Serviciul public – contractul administrativ

Activitatea administrativă, într-un stat de drept, are ca scop principal satisfacerea intereselor generale ale cetățenilor, răspunzând astfel tuturor nevoilor contribuabililor într-un timp cât mai scurt și într-un mod cât mai eficient. Noțiunea de serviciu public este susceptibilă de mai multe înțele­­suri, însă, cu toate acestea, în literatura de specialitate nu există definiții concrete ale acestui termen.

Conceptul de serviciu își găsește originea în cuvântul latinesc servitum, care reprezintă acțiunea, „faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva”, precum și „subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc.[1].

Ulterior, în perioada interbelică, doctrina acestei perioade a oferit o altă accepțiune a conceptului de serviciu public, respectiv ca fiind acel ansamblu de norme înființate și stabilite de către stat și de către unitățile administrativ-teritoriale, fiind finanțat din bugetul administrației care l-a creat, cu scopul de îndeplini în mod permanent nevoile cetățenilor în cel mai scurt timp posibil și într-un mod eficient.

Într-o ordine cronologică, doctrina de specialitate a oferit un nou punct de vedere asupra noțiunii de serviciu public, definind acest concept din două perspective, respectiv cea funcțională și cea materială. Potrivit valenței funcționale – serviciul public semnifică o activate de interes general, iar, din punct de vedere material, serviciul public emană de la o autoritate de stat în scopul satisfacerii unor cerințe ale membrilor colectivității.

În prezent, legiuitorul român a acordat o definiție concretă acestui termen prin Legea nr. 554/2004 privind Legea Contenciosului Administrativ, în art. 2 lit. m), ca fiind „activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public[2].

Apreciem, după cele prezentate anterior, că serviciul public este creat de autoritățile administrației publice și nu poate îndeplini alte activități decât cele prevăzute la înființarea acestuia, cu scopul de a satisface într-un mod continuu, gratuit și eficient interesele unei societăți.

Serviciul public prezintă următoarele aspecte esențiale: acesta provine de la o autoritate publică, se supune acestei autorități și unor norme speciale, nu poate îndeplini alte funcții decât cele pentru care a fost creat, furnizează bunuri sau prestații de servicii în mod impersonal și general și este, de regulă, gratuit, satisfăcând astfel intereselor generale pentru care a fost creat.

De regulă, serviciul public aparține de o autoritate publică, acest aspect fiind ușor de constatat, deoarece autoritatea publică este cea care gestionează serviciul public, fiind emanația acesteia. Nu putem nega faptul că, în prezent, legea poate încredința gestionarea serviciului public și unei persoane de drept privat, fie într-un mod expres, fie implicit. În zilele noastre sunt numeroase organisme private care gestionează serviciul public, ca, de exemplu: centrele tehnice industriale, federațiile sportive, societățile de utilitate publică etc.

Pentru ca o activitate să fie calificată drept serviciu public, aceasta trebuie să aibă ca scop principal satisfacerea interesului general. De asemenea, această activitate trebuie să se desfășoare dezinteresat, în mod gratuit și în folosul unei comunități. Pentru ca o activitate să fie calificată ca fiind un serviciu public, trebuie să îndeplinească, în mod obligatoriu, două condiții cumulative, respectiv:

1. să existe o legătură particulară între această activitate și o persoană

publică și

2. ca această activitate să aibă ca scop principal satisfacerea interesului general.

Ca trăsături ale serviciului public putem enumera următoarele:

– este o activitate care emană de la o autoritate de stat, se află în permanență sub controlul acestei autorități;

– procură bunuri sau prestări de servicii în mod impersonal unei comunități în general;

– este reglementat de principiile dreptului public;

– răspunde interesului general pentru care a fost înființat și de regulă este cu titlu gratuit.

Pentru o satisfacere eficientă a intereselor generale pentru care a fost înființat serviciul public se supune următoarelor principii: egalității, continuității și mutabilității și cel al adaptării. Aceste principii au fost denumite de doctrină principii generale, fundamentale ale serviciului public, fapt pentru care acestea au primit valoare juridică. În continuare vom analiza două categorii de principii ale serviciului public: cele fundamentale/generale și cele moderne.

A) Principiile generale sau fundamentale ale serviciului public:

Principiul egalității – care reglementează serviciul public este o consecință a principiului egalității în fața legii, consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1789[3]. Acest principiu oferă o garanție minimă între utilizatorii serviciilor publice, aceștia fiind egali în utilizarea serviciului public.

Din acest principiu se pot desprinde două consecințe esențiale, prima fiind aceea că accesul la serviciul public, de către cetățean, se face fără nicio discriminare (politică, religioasă, etnică, rasială, de sex, culoare, origine națională etc.), iar cea de-a doua consecință este aceea că egalitatea de tratament este asigurată de către funcționarii publici din administrația publică.

Acest principiu cunoaște și o limitare, egalitatea de tratament și de acces la un serviciu public este aplicabilă tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, iar acestea se vor supune aceluiași set de norme care guvernează acel serviciu public.

Principiul continuității. În doctrina franceză, acest principiu este considerat un corolar al principiului continuității statului, căci continuitatea este de esența serviciului public. În prezent, acesta este un principiu cu o valoare constituțională și se caracterizează prin faptul că o autoritate publică este obligată să asigure funcționarea în mod regulat a serviciilor publice fără nicio întrerupere cu excepția celor prevăzute de legislația în vigoare.

Principiul mutabilității – acest principiu pune în evidență faptul că regimul serviciilor publice trebuie să poată fi adaptat ori de câte ori interesul general și nevoile unei colectivități o impun. Datorită acestui principiu se pot naște, modifica sau stinge servicii publice, deoarece este necesar ca serviciul public (care este supus interesului general) să se modifice ori de câte ori nevoile societății impun acest aspect.

Principiul adaptabilității – potrivit acestui principiu, serviciile publice se vor modifica ori de câte ori este necesar pentru a îndeplini cu exactitate cerințele și nevoile cetățenilor. Datorită acestui principiu serviciul public este mereu supus unei transformări de ordin calitativ și cantitativ.

B) Principiile moderne[4] sau contemporane ale serviciului public potrivit doctrinei franceze sunt: neutralitatea, transparența, accesibilitatea/gratuitatea, calitatea, simplicitatea, securitatea.

Aceste principii moderne nu sunt consemnate în mod expres de legile speciale care reglementează serviciile publice, iar doctrina se ferește să le menționeze și să le expliciteze în mod expres. Cu toate acestea, nu le putem ignora importanța în dezvoltarea serviciilor publice. Acestea nu au fost ridicate la rang de principii fundamentale, fiind considerate simple reguli prin care se asigură realizarea serviciului public.

Principiul neutralității – acesta nu este un principiu străin dreptului administrativ, asta deoarece el este subînțeles din principiul egalității. Acest principiu nu are o existență de sine stătătoare, el preluând regulile și fundamentele principiului egalității. Valoarea juridică și importanța sa în realizarea unui serviciu public este edictată de principiul egalității care îi atribuie aceleași caractere juridice.

Rolul acestui principiu este de a evidenția faptul că orice utilizator, indiferent de vârstă, sex, origine, sex, apartenență politică, religie, poate avea acces la un serviciu public, cu condiția de a respecta ordinea publică și limitele impuse de lege.

Principiul transparenței – potrivit acestui principiu, normele care reglementează serviciul public trebuie să fie clare, neechivoce și să nu permită interpretarea incorectă și în detrimentul utilizatorului. De asemenea, potrivit acestui principiu autoritățile administrației publice se vor consulta cu cetățenii pentru adoptarea, modificarea sau stingerea unui serviciu public, ceea ce reprezintă temelia unei societăți democratice.

Principiul gratuității – acest principiu este unul idealist și pur teoretic, asta deoarece, de cele mai multe ori, în practică, pentru a avea acces la un serviciu public oarecare, este necesar a fi achitată o anumită sumă de bani (de exemplu, taxe de intrare, bilete de călătorie etc). Aceste taxe au fost motivate de autoritățile administrației publice ca fiind necesare pentru întreținerea, curățarea, înfrumusețarea, modernizarea, supravegherea anumitor spații. Ceea ce ne conduce la ideea că această gratuitate nu există, iar utilizatorul este nevoit, de fiecare dată când folosește un serviciu public, să îl plătească.

Funcționarea serviciilor publice este edictată de principiile aminte anterior, dar, cu toate acestea, organizarea serviciilor publice este guvernată de principiile dreptului administrativ, fapt pentru care putem considera că modelul de gestiune al unui serviciu public relevă însăși organizarea serviciului public. Această gestiune este efectuată în oportunitate de către autoritatea administrativă competentă, dar această alegere nu este una discreționară, fiind restrânsă printr-un control.

De cele mai multe ori, în doctrină, gestiunea serviciului public a fost definită prin termenul de administrare, dar aceasta cuprinde și chestiunile de organizare, funcționare, dar și de orientare (vorbim despre gestiunea strategică a serviciului public). Este foarte important de menționat și reținut că gestiunea unui serviciu public este guvernată de principiul liberei alegeri, acest lucru reieșind din faptul că autoritatea administrativă competentă care este însărcinată cu alegerea modului în care serviciul public trebuie asigurat, va decide modul în care se va realiza acesta sau va încredința realizarea lui unor terți, în condițiile legii. Acest principiu (al libertății alegerii) cunoaște o limitare legislativă, aceasta referindu-se în mod imperativ la categoriile de terți și condițiile în care aceștia vor putea realiza serviciul public.

Pentru a fi în prezența unui contract administrativ, este necesară exprimarea unui consimțământ bilateral de voințe, în care una dintre părțile contractante este o autoritate administrativă publică (în mod obligatoriu), iar cealaltă parte este un particular care își asumă realizarea unor prestări de servicii sau realizarea unor servicii publice.

Potrivit doctrinei de specialitate există patru categorii de contracte administrative, acestea fiind: contractul de concesiune, contractul de achiziții publice, contractul de împrumuturi publice și contractul de grant. Vom supune analizei noastre contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, acesta fiind unul dintre cele mai întâlnite contracte administrative în practica de zi cu zi.

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică – în prezent, contractul de concesiune se bucură de o reglementare expresă[5] din partea legiuitorului român, respectiv în prevederile art. 302-331 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.


[1] Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 797.

[2] Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ.

[3] Declarația Universală a Drepturilor Omului – art.1 – Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.

[4] Donier Virginie, Les lois du service public: entre tradition et modernité, Revue française de droit administratif (2006-11/12) 22e année: n°6, pp. 1219-1235.

[5] Art. 303 alin. (2)din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ  Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevențe.

Serviciul public – contractul administrativ was last modified: iulie 7th, 2021 by Alexandra-Eszter Vasiu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Alexandra-Eszter Vasiu

Alexandra-Eszter Vasiu

Este consilier achiziții publice, DGRFP-Timișoara.
A mai scris: