Rolul judecătorului de cenzor al măsurilor procesuale ce interferează cu drepturile și libertățile fundamentale ale acuzatului

Autori:

Denisa Barbu
Patric Daniel Ghebaru

În procesul penal, acuzatul este prezumat nevinovat. Nevinovăția prezumată a acuzatului impune judecarea sa în stare de libertate și garantarea în beneficiul său, în continuare, a unui spațiu de non-intruziune în drepturile și libertățile sale. Prin urmare, la prima vedere apare ca nefiind justificată restrângerea drepturilor și libertăților acestuia prin măsuri de drept procesual penal, anterior stabilirii vinovăției sale. Întâi, se ridică problema admisibilității utilizării prezumțiilor de vinovăție, ca instrumente ce facilitează Ministerului Public demersul de susținere a funcției de acuzare. În acest sens, se impune a fi menționată rezerva pe care trebuie să o manifeste judecătorul în a utiliza prezumții judiciare relative de vinovăție care; deși nu sunt interzise de CtEDO[1], necesită a fi utilizate cu moderație, ținând seama de miza procesului, și contrabalansate de posibilitatea concretă și efectivă a acuzatului de a le combate. În al doilea rând, judecătorul este grevat de interdicția de a apela la prezumții absolute de vinovăție[2], a căror utilizare este interzisă de CtEDO[3], cu consecința că, în ipoteza în care astfel de prezumții sunt reglementate legal, judecătorul are obligația de a înlătura de la aplicare dreptul intern și de a aplica direct jurisprudența dezvoltată de CtEDO în interpretarea art. 6 para. 2 CEDO, respectiv de CJUE în interpretarea art. 48 alin. (2) CDFUE, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României[4].

În al treilea rând, judecătorul, în temeiul art. 108 alin. (2) și art. 374 alin. (2) C.proc.pen., raportate la art. 83 lit. a) și d) C.proc.pen., trebuie să încunoștințeze acuzatul despre faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, de privilegiul împotriva autoincriminării, precum și de dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, și, ulterior, să amenajeze un cadru procesual prielnic exercitării acestor drepturi de către acuzat, în acord cu principiul egalității armelor. În final, judecătorul, în temeiul art. 102 C.proc.pen., trebuie să sancționeze cu excluderea toate acele probe care au fost obținute prin manopere dolosive, cum ar fi tortura ori provocarea ori prin alte strategii sau tehnici de natură a înfrânge dreptul la tăcere ori privilegiul acuzatului împotriva autoincriminării. Cu toate acestea, restrângerea drepturilor și libertăților acuzatului este reglementată legal, Codul de procedură penală instituind diverse procedee probatorii[5] și măsuri procesuale[6] care aduc atingere drepturilor și libertăților acuzatului; existența acestora în cuprinsul legislației procesual penale își găsește justificarea în nevoia de a pune la dispoziția organelor judiciare instrumentele necesare aflării adevărului.

Astfel, concluzia admisibilității și, totodată, a caracterului excepțional al restrângerii drepturilor și libertăților acuzatului pe parcursul procesului penal rezultă dintr-o suită de norme legale, dintre care art. 9 alin. (1) și (2) C.proc.pen. constituie textul legal cel mai valoros, întrucât postulează la nivel principal, în cadrul primului alineat, dreptul la libertate și siguranță al oricărui participant la procesul penal, pentru ca, în alineatul imediat următor, să dispună expres că „orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. În materia procedeelor probatorii intruzive în drepturile persoanei, Codul de procedură penală instituite, în general, două filtre prealabile încuviințării acestora, respectiv proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, respectiv subsidiaritatea soluției probatorii[7]. Cu alte cuvinte, nu se admite administrarea probei prin restrângerea drepturilor și libertăților acuzatului decât dacă o altă valoare socială, superioară libertății individuale a acuzatului, impune aceasta, și numai în măsura în care o altă măsură procesuală, mai puțin intruzivă în drepturile acuzatului, nu este disponibilă[8]; aceeași soluție este legiferată, de altfel, și de către constituantul român, în cuprinsul art. 53 alin. (2) din Constituție.

Ansamblul normativ din Codul de procedură penală, precum și filosofia liberală care a stat la baza redactării sale conduc la ideea că, ori de câte ori decide în sensul restrângerii drepturilor și libertăților acuzatului în procesul penal, judecătorul, pentru a garanta principiul prezumției de nevinovăție, trebuie să identifice, comparativ, o altă valoare socială, cu o valoare circumstanțială superioară prezumției de nevinovăție, căreia să îi acorde eficiență în detrimentul prezumției amintite, precum și, de asemenea, să nu poată identifica nicio altă măsură procesuală, mai puțin intruzivă în drepturile acuzatului, care să fie la fel de eficientă precum este cea ce urmează a fi dispusă. Desigur că, proporționalitatea și subsidiaritatea măsurilor privative sau restrictive de drepturi dublează testul general al suspiciunii rezonabile, care reclamă ca, înainte de a dispune orice astfel de măsură, vinovăția penală a persoanei să fie atestată de un suport probator minim, însă apt să convingă un observator obiectiv despre probabilitatea săvârșirii infracțiunii de către acuzat[9].

O altă consecință ce derivă din caracterul excepțional al măsurilor privative sau restrictive de drepturi este aceea că judecătorul nu va putea încuviința astfel de măsuri decât în ipotezele strict reglementate legal, nefiind posibilă extinderea aplicării legii, prin analogie, la situații asemănătoare, dat fiind că excepțiile de la regulă sunt de strictă interpretare și aplicare[10]. Concluziv, rolul judecătorului de cenzor al măsurilor procesuale ce interferează cu drepturile și libertățile fundamentale ale acuzatului constă în prerogativa acestuia de a analiza, cu rigurozitate, standardul probator necesar dispunerii măsurii, de a trece cererea prin filtrul proporționalității și subsidiarității, precum și de a refuza aplicarea normelor legale care justifică luarea măsurilor în alte ipoteze decât cele expres enumerate în cuprinsul legii. Numai în acest mod principiul prezumției de nevinovăție este respectat, respectiv armonizat cu alte valori sociale concurente.

A. Rolul judecătorului de interpret și valențele principiului in dubio pro reo

Noul Cod de procedură penală reglementează, în cadrul art. 4 alin. (2), regula in dubio pro reo, ca pe un derivat al prezumției de nevinovăție[11]. Potrivit acestei reguli, dacă, ulterior administrării probatoriului, asupra vinovăției acuzatului planează o îndoială, această îndoială trebuie fructificată în beneficiul acuzatului prin pronunțarea unei soluții de non-condamnare față de acesta[12]. Înțelegerea corespunzătoare a regulii in dubio pro reo nu poate face abstracție de modul în care cele două sisteme juridice, continental și adversial, s-au raportat la standardele probatorii necesare pentru condamnarea unei persoane[13]. Astfel, în sistemul romano-germanic de drept este aplicabil, ca regulă, standardul probator al intimei convingeri a judecătorului, în acord cu care condamnarea unei persoane se poate dispune dacă, în intimitatea sa, judecătorul și-a format convingerea, susținută probator, asupra vinovăției penale a acuzatului[14]. Se observă că etalonul în funcție de care se apreciază întrunirea standardului probator este unul subiectiv, constând în intima convingere a judecătorului. În schimb, în sistemele anglo-saxone de drept, condamnarea unei persoane este posibilă numai în măsura în care este atins un anumit prag probator, obiectiv determinat și care, calitativ și cantitativ, susține vinovăția acuzatului; standardul probator a pendulat, aici, dinspre standardul preponderenței probelor[15], conform căruia condamnarea se poate dispune dacă este mai probabil ca acuzatul să fie vinovat decât nevinovat, către standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, în acord cu care condamnarea se poate dispune numai dacă vinovăția acuzatului a fost dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil[16], adică atunci când vinovăția acuzatului este dovedită cu o probabilitate vecină cu certitudinea.

Noul Cod de procedură penală a îmbrățișat concepția normativă dominantă în sistemul juridic anglo-saxon, instituind, în cadrul art. 103 alin. (2) teza a II-a, respectiv art. 396 alin. (2)-(4) C.proc.pen., standardul probator al probei dincolo de orice dubiu rezonabil[17]. Practic, prezumția de nevinovăție, relativă fiind, va putea fi răsturnată numai în măsura în care acuzarea dovedește, fără rezerva vreunui dubiu rezonabil, vinovăția acuzatului. Demn de menționat este că acest standard probator este compatibil cu dubiul, însă doar cu condiția ca dubiul rezidual ce poartă asupra vinovăției acuzatului să nu fie unul rezonabil. Consecința care se deduce din legiferarea regulii in dubio pro reo, corelată cu standardul probator al probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, se traduce în obligația instanței fie de a înlătura, motivat, eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile[18] care grevează probatoriul în acuzare atunci când dispune în sensul condamnării acuzatului[19], fie, în ipoteza imposibilității raționale a înlăturării acestor îndoieli, de a le fructifica în beneficiul acuzatului, pronunțând o soluție de non-condamnare față de acesta.

Ceea ce omite însă legiuitorul național în materia regulii in dubio pro reo este extinderea domeniului de aplicare al acestei prescripții normative și în materia interpretării legii. În acest sens, arătăm că, sub auspiciile inflației normative ce caracterizează modernitatea juridică, este foarte probabil ca, inclusiv în materie penală, legiuitorul să abdice, involuntar desigur, de la standardele de tehnică legislativă instituite de art. 8 alin. (4) teza I din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă[20] și de art. 36 alin. (1) din aceeași lege[21], și să creeze norme penale, generale ori speciale, după caz, ambigue, neclare, echivoce ori incomplete. În astfel de ipoteze, norma legală, nefiind suficient de conturată, de precis și clar redactată, reclamă un oficiu suplimentar din partea judecătorului, respectiv acela de a-i completa, respectiv desluși conținutul prin actul interpretării. Iată cum judecătorul se poate vedea pus în situația de a alege între mai multe posibile interpretări ale legii, dintre care unele favorabile, pe când altele defavorabile acuzatului[22]. Care dintre aceste interpretări va prevala? Răspunsul, deși nu este formal reglementat, se deduce din principiile care caracterizează dreptul penal substanțial, printre care se numără și principiul interpretării stricte a legii, care nu permite analogia in malam partem. Așadar, în măsura în care, interpretând strict norma penală, vinovăția penală a acuzatului nu este atestată dincolo de orice dubiu interpretativ rezonabil, se impune achitarea acuzatului. Propunem, deci, ca regula in dubio pro reo să se reflecteze inclusiv în materia interpretării legii de către judecător.

În consecință, prerogativele judecătorului de interpret, prin intermediul cărora este garantat dreptul acuzatului de a fi prezumat nevinovat, constau, în esență, în următoarele: obligația judecătorului de motiva temeinic lipsa de sustenabilitate a oricărui dubiu rezonabil care ar induce ideea nevinovăției acuzatului, obligația de a fructifica dubiul insurmontabil și rezonabil care induce ideea nevinovăției acuzatului în beneficiul său, achitându-l sau dispunând încetarea procesului penal, după caz, respectiv obligația judecătorului de a interpreta orice normă legală neclară, ambiguă, echivocă în sensul favorabil acuzatului.