Studiu de caz privind infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în jurisprudenţa Curţii de apel Alba Iulia

Operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale.

A evidenția operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au existat în documentele legale, cum ar fi, spre exemplu, cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale. Înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Documentul justificativ reprezintă înscrisul în care se consemnează orice operațiune patrimonială în momentul efectuării ei și care stă la baza înregistrărilor în contabilitate”.

Potrivit aprecierii instanței supreme, în cazul existenței unui document justificativ atestând o operațiune fictivă, în planul realității autorul/autorii unei asemenea fapte desfășoară două activități distincte:

– Prima, disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există, prin întocmirea unor facturi fiscale și documente de plată, ce atestă un act de comerț care nu s-a petrecut de fapt.

– A doua, cea care și constituie elementul material al laturii obiective, o reprezintă evidențierea în documentele contabile sau alte documente legale a operațiunii respective, respectiv înregistrarea facturilor, a documentelor de plată, reflectarea lor în declarațiile fiscale etc.

Potrivit analizei pe care instanța suprema a realizat-o, pentru ca inculpatul A.A.G. să fie autorul infracțiunii pentru care a fost condamnat, etapele activității infracționale ar fi trebuit să fie cele două descrise mai sus, și rezultând exact din definiția operațiunii fictive pe care Legea nr. 241/2005 o dă prin art. 2 lit. f):

– disimularea realității prin crearea aparenței existenței unor operațiuni care de fapt nu există, prin întocmirea unor documente false, fictive, sau măcar prin cunoștința avută asupra caracterului mincinos al acelor documente.

– înregistrarea în contabilitatea societății a acestor documente, efectele fiscale născându-se din acest moment.

Apare ca fiind esențial un aspect ce trebuie sau trebuia probat – conform regulilor probațiunii care se impun în cadrul unui proces penal, dincolo de orice dubiu, prin elemente de probă legal administrate, și nu prin prezumții dorite sau indicii interpretate – și anume ceea ce definește vinovăția autorului faptei, adică intenția directă: cunoașterea deplină a faptului că acele facturi sunt mincinoase și că nu provin de la emitentul care apare în ele; că achiziția mărfii, care a existat, după cum chiar prima instanță și rechizitoriul recunosc, a fost realizată de pe „piața neagră”.

Proba care să contureze și să dovedească vinovăția autorului prin prisma celor arătate anterior nu exista în dosar. Stabilirea formei de vinovăție a intenției directe în condamnarea inculpatului de către Tribunalul Hunedoara în primă instanță a fost justificată prin faptul ca „inculpatul nu a oferit explicații suficiente …” sau „inculpatul nu a putut să explice de ce …” sau „este inexplicabil …”.

Se poate constata astfel din lectura considerentelor sentinței Tribunalului Hunedoara, că instanța de fond a operat un „original” și nelegal transfer a sarcinii probei[14], lezând dispozițiile procedurale, exonerând organul judiciar de obligația de a proba existența vinovăției, și justificând soluția prin prestația inculpatului apreciată ca „neconvingătoare” în a-și proba nevinovăția.

Ceea ce face ca fapta să poată fi socotită evaziune fiscală este vinovăția persoanei responsabile de acea evidențiere în actele contabile a operațiunii fictive. Prima activitate, cea de mistificare a realității, poate fi realizată de o altă persoană, nu este obligatoriu să fie rodul operei aceleiași persoane.

Faptul că inculpatul a știut că documentele justificative sunt opera unei mistificări, a unei disimulări a realității, rămâne elementul decisiv ce trebuie probat. Drept urmare, fără niciun element probatoriu care să arate (nu să sugereze) acest fapt, probatoriul nu poate fi apreciat decât ca fiind unul incomplet.


[14] Ce trebuie să însemne probă în procesul penal, și ce efecte trebuie să aibă un probatoriu insuficient, rezultă din decizia penală nr. 3103 din 8 iunie 2004 a Secției penale a ICCJ: „probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în urma aflării adevărului. Inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. Din aceste dispoziții rezultă în mod evident că pentru a se stabili dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, sunt necesare probe certe.

În situația în care organele de urmărire penală nu au putut proba cu certitudine vinovăția inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății, iar probele pe care s-a întemeiat acuzarea sunt superficiale și incomplete, soluția ce se impune este achitarea persoanei acuzate.”

Studiu de caz privind infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în jurisprudența Curții de apel Alba Iulia was last modified: decembrie 16th, 2016 by Ioan Lazăr

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Ioan Lazăr

Ioan Lazăr

Este doctor în drept, conf. univ., avocat în cadrul Baroului Alba, lector asociat INPPA, arbitru în cadrul Camerei de Comerţ și Industrie Mureș, și cercetător științific asociat în cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
A mai scris: