pe cea de-a doua, s-a considerat că s-a cerut examinarea consecințelor juridice într-o manieră generală și nu stabilirea răspunderii unui stat și a unui grup particular de state.

Înainte de a defini cuprinderea și sensul întrebărilor adresate, instanța a început prin a determina dreptul aplicabil care e „cel mai direct pertinent”. S-a identificat astfel corpusul de reglementări internaționale relevant, începând cu Carta ONU, cele trei tratate relative la schimbările climatice (Convenția-cadru din 1992, Protocolul de la Kyoto încheiat în 1997 și Acordul de la Paris adoptat la 12 decembrie 2015), la care se adaugă Convenția de la Viena pentru protecția stratului de ozon (1985) Protocolul de la Montreal relativ la substanțele care diminuează stratul de ozon (1987), Convenția privind biodiversitatea (1992), Convenția privind lupta împotriva deșertificării (1994), dreptul internațional cutumiar și mai precis obligațiile de a preveni daunele semnificative aduse mediului și îndatorirea de a coopera pentru protejarea sa, principalele tratate privind drepturile omului, precum și drepturile omului recunoscute în drept internațional cutumiar. S-a conchis astfel că, în afară de acestea, sunt aplicabile ca principii directoare, în scopul interpretării și operaționalizării regulilor juridice cele mai direct pertinente, și principiile dezvoltării durabile, responsabilității comune, dar diferențiate și conform capacităților respective, de echitate și de echitate intergenerațională, precum și abordarea ori principiul precauției[3].

O problemă care a generat dezbateri mai ample a fost aceea de a ști dacă una din regulile determinate precitate e exclusă în virtutea principiului interpretativ al lex specialis. În acest sens, Curtea a considerat că argumentul potrivit căruia tratatele relative la schimbările climatice constituie singurul izvor de drept aplicabil nu poate fi primit, concluzionând că principiul lex specialis nu conduce la excluderea generală a altor reguli de drept internațional de către tratatele relative la schimbările climatice. Instanța a subliniat că ea a determinat numai dreptul aplicabil „cel mai direct aplicabil pertinent” pentru a răspunde la prima întrebare și că această operațiune e făcută fără a prejudicia alte reguli de drept internațional ce ar putea, de asemenea, să fie pertinente în anumite circumstanțe, în același context al schimbărilor climatice.

Deosebit de importantă este și constatarea că, în pofida faptului că anumiți participanți la procedură au considerat dificil a invoca răspunderea în contextul schimbării climatice, întrucât comportamentul ilicit prezintă un caracter cumulativ, că implică diferite state, în cursul unei perioade date și o pluralitate de state care cauzează un prejudiciu tot unei pluralități de țări, instanța a ținut să observe că, dacă schimbările climatice rezultă din emisii de GES, este totuși posibil din punct de vedere științific să se determine contribuția totală a fiecărui stat la emisiile mondiale, ținând seama de cele prezente și cele viitoare.

Nu în ultimul rând, ceea ce constituie un fapt ilicit nu sunt emisiile în sine, ci acțiunile sau omisiunile ce cauzează daune semnificative sistemului climatic, prin nerespectarea obligațiilor internaționale ale unui stat aferente.

Considerații importante sunt formulate apoi asupra cauzalității în domeniu (cu cele două elemente distincte ale sale: stabilirea dacă o tendință sau un fenomen climatic dat poate fi atribuit schimbărilor climatice de origine antropică și, respectiv, determinarea în ce măsură daunele cauzate în acest context pot fi atribuite unui stat sau unui grup particular de state), dilemei dacă trăsătura (caracterul) anumitor obligații determinate antrenează consecințe particulare pentru state, caracterului erga omnes al obligațiilor internaționale climatice, ori consecințelor juridice ale unui fapt ilicit.

În fine, CIJ conchide, precizând că, prin acest aviz, participă la rândul său la activitățile Organizației Națiunilor Unite și ale comunității internaționale pe care aceasta o reprezintă, cu speranța că aceste concluzii permit dreptului să clarifice și să ghideze acțiunile sociale și politice vizând rezolvarea crizei climatice, în consonanță cu normativitatea juridică internațională pertinentă[4].

2. O nouă perioadă (generațională) în dezvoltarea dreptului internațional

Înainte de toate, documentul inovant are meritul de a deschide o nouă eră pentru dreptul internațional în general și cel al mediului și climei în special. Acesta din urmă acoperă un vid care, timp de aproape două secole, cât a trecut de la inaugurarea epocii industriale, a lăsat neincriminate statele producătoare de energii fosile și pe cei care nu acceptau ideea că tratatele internaționale ecoclimatice sunt obligatorii și opozabile erga omnes. Până la această dată, nicio țară nu a voit să abordeze frontal și major o atare problemă, iar atunci când o tentativă de acest gen a avut loc în mod ocazional, în fața unui tribunal național, dezbaterea nu a avansat prea mult, întrucât se împiedica întotdeauna de un obstacol fundamental: există obligații constrângătoare în materie climatică? Și dacă da, în ce ar consta ele? Care ar fi consecințele juridice, dacă acestea nu sunt respectate? Față de asemenea dileme, și pentru asemenea probleme, avizul dat de CIJ, prin considerentele expuse în cele 140 de pagini ale sale, clarifică situația, pune capăt unei discuții sterile și înșelătoare și oferă chiar, ori cel puțin sugerează, soluții juridice corespunzătoare. Prin pozițiile astfel exprimate, înalta jurisdicție internațională deschide calea recunoașterii răspunderii ce revine statelor în caz de nerespectare a obligațiilor climatice. Din acest punct de vedere, se inaugurează o nouă perioadă în dreptul internațional public, care statuează că orice comportament ce poate cauza un risc sau un prejudiciu sistemului climatic reprezintă o nerespectare a obligațiilor internaționale consacrate juridic, fiind susceptibil să constituie un „fapt ilicit” și, deci, să antreneze angajarea răspunderii aferente. Miza e deosebit de importantă, căci e vorba nu numai de a determina dacă tratatele privind clima și celelalte convenții referitoare la mediu impun obligații pe seama statelor, ci mai ales de a determina dacă normele cutumiare (principiile: prevenirii, de diligență și cooperării) se aplică în mod obligatoriu și în privința protecției sistemului climatic, ca parte integrantă a celui planetar.

Nu în ultimul rând, instanța onusiană sistematizează, prin acest demers, dreptul răspunderii în materie climatică. Mai întâi, ea estimează că regulile enunțate deja în 2001 de Comisia de drept internațional (CDI) privind răspunderea statelor reflectă regulile cutumiare în domeniul răspunderii statelor și că ele se aplică și problematicii ecoclimatice. Apoi, Curtea a evaluat și enunțat un standard ridicat privind nivelul de diligență pe care statele trebuie să-l manifeste în respectivul context. În rezumat, în această privință, prin avizul de față, CIJ include faptele și omisiunile care pot leza sistemul ecoclimatic în categoria celor vizate de dreptul răspunderii internaționale.

În fine, este bine cunoscută situația că, în materie climatică, dificultatea a rezidat întotdeauna mai ales în aceea că, de obicei, comunitatea internațională prefera să nu abordeze chestiunile aferente activităților emițătoare de GES. În mod general, statele nu doreau să vadă calificate precum un act ilicit activitățile emițătoare de GES, așa încât, prin avizul consultativ dat, problema e, de acum înainte, tranșată în mod definitiv și fără ambiguități, Curtea explicând clar, argumentat și convingător noile reguli ale jocului în calificarea și incriminarea unor asemenea acte și fapte.

Desigur, dacă astfel se poate considera că a fost stabilit cadrul general al rezolvării dilemelor pertinente, referitor la starea dreptului privind schimbarea climatică, elementele obligaționale și răspunderea ce se cuvinte angajată, punerea lor în practică întâmpină încă cel puțin două obstacole substanțiale. Faptul, pentru un stat, de a nu lua măsurile potrivite spre a proteja sistemul climatic contra emisiilor de GES, prin producția și consumul de combustibili fosili, acordarea de licențe de exploatare ori de subvenții pentru aceștia, poate constitui unul ilicit imputabil. Se afirmă în acest fel principiul potrivit căruia el poate fi ținut responsabil de neîndeplinirea obligației de diligență rezonabilă prin omiterea de a limita cantitatea de emisii cauzate de actorii privați aparținând jurisdicției sale. O abordare pe cât de inedită, pe atât de îndrăzneață!

Din această perspectivă, o primă limită e legată de abordarea de la caz la caz. Așadar, fiecare situație specifică trebuie să fie examinată in concreto pentru a verifica existența unei legături de cauzalitate între faptul ilicit și dauna suferită. Apoi, o a doua piedică constă în aspectele vizând chestiunea probei, întemeiată pe demonstrarea existenței unei modificări negative măsurabile a unei resurse naturale ori o deteriorare efectivă. O dificultate greu de depășit, inclusiv din punct de vedere tehnico-științific.

Munca experților și activitatea organizațiilor internaționale neguvernamentale s-a dovedit a fi extrem de prețioasă în această privință, în scopul de a ajuta statele care nu au dispozitive care să permită acest tip de expertiză. În acest sens, avizul explică faptul că relația de la cauză la efect (între actul ilicit și prejudiciu ori risc) va fi examinată, verificându-se existența unei legături directe și certe; iar potrivit Curții, această normă e „suficient de suplă” spre a răspunde provocării schimbării climatice. Acest considerent marchează o veritabilă schimbare de paradigmă pentru viitoarele litigii climatice, deoarece, adesea, tribunalele au înlăturat existența respectivei legături cauzale, fiind vorba de emisii de GES. Instanța internațională pare a da aici „garanții” pentru ca respectiva cauzalitate climatică să poată fi apreciată de acum înainte, urmând aceleași reguli precum în cazul altor daune de mediu (poluări, impacturi asupra resurselor). În fine, CIJ precizează că „toate statele care ar fi fost victime directe ale nerespectării ori au suferit o daună”, pot reclama încetarea actelor prejudiciabile, garanții de nerepetare și repararea daunei. Decorul e bine zugrăvit, dar va trebui să așteptăm să apară primele litigii în materie, iar jurisdicția internațională să aplice în practica sa atractiva teorie dezvoltată în acest aviz inedit.

Bazându-se pe evaluările periodice și speciale ale Grupului Internațional privind Evoluția Climei (IPCC), ale cărui concluzii sunt citate de numeroase ori în Aviz, instanța internațională reține că daunele ce rezultă din efectele schimbărilor climatice ar fi fost „mai ridicate în caz de încălzire planetară de 1,5⁰ C decât cele din prezent, și cu atât mai mari decât în situația unei creșteri a temperaturilor medii globale cu 2⁰ C în raport cu nivelurile din perioada preindustrială. Potrivit acesteia, dacă Acordul de la Paris definește obiectivul de stopare a ridicării temperaturii medii a planetei cu mult sub 2 ⁰ C în raport cu situația din urmă cu 150 de ani și, în mod și mai ambițios, de a o limita la 1,5⁰ C, acest obiectiv din urmă apare drept cel mai potrivit și justificat științific. O atare definire a reperului general acceptat, cu valoare juridică deplină, consacrată prin Acordul de la Paris, face un stat să comită un fapt ilicit dacă nu atinge un asemenea rezultat, ceea ce îi angajează răspunderea, fiind ținut să înceteze și să repare consecințele aferente. În același timp, o importantă concluzie științifică, consacrată într-un text internațional, este validată printr-o interpretare judiciară.

Să mai reținem că, dacă în Aviz se recunoaște că toate părțile sunt obligate să adopte politici, măsuri și programe naționale de combatere a schimbările climatice și de a da socoteală de actele lor în materie, se relevă faptul că, în virtutea principiului responsabilităților comune, dar diferențiate, statele dezvoltate sunt supuse unor condiții suplimentare, în special cea de a adopta demersuri pertinente în plan intern și de a se implica activ în cooperarea internațională vizând limitarea emisiilor de GES. Se admite, de altfel, că țările cele mai dezvoltate au responsabilitatea istorică de a fi contribuit masiv la poluarea aferentă revoluției industriale și dispun de resursele și de capacitățile tehnice necesare pentru a realiza reduceri substanțiale de emisii de GES, în timp ce statele mai puțin dezvoltate, care nu au contribuit decât în mod marginal la accentuarea efectului de seră, au posibilități limitate de acțiune.

Nu în ultimul rând, se recunoaște că unele state, în particular micile țări insulare în curs de dezvoltare, au suferit și sunt susceptibile să suporte daune legate de schimbările climatice, mai importante din cauza situației lor specifice, fiind primele expuse implicațiilor dezastruoase ale dereglărilor climatice.

3. Definirea rolului dreptului în ecuația ecoclimatică

Prevederile Avizului ne oferă, în cele din urmă, o adevărată poziționare generațională și atitudine civilizațională față de o provocare existențială a umanității: cea ecoclimatică! Din punct de vedere juridic, se operează o veritabilă schimbare de paradigmă spre a oferi dreptului locul și rolul cuvenite în această ecuație esențială a contemporaneității: Curtea stabilește existența de obligații juridice direct pertinente, ample și relevante, care preexistă angajamentelor voluntare proclamate și asumate prin tratate. La nivel internațional, astfel și acum, schimbarea climatică nu mai reprezintă exclusiv o miză politică, ci devine și o constatare științifică consacrată juridic, precum și o dimensiune a protecției și afirmării drepturilor fundamentale, în ipostaze individuale și generaționale. Dincolo de limitele semnificațiilor sale procedurale, inclusiv prin amploarea poziționărilor provocate și a intereselor manifestate. Avizul poartă deplina aureolă morală și autoritate juridică a unei decizii provenite de la principala jurisdicție a comunității politice mondiale. Într-o lume în care, totuși, simbolurile (mai) contează, în pofida divizărilor care o marchează și tulburărilor care o încearcă, o asemenea analiză și atari concluzii sunt vectorul unui semnal puternic de conștientizare a gravității situației și îndemn la acțiune urgentă și radicală. Răspunsurile juridice clare, competente și de necontestat la întrebările puse și oferite chiar dincolo de acestea se impun teoretic și oferă noi perspective de afirmare acțiunii concrete de combatere a schimbării climatice. Obiectivul limitării încălzirii globale la 1,5⁰ C, constatat științific și exprimat juridic, se consolidează interpretativ printr-o opinie de autoritate absolută[5].

Desigur, prin natura sa, dreptul internațional, inclusiv sub dimensiunea lui ecoclimatică, se înscrie logicii demersurilor pe termen lung și al semnificațiilor durabile. Prin spectrul tuturor implicațiilor sale, și Avizul consultativ al CIJ din 23 iulie 2025 se prefigurează ca o hotărâre a celei mai înalte jurisdicții internaționale, pronunțată deopotrivă în numele și în interesul generațiilor prezente și, mai ales, al celor ale generațiilor viitoare!

Unul din mesajele cardinale ale Avizului consultativ rămâne, fără îndoială, acela că un mediu curat, sănătos și durabil e o condiție prealabilă exercitării a numeroase drepturi ale omului, printre care dreptul la viață, dreptul la sănătate și dreptul la un nivel de trai adecvat, ce includ accesul la apă, locuință și la alimentație. În concepția CIJ, exprimată astfel, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic decurge din interdependența dintre drepturile omului și protecția mediului; mergând mai departe într-o atare logică, am putea considera că, din interacțiunea tot mai evidentă dintre schimbarea climatică și drepturile umane, rezultă ineluctabil și un drept la o climă stabilă și propice vieții. Unul de care se bucură deopotrivă orice ființă umană și omenirea în ansamblul său, generațiile de azi și cele viitoare, în cele din urmă, orice formă de viață a Terrei.

În același timp, el se completează în mod fericit și își potențează reciproc semnificațiile cu Opinia consultativă a Curții Interamericane a Drepturilor Omului nr. 32/25 care, în aceeași perspectivă generală de definire a schimbării climatice, nu numai ca o opțiune politică, ci și ca o obligație juridică, identifică deschis și tranșant dreptul la o climă sănătoasă ca unul autonom, în cadrul complex al celui la mediu, deschizând calea unei mai bune abordări și utilizări a sa în cadrul litigiilor climatice.

4. Concluzii

Realizat în contextul procedural dat și printr-o consultare largă a pozițiilor oficiale, precedentelor jurisprudențiale și a contribuțiilor doctrinale aferente, avizul consultativ ne oferă o viziune foarte exigentă a obligațiilor internaționale ale statelor în materie și prin acesta a dreptului internațional al mediului și climei^[6]. Din această perspectivă, mai întâi, instanța internațională validează baza tehnico-științifică a acestuia, recunoscând caracterul fundamental al rapoartelor Grupului Interguvernamental privind Evoluția Climei (IPCC); într-o situație generală în care realitatea dereglărilor climatice și independența științei sunt puse în discuție, Curtea reamintește astfel importanța de a dispune de informații științifice și tehnologice fiabile și partajate. Ea adoptă, de altfel, o abordare transversală și dinamică a dreptului internațional, articulând mizele climatice cu celelalte forme de degradări ale mediului (stratul de ozon, biodiversitate, oceane), dar și cu cele de sănătate și de protecție a drepturilor omului. În consecință, un stat care nu a ratificat tratatele privind clima ori care le-a denunțat (precum cazul S.U.A., prin Administrația D. Trump) îi incumbă, în pofida acestui fapt, obligații în domeniu. Valoarea diplomatică a dreptului internațional onusian postbelic, chiar în condițiile de neîncredere adesea exprimată actualmente față de multilateralism, e astfel reafirmată.

Întrucât schimbările climatice fac să planeze asupra omenirii o „amenințare urgentă și existențială”, marja de discreție a statelor trebuie să fie una redusă și obligațiile lor întinse. E vorba de a face împreună din prezervarea climei „o resursă partajată de ansamblul statelor”. Reafirmând obiectivul de a limita creșterea temperaturii medii la 1,5⁰C, chiar dacă el este pe cale a fi depășit, Curtea legitimează politicile climatice ambițioase și investiții concrete în favoarea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră (GES)

Se cuvine, totodată, să se definească contribuții naționale cu adevărat ambițioase și realizate efectiv, progresări în mod real în timp și care, toate agregate, trebuie să permită atingerea obiectivului Acordului de la Paris din 2015. Astfel, tuturor le revin obligații în materie, chiar dacă ele variază în funcție de situația, contribuția la problemă și nivelul de dezvoltare ale fiecăruia. În document se precizează expres că „faptul pentru un stat de a nu lua măsuri apropriate spre a proteja sistemul climatica contra emisiilor de GES” poate angaja răspunderea sa. În această ipoteză, dreptul internațional cere (ca remediu) să se înceteze nerespectarea și aplicarea tuturor mijloacelor aflate la dispoziție pentru a le reduce. Se impune, de asemenea, repararea în mod integral a daunelor cauzate altor state ori indivizi prin diverse mijloace, printre care o aducere în starea anterioară atunci când aceasta e posibilă, sau o indemnizație. Desigur, spune Curtea, o legătură de cauzalitate va trebui să fie stabilită între acțiunile ori omisiunile unui stat și daunele rezultate din schimbările climatice.

Considerentele și concluziile avizului CIJ pot fi utilizate, în curând, în cazurile internaționale de negocieri și reglementare în curs sau din viitorul apropiat. Sunt citate, în acest sens, deja, mai multe demersuri pertinente. Așa, de exemplu, în cadrul negocierilor privind încheierea unui tratat internațional privind interzicerea utilizării materialelor din plastic și combaterea poluării aferente, s-ar putea avea în vedere faptul că înalta instanță a recunoscut faptul că pentru un stat neluarea măsurilor apropriate pentru protejarea sistemului climatic de emisiile de GES, în special prin producția de combustibili fosili, consumarea acestora, acțiunea de licențiere a prospecțiunilor în domeniu ori acordarea de subvenții acestor tipuri de activități ar putea constitui un fapt ilicit din punct de vedere internațional atribuibil lui. De asemenea, poziționările Curții ar putea influența discuțiile aferente COP-30 ce va avea loc la finele anului 2025 (Belem, Brazilia), în sensul ca principalii emițători de GES să se angajeze, la nivelul exigențelor internaționale cuvenite, referitor la obiectivele de reducere a emisiilor.

Fără îndoială, așa cum reiese din natura sa (juridică), Avizul în sine nu are caracter obligatoriu, dar interpretarea dreptului internațional de către CIJ pe care o oferă se bucură de o mare autoritate, astfel încât susține ambiția politicilor climatice mai ales în împrejurări dificile de punere în discuție a legitimității lor. Stimularea statelor să se angajeze mai intens în acțiunea globală de combatere a dereglării climatice îl transformă într-un aliat prețios în cadrul viitoarelor Conferințe ale Părților privind schimbarea climatică, în procesul de aplicare deplină a Acordului de la Paris. Venind în sprijinul apărătorilor climei în fața instanțelor naționale, în situația amplificării contenciosului climatic, se deschid noi perspective de afirmare a unei jurisprudențe relevante în materie și la acest nivel.

Last but no least, considerentele și concluziile documentului jurisdicțional reprezintă un aport consistent la reflecția juridică aferentă problematicii abordate, sporind bagajul ideilor juridice adecvate, oferind noi piste de dezvoltare a cercetărilor și, în cele din urmă, îmbogățind doctrina de specialitate în privința dreptului existent în materie.