Rolul judecătorului în procesul penal – jucător sau arbitru?

Autori:

Denisa Barbu
Patric Daniel Ghebaru

A. Considerații introductive

În general, se admite că scopul oricărui proces judiciar, deci inclusiv a procesului penal, constă în aflarea adevărului[1]. În materie penală, aflarea adevărului rezidă, conform art. 8 C.proc.pen.[2], în constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale celorlalți subiecți procesuali[3]. Atingerea dezideratului procesului penal presupune derularea unei activități complexe, succesive, în cadrul căreia se întrepătrund acțiunile mai multor participanți[4], dintre care amintim, aleatoriu și exemplificativ, părțile, martorii, procurorul, avocatul, expertul și judecătorul. Scopul prezentului studiu este, așadar, acela de a determina, după o prealabilă analiză de ansamblu a rolului judecătorului în procesul penal și a conținutului prezumției de nevinovăție, care sunt, în concret, în cadrul ordinii juridice române, atribuțiile pe care le are judecătorul în garantarea dreptului acuzatului de a fi prezumat nevinovat.

Categorisind participanții în funcție de interesele lor procesuale, regăsim două mari tabere: pe de o parte, acuzarea, compusă din Ministerul Public și poliția judiciară la care se alătură, cu rol subsidiar și facultativ, persoana vătămată, iar pe de altă parte, apărarea, compusă din acuzat și, uneori, avocatul angajat să exercite o apărare calificată în cauză; acuzării și apărării le corespund două interese contradictorii: acuzarea urmărește să garanteze ordinea și securitatea publică, iar în acest scop poate și trebuie să susțină încălcarea libertății individuale a celor ce nesocotesc normele penale, pe când apărarea caută să își conserve libertatea individuală, demers în cadrul căruia poate utiliza toate drepturile și garanțiile procesuale disponibile[5]. Acuzarea și apărarea sunt, într-o interpretare generică a procesului penal, lipsită de tehnicitate, părțile procesului, cei doi oponenți, adversari ai confruntării judiciare. Având ca misiune protejarea securității colective, acuzarea are un rol preponderent investigativ, constructiv, concretizat în activitatea de reificare, prin intermediul probelor, a realității din trecut. Prin opoziție, apărarea, având drept scop prezervarea dreptului la libertate, urmărește, de regulă, destructurarea poziției acuzării, prin combaterea argumentelor acesteia, având, astfel, un rol preponderent distructiv, de anihilare, răstălmăcire a adevărului judiciar prezentat de acuzare.

În duelul judiciar al promotorilor celor două interese contradictorii, ce opune securitatea colectivă libertății individuale, apar și participanți precum martorii, experții, specialiștii, al căror rol este unul auxiliar, de adjuvant neutru și obiectiv în procesul de construire, retrospectivă, a adevărului. Acești participanți, neavând sau netrebuind să aibă un interes direct sau indirect, personal în soluționarea cauzei penale, sunt terți față de raportul juridic procesual penal. Misiunea lor este exclusiv aceea de a contribui, în funcție de posibilitățile și cunoștințele lor, la activitatea de înfăptuire a justiției penale într-un mod nepărtinitor; acestora nu le poate fi asociat niciun interes procesual concret și personal în cauză. În schimb, interesul pe care îl slujesc terții în procesul penal este unul impersonal, general, și constă în prestigiul justiției, materializat în acuratețea stabilirii adevărului într-o cauză penală.

Observăm că, până în acest punct al analizei, fiecărui participant din procesul penal i-a fost asociat un interes anume. De asemenea, reținem că interesul procesual asociat participantului este elementul în jurul căruia gravitează conduita sa procesuală concretă. Altfel spus, în funcție de natura și conținutului interesului urmărit se configurează rolul și prerogativele participantului în procesul penal. Cărui interes i se subordonează judecătorul într-o cauză penală este, deci, întrebarea, la care odată aflat răspunsul, permite schițarea rolului judecătorului în procesul penal, în general, și în garantarea principiului prezumției de nevinovăție, în particular. Scopul prezentului studiu este, așadar, acela de a determina, după o prealabilă analiză de ansamblu a rolului judecătorului în procesul penal și a conținutului prezumției de nevinovăție, care sunt, în concret, în cadrul ordinii juridice române, atribuțiile pe care le are judecătorul în garantarea dreptului acuzatului de a fi prezumat nevinovat.

B. Două extreme reprezentative – justiția penală de tip inchizitorial și justiția penală de tip acuzatorial

Dreptul occidental cunoaște două mari sisteme juridice, respectiv: dreptul anglo-american, fondat pe filosofia lui Platon, Sfântului Augustin, Anselm de Canterbury, Locke, Hume, Bentham, James Mill și John Stuart Mill, și dreptul romano-germanic, întemeiat pe filosofia lui Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes și Kant[6]. Primul este întâlnit în Marea Britanie și fostele colonii britanice, motiv pentru care este denumit, uneori, și drept insular, iar cel de-al doilea pe continentul european, îndeosebi în țările francofile ori germanofile pe teritoriul cărora a ajuns să se aplice ca urmare a utilizării tehnicii aculturației juridice, fapt pentru care este denumit drept continental. Sistemului juridic romano-germanic i-a fost asociat, de-alungul istoriei, un proces penal de tip inchizitorial, în vreme ce sistemului juridic anglo-american i-a fost aociat un proces penal de tip acuzatorial; caracteristicile celor două tipuri de procese penale derivă și sunt dependente de caracteristicile sistemelor juridice din care fac parte.

Astfel, dreptul romano-germanic este preponderent scris, ordonat, ierarhizat, întemeiat pe gândirea abstractă a omului și construit cu ajutorul logicii deductive, fiind un fruct al raționalismului[7]. Justiția inchizitorială clasică este caracterizată de următoarele specificații: represiunea penală aparține puterii publice și se impune a fi realizată cu eficacitate, acuzarea constituie un oficiu public, atribuit unor organe specializate, apărarea nu poate combate probele administrate de acuzare, procedura de judecată este una secretă, necontradictorie și scrisă, probele sunt enumerate și ierahizate legal, judecătorul având obligația administrării lor din oficiu, judecata aparține unor judecători de carieră, cu activitate permanentă, care trebuie să își întemeieze hotărârea pe probele administrate în cauză[8]. Se observă o preocupare constantă a ideologilor acestui sistem în a implica în angrenajul procesual cât mai multe persoane calificate, instruite în domeniul juridic, a prestabili metodologii de lucru și a elimina, în măsura posibililui, orice risc de combatere a represiunii. Prin urmare, putem conchide preliminar că procesul penal de tip inchizitorial este în căutarea adevărului real, obiectiv[9], ce se impune a fi descoperit în orice condiții și cu orice preț.

În cadrul acestui sistem juridic, judecătorul este instrumentalizat în scopul aflării adevărului și pedepsirii vinovaților, fiind obligat a administra probe din oficiu pentru a împlini acest scop; el devine, similar martorilor și experților, un terț obiectiv, a cărui menire este aceea de a-și folosi aptitudinile și prerogativele pentru a contribui activ la devoalarea adevărului. Totodată, judecătorul devine, similar acuzării, parte a raportului juridic procesual penal, urmărind, alături de acuzare, pedepsirea vinovaților în vederea garantării și reinstaurării securității colective a comunității. Practic, poziția judecătorului este una mixtă, fiind parțial marcată de obiectivitatea și imparțialitatea unui martor sau expert, necesare aflării adevărului, și parțial caracterizată de nevoia imperioasă, publică, de pedepsire a vinovaților. Judecătorul, protejând securitatea colectivă în detrimentul libertății individuale, urmărește aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților, context în care rolul său procesual este unul activ. În concluzie, judecătorul este, în cadrul proceselor penale de sorginte inchizitorială, jucător.

În schimb, sistemul juridic anglo-american este unul preponderent cutumiar, juriprudențial, nesistematizat, întemeiat pe gândirea practică a omului și construit cu ajutorul logicii inductive; acesta este produsul empirismului[10]. Justiția acuzatorială își are originile în formele antice de justiție privată, având următoarele caracteristici: acuzarea aparține oricui, inclusiv particularilor, apărarea are libertate deplină în combaterea argumentelor acuzării, pot fi administrate orice probe iar acestea nu au o valoare prestabilită, verdictul de vinovăție se emite de către judecătorii populari (juriu), în urma unei dezbateri orale, publice și contradictorii în cadrul căreia judecătorii de carieră veghează la respectarea unor principii de judecată și la respectarea drepturilor și libertăților cetățenești[11]. Accentul cade, în cadrul acestui sistem judiciar, pe nevoia de a fi respectate procedurile, egalitatea armelor dintre acuzare și apărare și pe protejarea drepturilor și libertăților individuale. În consecință, procesul penal de tip acuzatorial este în căutarea, în principal, a echitabilității procedurale, și doar în subsidiar a adevărului, adevăr care dobândește, oricum, valențe convenționale, fiind lăsat la latitudinea părților oponente[12].

Postura pe care se poziționează judecătorul aici este aceea a unui ofițer de ceremonii, neinteresat de rezultatul ceremoniei, ci de formalismul ei, fiind obligat a garanta respectarea tuturor solemnităților necesare imprimării unui caracter echitabil și just ceremoniei. Judecătorul trebuie să se asigure că atât acuzarea, cât și apărarea au avut posibilitatea de a-și exercita, liber și deplin, funcțiile judiciare, că juriul a fost legal constituit și încunoștințat despre drepturile și garanțiile procesuale ale acuzatului, intervenind, acolo și când este necesar, pentru restabilirea echilibrului și legalității procesuale. Întrucât numai o justiție prietenoasă cu drepturile individului poate fi catalogată ca fiind una echitabilă, justiția acuzatorială însărcinează judecătorul cu obligația de a asigura eficacitatea concretă a drepturilor acuzatului pe durata procesului penal. Securitatea colectivă este sacrificată aici în detrimentul echitabilității circumstanțiale, de caz, tradusă în imperativul protejării drepturilor și libertăților acuzatului. Judecătorul apare ca fiind un gardian al legalității și echitabilității procesuale; el nu poate dispune, din oficiu, administrarea unor probe, dat fiind că misiunea lui nu este aceea de a descoperi ceva, ci doar aceea de a tranșa, echitabil și just, un conflict dintre două părți oponente. Rolul judecătorului în cadrul justiției acuzatoriale este, așadar, acela de arbitru al legalității și echitabilității procedurale.

Reținem deci că, inițial, cele două sisteme juridice erau fundamental diferite. Sistemul juridic romano-germanic, cu a sa justiție inchizitorială, era un sistem al privațiunilor, orientat înspre aflarea adevărului obiectiv, pe când sistemul juridic anglo-american, cu a sa justiție acuzatorială, era un sistem al libertăților, orientat înspre garantarea echitabilității procedurale[13]. În modernitate, sistemele juridice descrise sintetic mai sus sunt reprezentative pentru două moduri opuse de înfăptuire a justiției penale. Fiecare în parte este tributar unui anumit tip de politică publică. Astfel, justiția de tip inchizitorial este absorbită de politica publică a bunăstării cetățenilor[14], în cadrul căreia statul intervine, exemplificativ, pentru asigurarea egalității oportunităților, curmarea inechităților sociale, asigurarea unui venit minim pentru fiecare locuitor sau asigurarea unui pachet de servicii medicale de bază tuturor cetățenilor. Justiția de tip acuzatorial este parte integrantă a politicii publice a statului minimal[15] sau, în varianta sa economică, a statului de tipul laissez-faire[16], politică ce conferă o mare libertate indivizilor în a-și exprima personalitatea și exercita drepturile, intervenind, ca regulă, doar post-factum în vederea soluționării diferendelor apărute din ciocnirea unor interese contrarii.

Așa se explică, ideologic, și rolul distinct jucat de judecător în cele două sisteme juridice: în statele în care domină politica bunăstării, unde justiția este de sorginte inchizitorială, judecătorul trebuie să fie activ, să restaureze legalitatea încălcată pentru a reda comunității sentimentul de securitate pierdut temporar, pe când în statele minimale, unde funcționează în general o justiție de sorginte acuzatorială, judecătorul trebuie să fie, dimpotrivă, pasiv, având doar rolul de a veghea ca procedura să fie echitabilă și justă. Ambele sisteme juridice au suferit, în timp, mutații considerabile, impuse îndeosebi de evoluția mondială a ideologiei drepturilor naturale (fundamentale) ale omului. Locul justiției inchizitoriale a fost preluat, cu destule amendamente, de justiția continentală, iar locul justiției acuzatoriale, de către justiția adversială, care a fost adaptată, la rândul ei, sistemului juridic tot mai codificat întâlnit în țările membre al common-law-ului. În pofida acestor schimbări semnificative de paradigmă, rolurile exercitate de judecător în cele două sisteme juridice au rămas, în esență, aceleași.