Sisteme de clemență în dreptul european al concurenței

I. Introducere

Concurența desemnează relațiile dintre toți cei care acționează pe aceeași piață pentru realizarea propriilor interese în condițiile de libertate economică; ea este o realitate, o luptă dusă cu mijloace economice (cantitate, calitate, preț) și extraeconomice (spionaj industrial, acțiuni de sabotaj, politici de dumping), o confruntare dintre agenții economici în vederea realizării unor condiții mai bune de producție, desfacere, de efectuare a operațiunilor bănești sau a altor activități economice, pentru obținerea de cât mai multe avantaje[1].

Teoria economică a concurenței identifică următoarele tipuri de concurență: perfectă și imperfectă (monopolul, oligopolul, concurența monopolistică); directă, atunci când actorii pieței aflați în competiție se adresează aceleiași nevoi, cu produse similare sau identice, indirectă atunci când se oferă bunuri diferite pentru satisfacerea acelorași nevoi, loială (corectă), când sunt utilizate corect instrumentele luptei de concurență, neloială, atunci când sunt utilizate mijloace incorecte pentru acapararea pieței. Cu timpul, concurența a dobândit statutul de cel mai important principiu organizațional al economiei de piață. Acest rol îl poate îndeplini doar concurența perfectă, care se definește ca fiind acel mediu în care mai multe firme mai mici se concurează oferind un singur produs și nici o firmă nu poate influența prețurile și condițiile de comercializare. Concurența imperfectă (monopolul, oligopolul) apare, în această concepție, ca o barieră în calea accesului pe piață. Concurența perfectă ordonează folosirea optimă a resurselor, pe când monopolul este generatorul ineficienței

II. Politica concurențiala a Uniunii Europene

Politicile în domeniul concurenței permit dezvoltarea unui cadru regulamentar în care guvernele pot menține și stimula concurența mărind performanțele economice. O politică în domeniul concurenței devine absolut necesară pentru ca agenții economici privați și autoritățile publice pot avea comportamente care să deterioreze mediul concurențial din mai multe motive utilizând variate mecanisme și măsuri. Politica de concurență se referă la anumite legi și acțiuni întreprinse și impuse de guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea practicilor comerciale restrictive practicate de anumiți participanți pe piață: carteluri, monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenței. Politica de concurență are ca scop punerea în practică a unui sistem ce permite o concurență fără distorsiuni în interiorul unui spațiu economic. În cadrul teoriei economice liberale, politica de concurență urmărește să realizeze piețe cu o concurență perfectă și să prevină formarea monopolurilor și oligopolurilor care își impun prețurile în detrimentul consumatorilor[2]. Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenței pot avea, la prima vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească și să stopeze anumite acțiuni, să limiteze folosirea unor practici care ar avea consecințe negative asupra consumului.

Politica de concurență urmărește asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurențe loiale, adică a unei concurențe care are loc în condițiile respectării de către agenții economici a normelor și mijloacelor considerate corecte și recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat și la nivel comunitar. Când concurența este neloială (utilizează mijloace și practici interzise de reglementările în vigoare) se ajunge la o distorsionare și o abatere a acesteia de la scopul său prin favorizarea unor agenți economici în defavoarea altora. Politica în domeniul concurenței urmărește realizarea următoarelor obiective: a) creșterea  bunăstării consumatorilor prin îmbunătățirea performanțelor economice; b) protecția consumatorilor, adică apărarea acestora de tendințele marilor companii de a acapara piețele și a stabili prețuri de monopol; c) stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor și cartelurilor: d) protejarea firmelor mici și mijlocii; e) integrarea piețelor naționale ale statelor într-o piață unică a comunității europene[3].

Procesul de integrare economică europeană a fost însoțit în permanență de promovarea unei politici comune în domeniul concurenței. Până în prezent, această politică adoptată de Uniunea Europeană se constituie într-o condiție necesară pentru existența pieței interne unice care asigură libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă. De altfel, se apreciază că, în cadrul Uniunii Europene, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurențe este cetățeanul în calitatea sa de: consumator, participant pe piața muncii și de acționar (agent economic). Politica de concurență promovată de Uniunea Europeana pornește de la concepția că piața cu concurență perfectă și pură este cea mai în măsură să asigure bunăstarea generală[4]. De aceea, politica de concurență vizează limitarea, controlarea chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenței perfecte. Proiectul de integrare economică și politică în domeniul concurenței au devenit procese interdependente în complicatul proces de integrare europeană. Politica în domeniul concurenței este un însoțitor esențial al pieței interne unice care se bazează pe mecanisme noi impuse de necesitatea armonizării politicilor economice ale țărilor comunitare și de înlăturare a barierelor impuse de practicile restrictive, monopoluri, achiziții și fuziuni, ajutoare de stat în calea liberalizării fluxurilor economice. Este motivul pentru care politica în domeniul concurenței interzice practici cum ar fi: acordarea de ajutoare  publice  care  creează distorsiuni în relațiile de concurență între agenții economici; stabilirea prețurilor prin înțelegeri prealabile între producători și furnizori; crearea de carteluri care să-și împartă piața; abuzul de poziție dominantă pe piață; realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurență[5].

III. Obiective ale politicii de concurență în Uniunea Europeană

Dispozițiile privind politicile comunitare din domeniul concurenței s-au concretizat în anumite obiective cuprinse în Tratatul de la Roma (articolele 85-94) și Tratatul de la Maastricht(articolele 81-89) și anume: practicile comerciale restrictive; abuzul de putere (poziție) dominantă; achizițiile și fuziunile; ajutoarele de stat; politica cu privire la sectorul de stat.

a) Practicile comerciale restrictive. În art. 85 din Tratatul de la Roma se găsesc prevederi care interzic practicile restrictive care sunt considerate incompatibile cu principiile pieței unice și anume: fixarea prețurilor de vânzare sau   de   cumpărare   sau   a   unor   condiții   de comercializare; înțelegeri care au ca scop limitarea sau controlul producției, al piețelor de desfacere sau surselor de aprovizionare;  încheierea  de  contracte  condiționate  de acceptarea de către parteneri a unor obligații suplimentare care nu au legătură cu tranzacțiile respective[6].

b) Abuzul de putere dominantă este soluționat pe baza prevederilor Art.86 din Tratatul de la Roma. Poziția dominantă sau puterea   de   piață  este   puterea   unei întreprinderi utilizată pentru a constitui un obstacol în menținerea unei concurențe efective. Se apreciază că nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuție, ci doar faptul de a obține un avantaj excesiv din această poziție este criticat. Pentru a determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziție dominantă, se judeca în primul rând cota de piață deținuta (care trebuia să fie mai mare de 50%). Noțiunea de „abuz” trebuie înțeleasă în sensul că nu poziția dominantă a unei firme este interzisă, ci numai practicile interzise ale unei firme cu poziție dominantă, adică: practicarea unor prețuri excesive sau a unor prețuri de ruinare; refuzul de a trata cu anumiți beneficiari, impunerea unor contracte inechitabile; limitarea producției, a distribuției sau dezvoltării tehnologice etc.[7]. Folosirea, în mod abuziv, a unei poziții dominante constituie o formă de manifestare a practicilor anticoncurențiale alături de înțelegeri, decizii și practici concertate. Aproape toate legile concurenței au unele prevederi referitoare la abuzul de poziție dominantă. Majoritatea legilor europene, inclusiv cea a Uniunii Europene, conțin o prevedere expresă care interzice abuzul de poziție dominantă. Totuși, acestea includ rareori o definiție a ceea ce înseamnă abuzul de poziție dominantă, însă multe dintre ele enumeră exemple de comportamente care pot fi considerate ilegale. Legea nr. 21/1996 nu definește în mod sistematizat și complet noțiunea de abuz de poziție dominantă, limitându-se ca, pe calea descrierii, în art. 6 să arate că „este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activității economice ori prejudicierea consumatorilor”[8].

c) Mecanismul achizițiilor și fuziunilor. Finalizarea procesului de realizare a Pieței Unice a produs mutații importante în planul concurenței, fapt ce a impus realizarea unui control strict al achizițiilor ți fuziunilor, care nu a fost prevăzut în Tratatul de la Roma, din două motive: Tratatul, de la Roma reprezintă un document cadru care necesita o legislație suplimentară (complementară) pentru punerea în aplicare a principiilor conținute și Tratatul, de la Roma se baza pe ideea de expansiune economică a CEE, fapt ce necesita o largă concentrare a forței economice. Pe măsură ce devenea evident riscul dominării piețelor de către marile concerne, atitudinea instituțiilor europene s-a modificat,  Consiliul  însărcinând  Comisia Europeană să pregătească proiectul Regulamentului în materie de achiziții și fuziuni, aprobat în anul 1989 și operabil din 1990[9].

d) Politica în domeniul ajutoarelor de stat. Pe măsură ce barierele fizice, reglementare și fiscale din calea comerțului internațional au fost înlăturate, subvenționarea anumitor sectoare a rămas unul din puținele instrumente care duc la imperfectarea liberei concurențe și la fragmentarea piețelor. Subvențiile guvernamentale acordate fie companiilor de stat, fie celor private sunt de regulă interzise dacă afectează sau amenință să afecteze concurența. Unele categorii de ajutoare sunt scutite de control: ajutoarele speciale acordate în cazul dezastrelor naturale, ajutoarele pentru regiunile afectate de criza economică și cele pentru promovarea unor activități economice noi. Politica referitoare la ajutoarele de stat este complexă, ajutoarele de stat având și efecte pozitive în anumite condiții pentru că ele pot conduce la adâncirea integrării și la reducerea disparităților economice și regionale în cadrul UE[10].


[1] Gh. Gheorghiu, M. Niță (2020), Dreptul concurenței, Ed. Universul Juridic, București, p. 12.

[2] I. Didea (2014), Dreptul european al concurenței, Ed. Universul Juridic, București, p. 217.

[3] V. Iancu (2009), Dreptul concurenței comerciale, Ed. Sitech, Craiova, p. 82.

[4] A. Cotuțiu, G.V. Sabău (2008), Drept român și comunitar al concurenței, Ed. C. H. Beck, București, p. 134.

[5] I. Didea (2014), op. cit., p. 220.

[6] M.C. Dobrilă (2019), Dreptul european al afacerilor. Principii, politici, piața unică, libertăți, drept european al contractelor, Ed. Universul Juridic, București, p. 225.

[7] Idem, p. 332.

[8] C. Ignătescu (2019), Abuzul de drept, Ed. Lumen, Iași, p. 92.

[9] Gh. Gheorghiu, M. Niță (2020), op. cit., p. 116.

[10] I. Didea (2014), op. cit., p. 208.

Sisteme de clemență în dreptul european al concurenței was last modified: octombrie 14th, 2021 by Georgeta Crețu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Georgeta Crețu

Georgeta Crețu

Este lector univ. dr., Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.
A mai scris: