Sursele dreptului internațional privat

1. Considerații de ordin introductive

Identificarea surselor formale ale dreptului internațional privat a generat ample discuții în literatura de specialitate[1]. O parte a doctrinei susținea că regulile dreptului internațional privat ar trebui să fie universale, adică comune tuturor statelor. Stabilirea jurisdicției competente și a legii aplicabile unui litigiu cu elemente de extraneitate ar trebui să se realizeze în aceeași manieră în toate statele, indiferent de instanța învestită cu soluționarea cauzei. Așadar, adepții acestei teorii susțineau cu tărie semnarea convențiilor internaționale menite să unifice regulile conflictuale. Orientarea se fundamenta pe ideea că o situație internațională trebuie să fie guvernată de o regulă specifică. Cu toate acestea, norma aplicabilă trebuie să respecte în mod egal suveranitatea fiecărui stat, fiind necesar să aibă la bază metoda conflictuală.

Pe de altă parte, s-au remarcat susținătorii tezei potrivit căreia dreptul internațional privat trebuie să fie unul intern. Cu alte cuvinte, fiecare stat trebuie să aibă propriile sale reguli privind soluționarea conflictului de competență și al conflictului de legi, respectiv problematica efectului hotărârilor străine pe teritoriul său și a statutului străinilor. Existența unor reguli diferite de drept internațional privat pentru fiecare stat este dictată de faptul că fiecare stat are o lege internă diferită de cea a vecinilor săi[2].

Dreptul pozitiv a soluționat această divergență, adoptând o perspectivă mai cuprinzătoare, adaptată realității sociale. Dreptul internațional privat este, înainte de toate, un drept intern, al fiecărui stat[3]. În pofida acestui fapt, trebuie pe deplin acceptată mișcarea de internaționalizare a normelor juridice, remarcându-se apariția a tot mai multe reglementări internaționale uniforme, în special, cu privire la domeniul dreptului comerțului internațional.

Mai mult decât atât, tradiționala distincție dintre sursele interne și cele internaționale este mult atenuată de prezența legislației europene, care prezintă o ordine juridică aparte, ce participă la coordonarea și/sau armonizarea sistemelor juridice ale statelor membre și care vizează și reguli conflictuale și reguli materiale.

 

2. Sursele interne ale dreptului internațional privat

Sursele interne ale dreptului internațional privat reprezintă ansamblul de reguli edictate de către legiuitorul național, care vizează aspecte conflictuale sau materiale aplicabile raporturilor juridice ce prezintă elemente de extraneitate[4].

Analizând aceste surse în funcție de importanța lor, constatăm faptul că, ideea clasică potrivit căruia norma juridică ocupă locul principal este oarecum subminată în acest domeniu. Dreptul internațional privat s-a întemeiat în cea mai mare parte a sa pe jurisprudență, prioritizând în mare măsură și doctrina de specialitate.

Acordarea unei atenții speciale jurisprudenței se explică prin aceea că, materiei studiate îi sunt alocate doar un număr limitat de reguli, mult prea mic ca să acopere multitudinea situațiilor ce se pot ivi în viața de zi cu zi, care implică elemente de extraneitate. Judecătorul cauzei este pus, așadar, în ipoteza de a completa lacunele legislative prin hotărârea sa, cu regulile care lipseau și de care era nevoie pentru a se ajunge la soluția urmărită de principiile dreptului internațional privat.

Un rol important îl are practica arbitrală de drept internațional privat, care, deși nu constituie izvor de drept, contribuie semnificativ la cunoașterea, interpretarea și aplicarea normelor conflictuale în problemele de comerț internațional, cooperare economică și tehnico-științifică[5].

Totodată, și doctrina a avut o însemnătate deosebită în dezvoltarea dreptului internațional privat, aspect ce poate fi observat din studiul evoluției istorice al normelor conflictuale[6]. Aceasta se datorează numărului insuficient de norme juridice și nevoii corelative de a ajuta judecătorul cauzei să identifice și să sistematizeze soluțiile de implementat. Doctrina influențează inclusiv elaborarea noilor norme de drept internațional privat prin sinteza și dezbaterea soluțiilor pronunțate de jurisprudență.

În ceea ce privește normele juridice, dacă, inițial, numărul acestora era neîndestulător, sub presiunea internaționalizării raporturilor juridice, acestea s-au înmulțit considerabil. Acestea se clasifică în două mari categorii: izvoare interne și izvoare internaționale.

Izvoarele interne, la rândul lor se divid în izvoare specifice dreptului internațional privat și izvoare nespecifice materiei[7]. În ceea ce privește prima categorie, aceasta cuprinde:

– Codul civil aprobat prin Legea 287/2009[8], pus în aplicare prin Legea 71/2011[9]. Principalele prevederi referitoare la DIP le regăsim în cadrul Cărții a VII-a a Codului civil – „Dispoziții de drept internațional privat”. În titlul I sunt cuprinse o serie de reglementări generale cu privire la instituțiile juridice incidente în materie – calificarea, retrimiterea, sistemele plurilegislative, reciprocitatea, conținutul legii străine, interpretarea și aplicarea legii străine, ordinea publică, înlăturarea excepțională a legii aplicabile, normele de aplicație imediată, recunoașterea drepturilor câștigate, legea națională a persoanei fizice și a persoanei juridice. Titlul II are nouă capitole și tratează conflictele de legi ce se pot ivi cu privire la persoane, familie, bunuri, moștenire, actul juridic, obligațiile civile, cambie, bilet la ordin și cec, fiducia, respectiv, prescripția extinctivă.

– Codul de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010[10], pus în aplicare prin Legea 76/2012[11]. Problematica prezenței elementelor de extraneitate este soluționată prin normele Codului de procedură civilă, Cartea a VII-a „ Procesul civil internațional”, sub aspectul conflictului jurisdicțional. Sunt stabilite reguli privind capacitatea și drepturile părților în proces, legea aplicabilă în materie procedurală, recunoașterea și executarea hotărârilor străine, respectiv arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine.

– Ordonanața de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România[12];

– Legea nr. 189/2003 pentru asistență judiciară internațională în materie civilă și comercială[13];

– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană[14].

Cu titlu de izvoare nespecifice, amintim Constituția României, care cuprinde norme de dreptul internațional privat, precum cele referitoare la cetățenie (art. 5), sprijinirea legăturilor cu românii din afara frontierelor (art. 7), situația românilor în străinătate (art. 17), cetățeni străini și apatrizi (art. 18), libera circulație (art. 25), dreptul de proprietate privată al cetățenilor străini și apatrizi (art. 44), obligația tuturor cetățenilor de a-și exercita cu bună-credință drepturile și libertățile constituționale (art. 57), prevederi referitoare la economia țării noastre care este una de piață, bazată pe liberă inițiativă și concurență, statul fiind dator să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea unui mediu favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție și protejarea intereselor naționale (art. 135), respectiv, dispoziții referitoare la garantarea și ocrotirea prin lege a proprietății publice (art. 136).

Concluzionăm prin a sublinia faptul că numeroși autori susțin că dreptul internațional privat este mai mult o stare de spirit decât un sistem ordonat de reguli, apreciind că nu este oportună codificarea materiei. Desigur, o astfel de abordare, conduce la crearea unei stări de incertitudine în rândul indivizilor și a raporturilor sociale, în condițiile în care starea de spirit vizată nu este definită cu precizie și nu se oferă o soluție concretă problemelor ce se pot ivi.

Dat fiind faptul că procesul de codificare al materiei se manifestă diferit în diversele țări ale lumii, s-a conturat o veritabilă dezbare pe marginea acestuia. În orice caz, mișcarea generală este favorabilă codificării, aspect remarcat inclusiv la nivelul țării noastre (prin implementarea unui set cuprinzător de norme în cuprinsul Codului civil, respectiv Codului de procedură civilă), dar și la nivel internațional(în preponderent în Republica Cehă, Polonia, Germania, Elveția, Belgia, Italia, Peru, China, Tunisia).

Deși sub actuala reglementare națională nu există un set de norme ordonate, cuprinse într-o singură lege sau cod dedicat/ă materiei, o parte semnificativă a ipotezelor de drept internațional privat sunt surprinse de către legiuitorul român prin prevederile din cele două coduri – civil și de procedură civilă. Prevederile legale sunt specifice materiei și oferă un grad ridicat de flexibilitate și adaptare noilor situații, vizând evoluția acestui drept.

 

3. Sursele internaționale

Internaționalizarea raporturilor juridice, în special a celor privind comerțul, a determinat statele să se reunească în vederea asigurării unui cadru legal coerent și cât mai cuprinzător și adecvat la noile realități. Au fost, așadar, concepute și dezvoltate reguli de drept internațional privat, respectiv, au fost create diverse instituții internaționale pentru a servi drept forum în vederea negocierii și aplicării acestora.

Internaționalizarea surselor de DIP a avut ca și rezultat:

– apariția unor noi principii fundamentale, născute dintr-o perspectivă universală;

– crearea spațiilor regionale integrate, bazate pe o comunitate de valori;

– multiplicarea instrumentelor normative;

– adoptarea unor reguli care, uneori, reprezintă mai puțin reflectarea unui echilibru între interesele implicate decât un rod al unui compromis ciclic.

a) Diferitele organisme internaționale care au contribuit la elaborarea și implementarea normelor de drept internațional privat

Organizația Mondială a Comerțului (OMC)[15]– reprezintă un participant deosebit de important la comerțul internațional, care a fost înființat în anul 1994, prin Acordul de la Marrakech, cu scopul principal de a favoriza comerțul în sensul deschiderii piețelor, respectiv de a asigura un forum destinat negocierilor dintre statele membre în vederea încheierii de acorduri comerciale, precum și de a oferi un cadru adecvat soluționării litigiilor comerciale.

Națiunile Unite – constituie cea mai importantă organizație internațională, fondată în anul 1945 cu misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.

Comisia Națiunilor Unite privind comerțul și dezvoltarea economică (CNUCED)[16] a fost creată în 1964 în urma Conferinței Națiunilor Unite de la Geneva, cu rolul de a favoriza cooperarea internațională, în sensul de a stabili reguli comerciale internaționale, care să țină seama de interesele specifice ale țărilor nedezvoltate sau în curs de dezvoltare

Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (CNUDCI)[17] – organism subsidiar ONU, fondat în baza rezoluției Națiunilor Unite 2205/1966 pentru a deservi dezideratului de unificare a dreptului substanțial privind comerțul internațional. Comisia formulează și propune reguli uniforme sub forma de legi-model, precum și ghiduri juridice, confirmă calitativ documente ale altor organizații internaționale și interpretează reguli uniforme cuprinse în tratate și convenții.

Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat[18] – a fost înființată ca și organism intraguvernamental în anul 1951, având ca preocupare principală unificarea dreptului internațional privat, respectiv a normelor conflictuale din domeniile dreptului familiei, capacității persoanelor, succesiunilor, cooperării judiciare și administrative internaționale, dreptului mediului, dreptului contractelor și dreptului societăților comerciale.

Camera de Comerț Internațional (CCI)[19] – a fost concepută în 1919 de un grup de antreprenori care s-au autointitulat „comercianți ai păcii”, cu scopul de a crea noi reguli aplicabile comerțului internațional și de a îmbunătăți climatul de înțelegere între națiuni – ceea ce s-a și realizat în timp. În prezent, ICC este cea mai mare și mai reprezentativă organizație de afaceri din lume; singura instituție care reprezintă cu autoritate, pe plan mondial, întreprinderi din toate sectoarele de activitate.

Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT)[20]– a fost înființat în anul 1926, la Roma, având ca scop declarat: studiul și unificarea dreptului privat. Sub egida sa au fost elaborate numeroase instrumente internaționale (convenții, ghiduri, principii, legi-model etc.), respectiv, au fost pregătite studii pentru alte organizații, cum a fost, spre exemplu, colaborarea cu CNUDCI în vederea elaborării Convenției de la Viena din 1980 asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri.

American Law Institute (ALI)[21]– reprezintă o organizație independentă, din Statele Unite ale Americii, al cărui scop îl reprezintă clarificarea, modernizarea și îmbunătățirea normelor de drept privat.

Uniunea Europeană (U.E.) și Asociația Europeană de liber-schimb (AELE) – aceste două instituții contribuie la coordonarea sistemelor juridice ale statelor membre prin armonizarea normelor de drept, pe o bază regională. De remarcat este faptul că, astfel de organisme există și în alte părți ale lumii, dar, cu grad de integrare mult mai mic, cum ar fi spre exemplu: ALENA (Acordul de liber schimb din America de Nord), APEC (Cooperarea economică pentru Asia-Pacific), OHADA (Organizația pentru Armonizarea Dreptului Afacerilor în Africa), OEA (Organizația Statelor Americane) etc.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] G.C. Cheshire, P.M. North, J.J. Fawcett, Private International Law, 14th edition, Oxford Press University, 2008, p. 19-37.

[2] Pentru istoricul dreptului internațional privat a se vedea: T.R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, p. 39-46; O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, București, 1999, p. 23-33.

[3] D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 15.

[4] A se vedea D.A. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială-Norme conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului internațional privat, Curs universitar, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 43.

[5] O. Puie, Drept internațional Privat. Partea Generală, curs publicat online pe site-ul https://cantemir.ro/cursuriudc/1sem1/Facultati/Drept/Anul%204/Dr.%20international%20privat/drept_international_privat.PDF, p. 6.

[6] Pentru aprofundarea evoluției istorice a materiei a se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 71-79; I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 30-39.

[7] O. Puie, op. cit., p. 2-5.

[8] Publ. în M. Of., Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

[9] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of., Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

[10] Publ. în M. Of., Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

[11] Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of., Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare.

[12] Republ. în M. Of., Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.

[13] Publ. în M. Of., Partea I, nr. 337 din 19 mai 2003, cu modificările și completările ulterioare.

[14] Publ. în M. Of., Partea I, nr. 1036 din 28 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

[15] http://www.wto.org.

[16] http://www.unctad.org.

[17] http://www.uncitral.org.

[18] http://www.hcch.net.

[19] https://iccwbo.org/.

[20] http://www.unidroit.org.

[21] https://www.ali.org/.

Sursele dreptului internațional privat was last modified: aprilie 16th, 2021 by Lacrima Bianca Luntraru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Lacrima Bianca Luntraru

Lacrima Bianca Luntraru

Este avocat în cadrul Baroului Mureş, doctorand al Facultăţii de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, sub îndrumarea dlui. prof. Liviu Pop, cu teza „Răspunderea civilă pentru malpraxilul profesional”.