Revizuirea

1. Considerații generale

Revizuirea este o cale extraordinară de atac prevăzută în Codul de Procedură Penală în art. 452-465, celelalte căi extraordinare reglementate de actul normativ mai sus-menționat fiind contestația în anulare (art. 426-432), recursul în casație (art. 433-451) și redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate (art.466-469).

Codul de procedură penală consacră două tipuri de revizuire[1]:

a) Revizuirea obișnuită în fața instanțelor din România prevăzută de art. 452-464 din Codul de procedură penală,

b) Revizuirea specială în cazul avizelor Curții Europene a Drepturilor Omului și a hotărârilor CEDO prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală.

Revizuirea datează încă din dreptul roman, unde apare sub denumirea de „restitutio integrum”[2]. În legislația românească, revizuirea a fost reglementată pentru prima dată în Pravila Domnitorului Ion S. Sturza în 1826, ulterior fiind prevăzută în Regulamentul Organic al Munteniei din 1832, Codicele Penal și de Procedură Penală Barbu Știrbei din 1850, Codul de Procedură Penală de la 1864, Codul de Procedură Penală din 1836 și Codul de Procedură Penală din 1968[3].

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive, indiferent de stadiul procesual, respectiv în primă instanță (dobândind autoritate de lucru judecat prin neapelare) sau în apel.

Una dintre cele mai importante noutăți în instituția revizuirii reglementată de Codul de Procedură Penală aflat în vigoare reprezintă modul de exercitare al acesteia. Astfel, potrivit art. 452 alin. (1) din actul normativ menționat mai sus, hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă. Totuși, în articolul imediat următor sunt menționate doar cazurile de revizuire cu privire la latura penală a hotărârilor judecătorești. Art. 452 alin. (2) din același act normativ prevede că revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, situație în care se va judeca conform Codului de Procedură Civilă.

Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, respectiv articolul 408 din Codul de Procedură Penală din 1968, unde în fața instanței penale puteau fi invocate prin revizuire motive atât pe latura penală cât și pe latura civilă sau doar separat fie pe latura penală, fie pe latura civilă, în Codul de Procedură Penală în vigoare, hotărârile judecătorești definitive pot fi atacate în fața instanței penale doar în ceea ce privește latura penală precum și în situația în care hotărârea penală este atacată atât pe latură penală, cât și pe latura civilă, în timp ce dacă se solicită revizuirea exclusiv pe latura civilă, competența de soluționare aparține instantei civile[4].

2. Cazurile de revizuire

În sistemul de drept penal din România, Codul de Procedură Penală în vigoare consacră următoarele cazuri de revizuire după cum urmează:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate

În privința cazurilor de revizuire, acestea sunt determinate de cauze care pot provoca erori judiciare grupate de către autorii de specialitate în jurul a trei surse[5]:

– accidentalitatea (determinată de coincidențe, aparențe sau indicii),

– lipsa probei contrare,

– frauda procesuală.

În rândurile următoarele voi analiza, pe rând, fiecare caz în parte.

a) S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Acest caz de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

1) descoperirea faptelor sau împrejurărilor să nu fi fost cunoscută de către instanță la soluționarea cauzei;

2) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare a hotărârii atacate

Cu privire la prima condiție, prin expresia „fapte sau împrejurări noi”, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, autorii respectiv practicienii s-au referit la probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ (orice întâmplare, situație, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare) cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii[6].

Prin Decizia nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 676 din 6 iulie 2022, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 453 alin.(3), 453 alin.(4) teza întâi, art. 457 alin. (2) din Codul de Procedură Penală care exclud posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art.453 alin.(1) lit.a) sunt neconstituționale. Prin art. I pct. 50 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și prin modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr.618 din 6 iulie 2023 a fost reprodus art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală în vigoare respectiv, acest caz poate fi invocat ca motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii hotărârii de achitare, de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.

Pentru a fi îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv ca faptele sau împrejurările noi invocate în revizuire să poată dovedi netemeinicia, trebuie ca invocarea acestora să ducă la o soluție total opusă față de cea prevăzută în hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. Astfel revizuirea trebuie să fie totală, respectiv dacă prin hotărârea atacată s-a dispus o soluție de renunțare a aplicării pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare (cu suspendarea executării pedepsei sau cu executare), pentru a fi admisă revizuirea, trebuie în final să se dispună fie soluția de achitare, fie soluția de încetare a procesului penal[7].

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aplicarea acestui caz de revizuire presupune ca după rămânerea definitivă a hotărârii, să se fi descoperit fapte sau împrejurări necunoscute de instanță. În acest sens se impune a fi considerate noi faptele probatorii, iar nu mijloacele de probă a unor fapte și împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Or în speță revizuentul A. a fost audiat în calitate de inculpate și a susținut că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci fratele său B.. Prin urmare, aspectul pe care se întemeiază cererea sa de revizuire nu poate fi apreciat drept împrejurare nouă. Necunoașterea acestor fapte sau împrejurări noi trebuie înțeleasă în sens mai larg, nu doar ca o nemenționare a lor în actele și lucrările dosarului, ci și ca o imposibilitate de dovedire a lor, cu consecința neluării lor în considerare la soluționarea cauzei, este inadmisibil ca prin promovarea unei cereri de revizuire să se obțină practic o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute și verificate de instanțele ordinare[8].

b) Hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată.

Pentru a fi admisibil acest caz de revizuire trebuie îndeplinite două condiții:

a) Să se fi săvârșit o infracțiune de mărturie mincinoasă de către un martor, expert sau interpret.

b) Infracțiunea de mărturie mincinoasă să fi influențat hotărârea penală nelegală sau netemeinica atacată

Referitor la prima condiție, respectiv ca infracțiunea de mărturie mincinoasă săvârșită de către un martor, expert sau interpret trebuie să fie săvârșită doar în cauza a cărei cerere de revizuire a fost formulată. Astfel, cererea de revizuire nu poate fi admisibilă dacă infracțiunea de mărturie mincinoasă a fost săvârșită în altă cauză, chiar dacă aceasta din urmă ar avea legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

De asemenea, infracțiunea de mărturie mincinoasă trebuie să fie constatată printr-o hotărâre penală judecatoarească rămasă definitivă, nefiind suficient să fie admisibilă cererea de revizuire doar după trimiterea în judecată sau condamnarea în primă instanță.

În ceea ce privește a doua condiție, trebuie precizat faptul că în lege nu este prevăzut că este necesar ca motivul de revizuire invocat să ducă neapărat la pronunțarea unei soluții diametral opuse celei care face obiectul revizuirii ci este suficient să se demonstreze faptul că mărturia mincinoasă a condus la influențarea soluției pronunțate[9].

Este necesar ca mărturia mincinoasă să fie săvârșită de un martor, expert sau un interpret în cauza penală a cărei revizuire se cere, care să fi dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, astfel fiind necesar ca declarația mincinoasă să fi avut o contribuție determinantă la pronunțarea hotărârii penale a cărei revizuire se cere. De asemenea, mărturia mincinoasă trebuie dovedită prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare (spre exemplu, pentru că fapta nu prezintă pericol social) sau de încetare a urmăririi penale, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei, constatându-se caracterul mincinos al mărturiei. Atunci când instanța sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, datorită existenței unui impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (de exemplu prescripția sau decesul), existența mărturiei mincinoase se poate constata în procedura de revizuire[10].

c) un înscris care a servit temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau dupa pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronuntață în cauză;

În sensul general, prin noțiunea de „înscris” se înțelege fie operațiunea juridică (negocium iuris), fie înscrisul menit să servească drept mijloc de dovadă a unei operațiuni juridice (instrumentum probationis). În dreptui penal român, noțiunea de “înscris” semnifică mijloc de dovadă, act instrumentar[11].

Pentru a fi admisă cererea de revizuire întemeiată pe acest caz, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1) să se constate că un înscris care a folosit ca temei al hotărârii a carei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii a carei revizuire se cere

2) înscrisul declarat fals să influențeze soluția nelegală sau netemeinică, respectiv în lipsa acestui înscris să se pronunțe o hotărâre având o altă soluție.

3) înscrisul să fie declarat fals prin hotărâre judecatorească definitivă

În ceea ce privește prima condiție, înscrisul trebuie să fie declarat fals doar în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii deoarece dacă ar fi fost declarat anterior ar fi putut fi invocat în etapa camerei preliminare sau în contestație, calea de atac a camerei pleliminare.

Cu privire la cea de-a doua condiție trebuie subliniat că în lipsa acestui înscris, soluția nu trebuie să fie total diferită, ci doar trebuie să o influențeze. Astfel, poate fi menținută aceeași soluție de achitare sau încetare a procesului penal, însă înscrisul să determine schimbarea temeiului de drept prin care a fost soluționată cauza. Spre exemplu, să se dispună achitarea pe art. 16 lit. b), respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost sîvârșită cu vinovăția prevăzută de lege iar în urma constatării înscrisului drept fals să se dispună achitarea pe art. 16 alin. (1) lit. a), respective fapta nu există

Referitor la cea de-a treia condiție, menționez că, asemenea cazului de la litera b) a revizuirii, trebuie să existe un proces penal distinct de cel în care se invocă revizuirea, neprezentând importanță dacă a fost fals intelectual sau fals material, ori dacă înscrisul a fost oficial sau sub semnatură privată.

Aceeași situație se întâlnește și în cazul unei soluții de condamnare. Astfel, că, deși a rămas soluția de condamnare,înscrisul să fi influențat individualizarea pedepsei sau a modului de executare a acesteia ca urmare a aplicării circumstanțelor de atenuare sau agravare

d) Un membru al completului de judecată, procurorul sau organul care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a carei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronuntață în cauză.

Pentru a putea fi admisă cererea de revizuire întemeiată pe acest caz trebuie să fie îndeplinite cumulativ 3 condiții:

1) Un membru al completului de judecată, un procuror, sau o persoană care a efectuat acte de cercetare a comis o infracțiune în legătură cu cauza a carei revizuire se cere

2) Dovada săvârșirii infracțiunii de către organul judiciar să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească ramasă definitivă

3) Săvârșirea infracțiunii să influențeze soluția în cauza a carei revizuire se cere, respectiv să fie pronunțată o hotărâre nelegală sau netemeinică.

Cu privire la prima condiție, pentru ca acest caz de revizuire să fie admisibil, subiectul activ al infracțiunii care a influențat cauza trebuie să fie unul dintre organele judiciare prevăzute de art.30 din Codul de procedură penală, respectiv organul de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată.

În practica judiciară, există o confuzie în ceea ce privește sintagma „membru al completului de judecată”. Există practicieni care susțin că întâlnim termenul de „complet de judecată” numai atunci când soluționează fondul cauzei, fiind distinct de judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară, în timp ce alți practicieni sau autori de specialitate consideră că judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară soluționează cauza în complete de judecată formate dintr-un singur membru sau mai mulți membri. Consider că legea prevede clar că atât instanțele de judecată care soluționează fondul, cât și judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară sunt constituiți în complete de judecată.

Astfel, poate fi admisă cererea de revizuire întemeiată pe acest caz și atunci când subiectul activ al infracțiunii este un judecător de drepturi și libertăți care a influențat soluția în cauza a cărei revizuire se cere, spre exemplu în procedura audierii anticipate sau atunci când judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat asupra legalității sau nelegalității unor acte de urmărire penală.

Fiind o instituție care are ca scop îndreptarea erorilor judiciare ale hotărârilor definitive, pentru a fi admisă cererea de revizuire este necesar să se săvârșească o infracțiune fie cu intenție (infracțiune de corupție, infracțiune contra înfăptuirii justiției), fie din culpă, însă obligatoriu să influențeze nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii rămase definitivă[12].

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, cum am menționat și în cazurile de revizuire anterioare de la literele b) și c), infracțiunea al cărei subiect activ este un organ judiciar trebuie să fie constatată în urma unui proces penal distinct de cel al cărei revizuire se cere. De asemenea și acest proces penal trebuie să fie soluționat printr-o hotărâre penală ramasă definitivă.

Cu privire la cea de-a treia condiție, de asemenea, la fel ca în cazurile prevăzute la literele b) și c), săvârșirea infracțiunii trebuie să fii influențat soluția respectiv putând schimba soluția total, spre exemplu din condamnare, în încetarea procesului penal sau achitare sau modifica doar încadrarea juridică ori individualizarea pedepsei precum și modul acesteia de executare. Astfel, prin săvârșirea infracțiunii să fi fost pronunțată o hotărâre nelegală sau netemeinică[13].

Totodată, simplu fapt că revizuentul arată că organele de anchetă au încălcat legea în administrarea probațiunii în dosarul în care s-a dispus condamnarea acestuia nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală[14].

e) Când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Pentru a se admite cererea de revizuire întemeiată pe acest caz trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1) Să existe două sau mai multe hotărâri definitive ale instanțelor penale care să soluționeze fondul cauzei

2) Hotărârile penale definitive sa nu se poată reconcilia

Referitor la prima condiție, este necesar să existe cel putin două hotărâri penale având autoritate de lucru judecat, hotărâri prin care se soluționează fondul cauzei care nu pot fi atacate în același timp printr-o altă cale extraordinară de atac, deoarece în acest caz s-ar exclude revizuirea.

Cu privire la cea de-a doua condiție, pentru ca hotărârile penale definitive să nu se poată concilia este necesar ca inconciliabilitatea sa privească dispozitivul hotărârilor respectiv hotărârile să se refere la același inculpat, aceleași fapte însă faptele să fie săvârșite în perioade de timp diferite sau în locuri diferite.

Hotărârile definitive trebuie să fie pronunțate de instanțele penale, fiind exclusă inconciliabilitatea dintre o hotărâre penală și o hotărâre civilă. În acest caz se vor aplica alte dispoziții procedurale precum cele referitoare la raportul dintre acțiunea civilă și acțiunea penală prevăzute la art. 28 din Codul de procedură penală[15].

De asemenea, poate exista stare de inconciabilitate și în materia executării pedepselor, când hotărârile nu se pot concilia în ceea ce privește componentele pedepsei principale aplicate[16] sau executarea sau neexcutarea măsurii de siguranță a expulzării[17].

Nu există hotărâri care nu se pot concilia, de exemplu, hotărârile definitive și separate prin care au fost pronunțate pedepse pentru fapte concurente[18].

Potrivit art. 453 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

f) Hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate

Înainte de a intra în fondul acestui caz de revizuire trebuie clarificate anumite aspecte privind rămânerea în vigoare a acestei prevederi.

Acest caz de revizuire a fost modificat prin art. II pct. 113 din Ordonanța de Urgență a României nr. 18 din 18 mai 2016, ca urmare a declarării neconstituționale prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale a României.

Înainte de modificarea precizată mai sus, prezentul caz de revizuire a avut următoarea reglementare: hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Ca urmare a situației expuse mai sus, se pune problema valabilității acestui caz de revizuire raportat la prevederile Constituției României precum și aplicarea variantei actuale a acestui caz de revizuire din punct de vedere al legii mai favorabile.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României aflată în vigoare din 31 Octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Astfel, cum din momentul declarării acestui alineat neconstituțional respectiv 3 martie 2016 și până la modificarea lui, respectiv 18 mai 2016, au trecut mai mult de 45 de zile, consider că trebuia aplicat art. 147 alin. (1) din Constituția României. Prin urmare dispozițtia legală trebuia să fie suspendată de drept 45 de zile, iar, după acel moment să fie abrogată.

O altă problemă de drept ce se impune a fi discutată înainte de analizarea acestui caz de revizuire reprezintă concursul între aplicarea variantei dispoziției legale anterior declarării neconstituționale și cea modificată prin Ordonanța de Urgență a României nr. 18 din 18 mai 2016. Au fost destule situații în practica judiciară, când în dosarele aflate pe rol în perioada respectivă sau care au fost finalizate înainte de acea perioadă a fost invocată prima variantă a articolului ca urmare a aplicării legii mai favorabile în materia penală, deși a fost modificat în momentul invocării.

Consider că, în toate cazurile, legea aplicabilă este cea în vigoare în acel moment. Astfel, înainte de 18 mai 2016 se aplică prima variantă a acestei dispoziții legale (în cazul în care nu se aplică dispozițiile art. 147 din Constituția României, situație în care s-ar aplica dispozițiile primei variante până la data de 3 martie 2016, ulterior acestei date urmând să fie abrogat acest caz de revizuire), iar după 18 mai 2016 ar trebui să se aplice prevederea legală în varianta modificată.

Această problemă de drept s-a ivit ca urmare a confuziei generate de principiile aplicării în timp a legii penale și a legii procesual penale. Dacă aplicarea legii penale este guvernată de principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat la nivel constitutional de art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea procesual penală este guvernată în general de principiul imediatei aplicabilități (sau activități). Argumentele în favoarea principiului imediatei aplicabilități (sau activități) sunt: legea nouă este prezumată a fi mai bună și mai justă servind mai bine decât legea veche atât interesele generale (sau colective) și superioare, cât și interesele individuale[19].

Prin urmare, în situația proceselor penale având ca obiect revizuirea, începute înainte de 18 mai 2016 și finalizate după această dată, când în această perioadă au fost în vigoare două variante a acestui caz de revizuire, consider că se aplică varianta modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 18 din 18 mai 2016.

Pentru a fi admisă cererea de revizuire întemeiată pe acest caz, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

1) A fost invocată o excepție de neconstituționalitate în cauza a cărei revizuire se cere, Curtea Constituțională fiind sesizată cu această excepție

2) Dispoziția legală pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă a fost declarată neconstituțională

3) Hotărârea definitivă pronunțată este nelegală sau netemeinică

4) Consecințele încălcării prevederii constituționale produc în continuare efecte, care nu pot fi remediate fără revizuirea hotărârii pronunțate

Cu privire la prima condiție, este obligatoriu ca excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în dosarul care are ca obiect revizuirea, iar instanța respectivă să sesizeze Curtea Constituțională cu acea excepție. În caz contrar, dacă se cere revizuirea unei hotărâri definitive nelegale sau neteimeinice ca urmare a unei prevederi declarată ulterior neconstituțională, însă nu s-a invocat în acea cauză excepția de neconstituționalitate, revizuirea se va respinge ca inadmisibilă, petentul având alte căi procedurale la dispoziție ca remedii pentru a îndrepta hotărârea.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, este obligatoriu ca instanța să sesizeze Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauza a cărei revizuire se cere, iar Curtea Constituțională să constate prin decizia sa că acea prevedere legală este neconstituțională.

A treia condiție instituie cerința ca hotărârea pronunțată să fie nelegală sau netemeinică, iar prevederea declarată neconstituțională să influențeze ca și în celelalte cazuri de revizuire nelegalitatea sau netemeinicia acesteia.

Referitor la cea de-a patra condiție, este obligatoriu ca efectele hotărârii a cărei revizuire se cere să producă în continuare consecințe, iar înlăturarea lor să poată fi remediată doar prin admiterea cererii de revizuire.Astfel, o persoană care a fost condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pe o hotărâre care s-a bazat pe o dispoziție legală declarată ulterior neconstitiuțională, doar prin admiterea cererii de revizuire și implicit schimbarea soluției fie în totalitate (din condamnare în achitare sau încetarea a procesului penal) sau în parte (schimbarea modalității de executare a pedepsei din privativă de libertate în suspendare a executării pedepsei), poate fi pusă în libertate și astfel consecințele hotărârii pronunțate nelegal sau netemeinic pot fi înlăturate în tot (în cazul achitării consecințele sunt redarea libertății persoanei, repunerea în drepturile de diniantea condamnării definitive) sau în parte (în situația shimbării modalității de executare a pedepsei, punerea în libertate a persoanei condamnate).

Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu este incident dacă o prevedere legală pe care s-a întemeiat hotărârea fusese declarată neconstituțională anterior datei la care hotărârea penală în cauză a rămas definitivă. În această situație, hotărârea poate fi îndreptată prin intermediul căii ordinare de atac[20].

În ceea ce privește, dovedirea cazurilor de revizuire prevăzute la art.453 alin.(1) lit. b)-d), articolul 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, singura dovadă este hotărârea judecătorească ramasă definitivă. În situația când acest fapt nu este posibil pentru că există o cauză ce împiedică fie punerea în mișcare a acțiunii penale, fie exercitarea acțiunii penale (spre exemplu prescripție, deces[21]), dovada se face cu orice mijloc de probă.

În privința celui de-al doilea caz, vizând comiterea de către martori a infracțiunii de mărturie mincinoasă, este adevărat că, potrivit alin. (4) al art. 453, acesta constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Incidența acestui caz de revizuire nu este însă condiționată de pronunțarea unei hotărâri de condamnare pe numele martorului care a declarat mincinos, căci alin. (2) al art. 457 face distincție, la literele a) și b), după cum săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă ori nu (în funcție de aceasta calculându-se termenul de introducerere a cererii). De asemenea, alin. (4) al art. 457 nu împiedică revizuirea în cazul aplicării dispozițiilor art. 181 din vechiul Cod Penal față de martorul care a declarat mincinos, ci doar în cazul în care condamnatul în defavoarea căruia este cerută revizuirea ar fi intervenit vreuna dintre cauzele la care se referă acest text de lege[22].