Restrângerea drepturilor şi a libertăţilor omului în contextul ordinii şi al siguranţei publice

Introducere

Astăzi este unanim recunoscut că drepturile omului sunt garanții legale universale care protejează indivizii și grupurile împotriva acțiunilor autorităților guvernamentale, iar legislația cu privire la drepturile omului obligă Guvernele să facă unele lucruri și le împiedică de a le face pe altele.

Drepturile omului reprezintă corelația dintre putere și individ, putem vorbi despre drepturile omului numai atunci când, pe de o parte, se află puterea, iar pe de altă parte se află omul, subordonat acestei puteri, avându-se, deci, în vedere relația dintre individ și putere (stat)[1].

Faptul dat este un moment decisiv în stabilirea raportului dintre putere și individ într-o societate democratică. Un asemenea imperativ restrânge dreptul de imixtiune al statului în domeniul autonomiei persoanei, protejând-o astfel de eventuale abuzuri sau excese ale puterii, argumentând considerabil tenacitatea individului în fața omnipotenței statului, contribuind la realizarea scopului suprem al unui stat de drept – garantarea, respectarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului[2].

La rândul său, o preocupare constantă pe drumul edificării statului de drept o constituie formularea cu mare acuratețe a drepturilor și libertăților omului, încât acestea să răspundă pe deplin standardelor internaționale și să fie create garanții autentice pentru respectarea și traducerea lor în viață[3].

Suntem de acord cu academicianul Ion Guceac care consideră că „cetățenii au drepturi față de stat, dar nu trebuie să credem că statul nu are nici o justificare de a încălca aceste drepturi. Prin lege statul este îndreptățit să încalce aceste drepturi atunci când există nevoia să protejeze drepturile altora sau să prevină o catastrofă sau chiar pentru a obține un beneficiu public”. Totodată, „restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății”[4].

Un alt autor, Teodor Cârnaț afirmă că „drepturile omului sunt parte componentă a statutului uman. Statul nu-l poate lipsi pe om de drepturile sale, el poate doar să-i limiteze anumite drepturi în baza Constituției sau a legilor”[5].

Realizarea drepturilor și libertăților în cadrul societății impune colaborarea oamenilor, ceea ce face inevitabile unele restrângeri, dictate, în primul rând, de necesitatea respectării drepturilor și libertăților altor persoane, dar și a funcționării normale a colectivităților umane, a societății și a statului în ansamblu[6].

Negarea sau suprimarea libertăților individuale echivalează cu oprimarea persoanei și deci cu frânarea evoluției și progresului social. Manifestarea fără nici un fel de limită a persoanei fizice, deci afirmarea și exercitarea în mod absolut a libertăților individuale, creează pericolul anarhiei și duce la destrămarea unității organice reprezentată de viața colectivității[7].

În această ordine de idei, este important să recunoaștem că există limitări acceptate la nivel internațional în ceea ce privește exercitarea multora dintre drepturile omului în scopul asigurării și menținerii ordinii publice într-un mod democratic în societate. Aceste limitări, acolo unde există, sunt specificate în textele diferitelor tratate privind drepturile omului. În general, astfel de limitări și restricții sunt necesare să asigure respectarea drepturilor și libertăților altora și pentru a satisface cerințele juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică[8].

Idei principale ale cercetării

Drepturile omului, care presupun atât drepturi, cât și obligații, creează un mediu în care toți oamenii pot trăi cu demnitate. Totodată, acestea le conferă persoanelor și statelor diferite drepturi și obligații. În cazul persoanelor, drepturile omului:

  • ajută la crearea condițiilor necesare pentru satisfacerea nevoilor lor fundamentale;
  • garantează valorile umane de bază, cum sunt viața, integritatea fizică și psihică, libertatea, siguranța, demnitatea și egalitatea împotriva abuzurilor statului sau ale altor persoane;
  • oferă un mecanism de echilibrare și un instrument de soluționare a conflictelor atunci când intră în contradicție interese legitime (drepturile și libertățile unei persoane se sfârșesc acolo unde încep drepturile și libertățile altuia);

În cazul statelor, drepturile omului:

  • reglementează interacțiunea statelor și a societăților cu cetățenii, prin stabilirea unor reguli de bază privind modul în care ar trebui să funcționeze statele și societățile;
  • precizează responsabilitățile statului de a respecta și de a proteja persoanele[9].

Întru desfășurarea ideii date autorul Jean-François Akandji-Kombe detaliază că, pentru a defini latitudinea forței angajamentelor statelor, diferite organe de control și-au manifestat angajamentul pe diferite căi. Una din cele mai interesante constă în considerarea faptului că fiecare drept poate implica trei feluri de obligațiuni: „obligațiunea de a respecta”, care impune organelor și funcționarilor statului, în primul rând, ca ei să nu comită încălcări; „obligațiunea de a proteja”, care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terți și să pedepsească autorii; „obligațiunea de a pune în acțiune”, în sfârșit, să ceară adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza și pentru a reda un efect deplin acestui drept[10].

După cum observăm, un al treilea element legat de punerea în acțiune a drepturilor omului vizează partea aplicativă a competențelor autorităților publice/administrative trecute prin cele mai importante prevederi și mecanisme internaționale și naționale fixate în acest sens.

Totodată, de către comunitatea internațională este unanim recunoscut că orice imixtiune într-un drept al omului trebuie să servească unui scop sau unui interes legitim. Printre acestea se numără următoarele, fără ca lista să fie exhaustivă:

  • securitatea națională;
  • integritatea teritorială sau siguranța publică;
  • păstrarea ordinii de drept sau prevenirea infracțiunilor;
  • protejarea sănătății, a moralei și reputației altor persoane[11].

Autorii Elena Aramă și George Coca din analiza reglementărilor internaționale cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, disting următoarele condiții necesare pentru limitarea sau restrângerea acestora, cum ar fi:

  • restrângerea să fie necesară într-o societate democratică;
  • să fie prevăzută expres de lege;
  • este necesară pentru a proteja securitatea națională, ordinea, sănătatea sau morala publică ori drepturile și libertățile celorlalți;
  • sunt stabilite exclusiv în vederea realizării interesului general, a binelui public într-o societate democratică;
  • sunt impuse pentru membrii forțelor armate și poliției[12].

Mai dedicat, făcând referință la activitatea Poliției prin prisma reglementărilor naționale profesorul Ion Deleanu enumeră mai multe cazurile când persoanelor le poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți:

a) apărarea securității naționale, adică protecția statului și a suveranității poporului;

b) asigurarea integrității teritoriale;

c) apărarea ordinii publice;

e) în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor;

f) protejarea drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, adică a drepturilor și libertăților celorlalți membri ai colectivității umane[13].

Pentru ca autoritățile publice să își poată îndeplini misiunile, chiar și în situații particulare, fără însă a renunța la protecția drepturilor omului” prevederile constituționale permit „restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai cu titlu de excepție și numai condiționat”[14].

Astfel, restrângerea drepturilor și libertăților persoanei nu este un proces arbitrar, dar se admite doar în cazuri excepționale, stabilite de prevederile internaționale și naționale, cu scopul de a asigură echilibrul necesar între drepturile omului și interesele statului.

Restrângând drepturile și libertățile omului la anumite limite, forme și modalități admisibile de exercitare a lor, Igor Bantuș consideră că „legislația îi asigură persoanei exercitarea nestingherită a drepturilor sale, adică garantează libertatea în cadrul acestor limite, stabilește mecanismele de protecție sau restabilire a drepturilor încălcate și contribuie la o conviețuire socială ordonată bazată pe libertate”[15].

Privitor la conceptul „restrângerile exercițiului drepturilor”, de cele mai dese ori domină opinia precum că ele reprezintă limitări ale acestuia care au drept fundament necesitatea de a proteja ordinea publică și de a oferi o protecții împotriva abuzului de drept în situații de normalitate[16].

Întru realizarea acestui deziderat ordinea și siguranța publică internă a oricărui stat devine domeniul ce transpune obligațiile statutului, or, anume în procesul de menținere, asigurare și restabilire a acesteia se reflectă întregul spectru de competențe și activități ce interferează cu drepturile omului.

Totodată, protecția drepturilor și libertăților omului în contextul ordinii și siguranței publice a fost și este o preocupare permanentă a comunității internaționale, aspect care nu trebuie neglijat prin poziționarea interesului statului prioritar intereselor individului sau comunității.

Prevederile internaționale care determină mecanismul dat stabilesc reglementări exprese în acest sens. De exemplu, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (2), art. 12 alin. (3), art. 18-19, art. 21, art. 22 alin. (2), prevede posibilitatea restrângerilor și derogărilor de la drepturile pe care le cuprinde[17].

Pe de altă parte, actul menționat determină expres acele drepturi care nu pot fi restrânse în nici un fel de circumstanțe: dreptul la viață (art.6); dreptul de a nu fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7); dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute (art.8); dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (art.11); dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite; dreptul de a nu fi supus unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii (art.15); dreptul oricărei persoane de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică (art.16); dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei (art.18)[18].

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 11 alin. (2) și art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, stabilește posibilitatea restrângerii drepturilor, iar exercitarea dreptului nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora[19].

La rândul său, securitatea națională este menționată la alin. (2) din art. 8, articolele 10 și 11 din CEDO drept unul dintre „scopurile legitime”, primul citat, care face necesară o restrângere adusă acestor drepturi, iar orice ingerință în viața privată trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de unul dintre scopurile legitime enumerate și să fie necesară într-o societate democratică[20].

Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim, iar Convenția europeană enumeră scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești (acestea două din urmă sunt menționate numai pentru libertatea de exprimare). Lista este suficient de vastă pentru ca judecătorii de la Strasbourg să accepte în general că ingerința urmărea un scop legitim. În al doilea rând, jurisprudența Curții europene cere ca ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit[21].

În continuarea ideii de mai sus, autorii Oleg Balan și Diana Sîrcu sunt de părere că „Convenția recunoaște că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate sau absolute ca și limite într-o societate democratică și că pot fi necesare restrângeri în numele siguranței publice sau a securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al prevenirii dezordinii și delicvenței. Concomitent, în al doilea paragraf, sunt enumerate motivele care pot fi invocate de state în vederea limitării drepturilor și libertăților garantate. Deci se poate constata că majoritatea drepturilor reglementate în cuprinsul Convenției, se bucură de o protecție relativă, așa cum ele pot constitui obiectul unor derogări sau restricții eventuale. Aceste restricții sunt prevăzute în cuprinsul clauzelor derogatorii, care conferă caracter legal imixtiunilor autorităților publice în exercitarea drepturilor individuale”[22].

Prin prisma reglementărilor date, statelor li se recunoaște o putere discreționară în ceea ce privește evaluarea amenințărilor la adresa securității naționale și alegerea mijloacelor pentru a le combate.

Pe de altă parte, Curtea monitorizează cu atenție necesitatea ingerințelor, adică proporționalitatea lor în raport cu scopul legitim urmărit, în speță securitatea națională. Respectiv, posibilitatea ca un stat membru să invoce motive care țin de securitatea națională pentru a reduce protecția care trebuie asigurată drepturilor omului este o sursă de îngrijorare, întrucât nu poate fi exclus în totalitate riscul de abuz[23].

La fel, ca și actul internațional menționat, la nivelul Uniunii Europene, Carta drepturilor fundamentale a UE, în articolul 52 determină că „Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți”[24].

Din analiza reglementărilor puse în discuție deducem mai multe principii de bază aplicabile restrângerii drepturilor omului, și anume cel al proporționalității, al neafectării substanței dreptului, al responsabilității sociale, precum și cel al nediscriminării.

Principiului proporționalității presupune că orice limitare sau restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin actele internaționale trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea acestui principiu pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți[25]. La fel, dacă nu există dispoziții legale care să determine limitele proporționalității, problema se soluționează pornind de la situațiile și circumstanțele concrete (de fapt), care trebuie verificate și apreciate de către autoritatea (instanța) în fața căreia se invocă neproporționalitatea.

Autorul Octavian Marian desprinde „două finalități însemnate ale principiului proporționalității: controlul și limitarea puterii discreționare a autorităților publice, precum și garantarea drepturilor și libertăților persoanei în împrejurările în care exercitarea lor ar putea fi condiționată sau restrânsă”[26].

La rândul său, profesorul Alexandru Arseni atunci când vorbește despre proporționalitatea restrângerilor, este de părerea că acestea „nu duc la dispariția drepturilor sau libertăților, la abrogarea lor legală, ci doar la aceea că, în perioadă respectivă și în condițiile indicate în lege orice persoană nu se poate prevala de ele”[27].

În afară de principiul proporționalității, un alt principiu este cel al neafectării substanței dreptului. Dacă exercițiul dreptului este doar restrâns, în afara limitelor respective exercițiul este liber, prin urmare, substanța dreptului rămâne neatinsă. Pe de altă parte, acest principiu interzice pierderea unor drepturi dobândite anterior și reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor, deoarece un drept dobândit este întotdeauna rezultatul direct al unor factori obiectivi, iar pierderea sau reconsiderarea lui trebuie să aibă suporturi obiective și legale, explicite[28].

Mai trebuie precizat că, în beneficierea de drepturile și libertățile sale, este necesar ca persoana să respecte principiul responsabilității sociale, care presupune că „în exercitarea drepturilor sale, fiecare persoană este obligată să țină cont de drepturile altora, de îndatoririle sale față de ceilalți. Astfel, legătura cu drepturile și libertățile altora indică limitele acceptabile de a fi impuse statutului juridic al persoanei”[29].

Nu, în ultimul rând, restrângerea trebuie să poarte un caracter nediscriminatoriu, adică să nu fie selectivă. Fiind vorba de o restrângere a exercițiului drepturilor sau libertăților, această măsură nu poate aduce atingere existenței drepturilor și libertăților, ci trebuie să se limiteze doar la condițiile lor de realizare în concret[30].

Făcând referință la restrângerea sau limitarea unor drepturi sau libertăți garantate de CEDO prin intermediul prevederilor constituționale naționale, autorii amintiți mai sus, Elena Aramă și George Coca menționează că acestea sunt condiționate „de respectarea unor reguli și principii obligatorii, după cum urmează: a) limitarea să fie prevăzută de lege, iar legea în sens larg de act normativ să îndeplinească criteriile accesibilității (să fie publicată și ușor de înțeles) și previzibilității (destinatarii legii să înțeleagă comportamentul care li se cere și efectele acestuia); b) limitarea trebuie să urmărească un scop legitim, în sensul că poate decurge atât din măsuri privind protecția interesului general cât și din măsuri privind protecția drepturilor altor persoane; c) limitarea trebuie să fie necesară într-o societate democratică”[31].

La nivelul legislației naționale, în majoritatea țărilor europene, în actul constituțional se face precizarea că exercitarea drepturilor și libertăților nu trebuie să lezeze ordinea publică, interesul public sau bunele moravuri. Astfel, din analiza textelor constituționale, se poate constata preocuparea legiuitorului pentru păstrarea „ordinii publice”[32].

Republica Moldova nu este o excepție în acest sens, iar după părerea autorului Igor Bantuș „temeiurile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi definite ca circumstanțe condiționate de conceptul libertății individuale și consacrate în Constituția Republicii Moldova și legislația națională. Aceste circumstanțe amenință valorilor protejate constituțional și determină limitele realizării drepturilor și libertăților fundamentale, asigură echilibrul necesar între interesele omului, societății și statului”[33].

În sensul dat, Constituția Republicii Moldova în articolul 54 expres prevede că „Exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sunt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății”[34].

Legiuitorul instituie o listă exhaustivă de domenii și condiții în care această restrângere poate interveni[35], iar după logică prevederilor date domeniile vizate sunt de importanță majoră pentru stat și societate, constituie valori și, în special, stări de care beneficiază toate persoanele.

Totodată, prevederile indicate nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24 din Constituție. Astfel, articolul 20 statuează accesul liber la justiție prin care „orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”.

Articolul 21 este cel ce stabilește prezumția nevinovăției, iar articolul 22 prevede neretroactivitatea legii, în sensul că „Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

Articolul 23 determină dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle, iar articolul 24 declară dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, statul având obligația să garantează fiecărui om acest drept, precum și condiția că, nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante[36].

După cum vedem, lista drepturilor care nu pot fi restrânse poartă un caracter exclusiv, respectiv nu se admite restrângerea acestora sub nici un pretext, iar determinarea lor de către legiuitor este de importanță majoră, fiind prestabilite garanțiile de care beneficiază persoanele cât și limitele de acțiune ale autorităților statului.

Revenind la articolul 54 autorul Nicolae Osmochescu consideră că „nu consacră drepturi sau libertăți, ci exprimă dreptul statului și al organelor sale de a restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăți. Prin utilizarea cuvântului „restrângerea” se presupune că drepturile nu sunt suspendate sau anulate în genere, ci numai limitate, realizându-se sub anumite aspecte, ca și până la survenirea situației de restrângere”[37].

Făcând o analiză a prevederilor menționate, trebuie să facem o distincție între conceptul juridic de „restrângere” și de „diminuare” pentru că ele nu reprezintă în sens juridic același lucru, deoarece dacă restrângerea unor drepturi este permisă, diminuarea lor nu este permisă. Diminuarea este micșorarea conținutului material, a volumului de bunuri și garanții, este o limitare nelegală și nefundamentată a drepturilor, adică limitarea volumului acțiunii în timp, spațiu și asupra persoanelor, suprimarea garanțiilor de protecții sau reducerea lor. Ca atare restrângerea nu trebuie să ducă la diminuarea drepturilor garantate de Constituție și legi[38].

În esență, restrângerea exercitării unor drepturi se referă la limitarea acestora, dar și nu la suspendare sau anulare. Așadar, după cum consideră redutabilul profesor Ioan Muraru „temeiurile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, consacrate în Constituție, au o importanță fundamentală pentru reglementarea juridică în general, stabilesc regimul constituțional al exercitării de către persoană a drepturilor și libertăților sale, în virtutea supremației normelor constituționale în sistemul legislației naționale. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că aceasta este o listă exhaustivă de temeiuri posibile de restrângere a drepturilor și libertăților omului și nu poate fi extinsă, fiind necesară asigurarea protecției individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor și libertăților sale”[39].

În continuarea idei fixate supra, profesorul Alexandru Arseni este de părerea că „limitările și restricțiile exercițiului unor drepturi și libertăți intervin când în pericol este pus interesul colectivității public sau general” fapt din care concluzionează că acestea „nu pot interveni în cazuri particulare, individual, deoarece aceste restricții odată instituite și puse în operă, se răsfrâng asupra întregii societăți, adică capătă un caracter general și pe durată stabilită de lege”[40].

Din analiza efectuată supra am determinat că dreptul internațional al drepturilor omului operează o distincție clasică între drepturi absolute și drepturi relative, mai precis drepturi cărora autoritățile statului nu le pot aduce atingere în nici o situație și drepturi al căror exercițiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiții. Constituția României nu pare a prelua această clasificare căci ea consacră la articolul 53 o clauză generală de restrângere a exercițiului unor drepturi fără a face o distincție între anumite categorii de drepturi[41].

Astfel, Constituția României determină în art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, prin statuarea următoarelor prevederi „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”[42].

De exemplu, Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în preambulul acesteia face referință directă la art. 53 din Constituția României, prin interpretarea prevederilor legale în contextul în care „condițiile în care exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătății publice, dar și a drepturilor și a libertăților cetățenilor, în condițiile în care, în contextul situației de criză generate de pandemia de COVID-19, este necesară adoptarea de către Parlamentul României, prin lege, a unor măsuri restrictive, cu caracter esențialmente temporar și, după caz, gradual, proporționale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa drepturilor convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, și fără a aduce atingere existenței altor drepturi sau libertăți fundamentale[43].

O scurtă privire comparativă a celor două texte constituționale, în materia restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ne arată că unele interese considerate legitime de Constituția Republicii Moldova nu se regăsesc în Constituția României. Astfel, nu sunt prevăzute: integritatea teritorială, bunăstarea economică a țării, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale, garantarea autorității și imparțialității justiției, dar în schimb întâlnim sănătatea, morala publică, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru[44].

La fel, Constituția Republicii Moldova spre deosebire de cea a României a preluat logica reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului stabilind lista drepturilor care nu pot fi restrânse sub nici un pretext, conferindu-le acestora un caracter absolut.

Așadar, Constituția însăși limitează legea ajustând măsurile de restrângere doar la anumite situații clar definite și de o incontestabilă importanță[45]. În acest sens, limitele realizării drepturilor și libertăților fundamentale consacrate în majoritatea constituțiilor moderne și exprimate prin stabilirea unor principii comune pentru restrângeri sunt similare, întrucât în sens restrâns vizează protejarea drepturilor și libertățile omului sau interesele societății și statului, iar în sens larg – obținerea unui echilibru rezonabil între interesele individului și interesele statului[46].

Ce ține de ordinea publică națională o stabilește statul însuși, suveran cât privește reglementarea relațiilor sociale de pe teritoriul său între cetățeni, între cetățeni și organele sale, între organele sale[47].

Domeniul ordinii și siguranței publice este privit și tratat ca o parte a conceptului general de securitate națională. În acest context, asigurarea securității statului reprezintă una din prioritățile naționale, care, prin structurile sale specializate, așa cum este Ministerul Afacerilor Interne caută să identifice și să aplice cele mai eficiente forme și modalități de realizare a acestui obiectiv. Totodată, Ministerul în cauză, prin intermediul subdiviziunilor sale competente, în special Poliția, transpun în practică reglementările ce vizează domeniul ordinii și siguranței publice.

La rândul său, Poliția într-o societate democratică condusă de principiul preeminenței dreptului, are următoarele sarcini: de a asigura menținerea liniștii publice, respectul legii și ordinii în cadrul societății; de a proteja și respecta libertățile și drepturile fundamentale ale individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului; de a preveni și de a combate criminalitatea; de a depista criminalitatea; de a oferi asistență și servicii populației[48].

Această noțiune foarte amplă acoperă o serie de activități ale poliției, printre care se vor menționa siguranța și securitatea persoanelor (fizice, cât și juridice) și bunurilor (private, cât și publice) și aplicarea legii între Stat și particulari, și în raporturile între indivizi. Respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei, așa cum sunt stipulate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca obiectiv al poliției, este, probabil, caracteristica cea mai semnificativă a unei poliții care se află în serviciul unei societăți patronate de drept. Acest obiectiv implică nu numai o obligație distinctă de a apăra aceste drepturi, dar și existența unor limite ale acțiunii poliției în urmărirea altor obiective[49].

Autoarea Sara Pastor este de părerea că „o abordare bazată pe drepturile omului contribuie la generarea legitimității percepută față de subdiviziunile de poliție și, în cele din urmă, față de Stat în ansamblu”, lucru cu care suntem de acord în totalitate, fiind absolut necesară integrarea și trecerea tuturor procedurilor operaționale de activitate prin prisma drepturilor omului, în condițiile în care în diferite state se constată o degradare etapizată a respectării drepturilor și libertăților omului de către structurile polițienești. Pe de altă parte, același autor admite „că și statele trebuie să stabilească unele restricții asupra anumitor drepturi și libertăți în interesul ordinii și siguranței publice”, context în care „poliției i se acordă anumite împuterniciri care sunt recunoscute ca necesare într-o societate democratică”[50].

În ordinea dată de idei, o abordare a poliției bazată pe drepturile omului ar facilita stabilirea unui echilibru just al drepturilor care să permită statului să folosească anumite puteri și pârghii coercitive. Astfel, în cazul polițiștilor se consideră că, drepturile omului:

  • îi ajută să stabilească ce este permis și ce este interzis;
  • contribuie la modelarea structurilor organizaționale interne ale poliției;
  • precizează îndatoririle polițiștilor, în calitate de reprezentanți ai statului, de a respecta și de a proteja cetățenii;
  • garantează respectarea valorilor umane ale polițiștilor, când ei înseși sunt titulari ai acestor drepturi.

Din analiza actelor internaționale, dar și a prevederilor constituționale determinăm că ordinea și siguranță publică este acel domeniu unde intervenția statului este determinantă. Totodată, pentru a putea delimita hotarele, dar și de a fixa restrângerile drepturilor omului aplicabile domeniului dat este necesară să facem o incursiune în reglementările dedicate acestui domeniu.

Reieșind din prevederile constituționale, în primul rând, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar și legea poate opera o restrângere doar la nivelul exercitării dreptului, fără a-i atingere substanța conținutului normativ, după cum am menționat supra. În plus, legea poate face acest lucru numai dacă se impune, după caz pentru realizarea scopului pentru care sunt stabilite, în cazul dat pentru apărarea ordinii publice, cât și menținerea, asigurarea, iar în caz de necesitate, restabilirea ordinii publice.

De exemplu, Legea Republicii Moldova privind regimul stării de urgență, de asediu și de război, determinând noțiunea de stare de urgență indică ca fiind „ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic, social și de menținere a ordinii publice, care se instituie provizoriu în unele localități sau pe întreg teritoriul țării în caz de: existență a unui pericol pentru securitatea națională sau ordinea constituțională, ceea ce face necesară apărarea statului de drept, menținerea sau restabilirea stării de legalitate”[51].

Totodată, restrângerea se impune pentru apărarea ordinii publice, adică a regulilor ce asigură siguranța societății, a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parțială a unui act sau a unui fapt juridic. În sens mai larg, ordinea publică este un ansamblu de dispoziții prin care se asigură liniștea publică, armonia socială, respectul față de lege și față de deciziile legitime ale autorităților publice[52].

În acest sens, Legea Republicii Moldova privind modul de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc stabilește expres temeiurile, condițiile și limitele (restricțiile) aplicării acestora de către subiecții împuterniciți.

Astfel, aplicarea forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc, după natura juridică și menirea lor, reprezintă acțiuni de constrângere administrativă cu caracter represiv, iar în funcție de modalitatea de realizare a acestor acțiuni, reprezintă mijloace violente de influență asupra persoanei care a săvârșit ori care săvârșește fapte prejudiciabile în condițiile legii[53] de către subiecții împuterniciți, care, de cele mai multe, sunt angajații autorităților de aplicare a legii și care au dreptul să le aplice în caz de legitimă apărare, în stare de extremă necesitate sau de reținere a persoanelor în condițiile și în situațiile prevăzute de legislație.

La rândul său, art. 14 determină că „în scopul restabilirii ordinii publice în cazul tulburărilor în masă, subiecții legii aplică forța fizică și mijloacele speciale, în următoarele situații: pentru contracararea acțiunilor agresive ale persoanelor care tulbură grav securitatea publică și ordinea de drept; pentru dispersarea și reținerea persoanelor care au pătruns ilegal în sediile autorităților publice sau ale instituțiilor publice ori private, în zonele de protecție a instituțiilor diplomatice; pentru contracararea acțiunilor și reținerea persoanelor sau a grupurilor de persoane care tulbură grav ordinea publică prin acte de violență, întreprind acțiuni ce pun în pericol viața și sănătatea oamenilor, proprietatea publică sau privată, care ultragiază forțele de ordine sau persoanele învestite cu exercițiul autorității publice”[54].

Din analiza prevederilor legale, determinăm că restrângerea drepturilor și libertăților persoanelor din categoria celor menționate sunt consecința însăși a acțiunilor acestora îndreptate la deturnarea stării de legalitate și de conviețuire socială în condiții de normalitate, iar statul prin intermediul prevederilor legale împuternicește persoanele competente să recurgă la aceste restrângeri prin aplicarea unor măsuri coercitive, care, în mod evident, în situație de normalitate nu ar fi fost aplicate.

Un alt exemplu, este cel stabilit de Legea cu privire la Poliție, care în art. 25 ce se referă la împuternicirile polițistului, printre multitudinea acestora determină și cea care ține de solicitarea către persoane de a se legitima la intrarea într-un perimetru restricționat, respectiv, îngrădind dreptul la libera circulație a acestora prin prisma regulilor și condițiilor stabilite de acces și aflare într-un perimetru sau locație cu acces restricționat.

Conform atribuțiilor sale, polițistul poate să efectueze controlul corporal preventiv asupra persoanei participante la întruniri publice, iar prin reglementările interne au fost stabilite condițiile și limitele acestui control, cum ar fi: controlul corporal preventiv asupra persoanei este o măsură de intervenție ce constă în verificarea prin palpare și observare vizuală a corpului, a îmbrăcămintei și a încălțămintei, în scopul descoperirii obiectelor, substanțelor sau produselor a căror deținere și circulație sunt interzise. Controlul corporal preventiv se efectuează în cazurile prevăzute de lege, asupra persoanei participante la întruniri publice sau în alte locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori substanțe periculoase, asupra persoanei care se află în stare de inconștiență, precum și al bagajului acesteia[55].

Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române determină, la rândul său, că „Polițistul este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care amenință ordinea publică sau siguranța persoanelor, în toate situațiile în care ia cunoștință direct ori când este sesizat despre acestea”[56]. Din analiza prevederilor date deducem că înlăturarea pericolelor care poate viza, inclusiv, restrângerea drepturilor și libertăților persoanei are loc prin aplicarea acelor procedee și tactici polițienești dedicate.

Următorul exemplu, destul de des întâlnit în practica autorităților de aplicare a legii, îl constituie restrângerea dreptului la libertate de întrunire.

Este unanim acceptat, la nivelul tuturor țărilor democratice că dreptul la întrunire pașnică cu scopul de a protesta, demonstra, celebra, comemora și, în general, de a comunica în mod colectiv autorităților și altor cetățeni opiniile, stă la baza sistemelor democratice funcționale. Se consideră că, facilitarea dreptului la libertatea de întrunire pașnică poate fi o provocare pentru autorități. Este o provocare îndeosebi pentru poliție, care are responsabilitatea primară de a crea condițiile pentru desfășurarea unei întruniri, asigurând în același timp menținerea ordinii publice și neobstrucționarea în mod disproporționat a drepturilor și libertăților altor persoane[57].

Statul prin intermediul autorităților publice responsabile, în special Poliția și Jandarmeria (în Republica Moldova – Inspectoratul General de Carabinieri), urmează să asigure și să garanteze tuturor persoanelor dreptul la libertatea întrunirilor conform prevederilor naționale și internaționale.

Responsabilitatea statului de a proteja și facilita dreptul la libertatea de întrunire pașnică nu înseamnă că acestea nu pot fi limitate sau reglementate în mod rezonabil pe căi legale, din motive ce țin de securitatea națională sau siguranța publică, ordinea publică, sănătatea publică sau protecția drepturilor și libertăților celorlalți.

Ce ține de interzicerea unei întruniri, aceasta poate fi realizată numai în circumstanțe excepționale care pot include situații în care există un pericol semnificativ și real al apariției unor acte infracționale sau a dezordinii publice, o amenințare iminentă la securitatea națională, sau în situațiile în care scopul întrunirii este de a instiga la ură sau violență, de ai intimida sau amenința pe alții sau de a nega în mod intenționat dreptul altora la exercitarea drepturilor lor legitime.

Legislația din Republica Moldova expres stabilește că, sunt interzise întrunirile prin care se urmărește:

a) îndemnarea la război de agresiune, la ură națională, rasială, etnică sau religioasă;

b) incitarea la discriminare sau violență publică;

c) subminarea securității naționale sau a integrității teritoriale a țării, săvârșirea infracțiunilor, încălcarea ordinii publice sau organizarea tulburărilor în masă, încălcarea moralității publice, a drepturilor și a libertăților altor persoane ori punerea în pericol a vieții sau a sănătății acestora[58]

În această ordine de idei, Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova recomandă instanțelor judecătorești ca la soluționarea litigiilor din domeniul vizat să aplice prevederile Legii privind întrunirile în coroborare cu principiul proporționalității, conform căruia, „la aplicarea oricărei restricții libertății întrunirilor, autoritățile publice trebuie să respecte echilibrul dintre necesitatea unei astfel de restricții într-o societate democratică și exercitarea dreptului la întrunire. Instanțele judecătorești, având competența de a limita exercițiul dreptului la întrunire, în special, vor examina aspectul dacă limitarea dreptului individului la întrunire este strict necesară într-o societate democratică” și cel al nediscriminării, conform căruia „dreptul la întrunire este garantat tuturor persoanelor, indiferent de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere, de origine socială sau de oricare alt criteriu”[59].

Concluzie

După cum am stabilit din prevederile internaționale, atunci când pot fi lezate sau sunt riscuri de atentare asupra securității statului, ca și concept care integrează ordinea și siguranța publică, cât și dedicat asupra acestuia, pot fi impuse anumite restrângeri ale drepturilor și libertăților omului, cu excepția situațiilor când sunt vizate drepturile absolute.

Din considerentele date, reglementările specifice domeniului ordinii și siguranței publice sunt corelate cu prevederile constituționale, cât și cele internaționale din domeniu, lucru absolut firesc în orice stat democratic, unde este stabilită ierarhia actelor normative, cât și superioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor și libertăților omului.

Sub paravanul reglementărilor analizate, statul prin intermediul mecanismelor instituite și autorităților responsabile, determină anumite restricții legate de exercitarea drepturilor omului ce interferează cu ordinea și siguranța publică.

După cum am văzut, cu referință la aspectul instituțional, prin prisma competențelor deținute, Poliția este prima instituție a statului chemată să respecte și protejeze drepturilor și libertățile omului, dar în anumite condiții determinate categoric și descrise explicit de legislație, în mod proporțional și nepărtinitor, angajații acestora pot să restricționeze anumite drepturi atunci când se atentează la ordinea și siguranța publică, adică acea stare de legalitate, normalitate și echilibru stabilită în societate, de natură se perturbe și afecteze incomensurabil cele mai importante valori și libertăți opozabile tuturor persoanelor.

Astfel, este importantă stabilirea pe intern a procedurilor dedicate și clare privind realizarea competențelor polițienești ce vizează drepturilor omului, în special, acele restrângeri ce pot fi aplicate pentru a menține și asigura ordinea și siguranța publică. Totodată, cunoașterea acestora de către toți angajații, în special de către conducători este una primordială, iar instruirea este un proces important și obligatoriu, în acest sens.

La rândul său, analiza și îmbunătățirea cadrului legal este o necesitate permanentă și un deziderat ce urmează să realizeze și garanteze drepturile și libertăților omului prin prisma activităților de menținere și asigurare a ordinii publice, iar propunerile de modificare trebuie să reiasă din recomandările organizațiilor ce monitorizează respectarea drepturilor omului, a societății, mediului academic, cât și deduse în urma evaluărilor ce sunt realizate pe interior.

Bibliografie

  1. Alexandru Arseni, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, volumul I. Chișinău: CEP USM, 2021.
  2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26.10.2012.
  3. Constituția Republicii Moldova Nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din03.2016, art. 140.
  4. Constituția României din 31 octombrie 2003, în vigoare de la 31 octombrie 2003, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.
  5. Convenția europeană a drepturilor omului, https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf, (accesat la data de 20.10.2021).
  6. Dan Niță, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, accesibil pe studiijuridice.ro (accesat la data de 12.08.2022).
  7. Elena Aramă, Coca George, Restrângerea expresă a drepturilor fundamentale de către prevederile constituționale din România și Republica Moldova, În: Statul de drept românesc, anul 21 (54), nr. 1, București, ianuarie–martie 2009.
  8. Ghidul drepturilor omului pentru asigurarea ordinii publice la întruniri, p. 7, disponibil: https://www.osce.org/files/f/ documents/6/0/439178.pdf (accesat la data de 02.10.2021).
  9. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației privind libertatea de întrunire și libertatea de asociere prin prisma articolului 11 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nr. 1 din 26.12.2011, În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2012, nr. 2.
  10. Human Rights and Law Enforcement a Trainer’s Guide on Human Rights for the Police, Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights Professional Training, series. 5/Add.2, United Nations, New York and Geneva, 2002.
  11. Igor Bantuș, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, În: Protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în procesul asigurării ordinii și securității publice.
  12. Igor Dolea, Victor Zaharia, Culegere de acte internaționale în domeniul justiției penale, Volumul II, Convenții europene. Chișinău: Cartea Juridica, 2011.
  13. Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie, București, Editura Lumina Lex, 1999.
  14. Ion Guceac, Tratat elementar de drept constituțional, volumul II, Chișinău „Tipografia Centrală”, 2022.
  15. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice: tratat. Volumul I, București: Europa Nova, 1996.
  16. Jean-François, Akandji-Kombe, Obligațiunile pozitive în virtutea Convenției europene a Drepturilor Omului, Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului, Manuale privind drepturile omului nr. 7, Strasbourg, 2006.
  17. Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în: Monitorul Oficial nr. 396 din 15.05.2020.
  18. Legea Republicii Moldova nr. 212 din 24.06.2004 privind regimul stării de urgență, de asediu și de război, publicată în: Monitorul Oficial nr. 132-137 din 06.08.2004, art. 696.
  19. Legea Republicii Moldova nr. 218 din 19.10.2012 privind modul de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc”, publicată în: Monitorul Oficial nr. 254-262 din 14.12.2012.
  20. Legea României nr. 218 din 23 aprilie 2002 (republicată) privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 2 martie 2020.
  21. Legea Republicii Moldova nr. 26 din 22.02.2008 privind întrunirile, publicată în: Monitorul Oficial nr. 80 din 22.04.2008, art. 261.
  22. Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018.
  23. Manualul Drepturilor Omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), București, 2008.
  24. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații. București: AH Beck, 2004, p. 108-109.
  25. Nicolae Osmochescu și ș.a., Constituția Republicii Moldova: Comentariu, Editura Arc, Chișinău, 2012.
  26. Octavian Marian, Restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale – garanție juridică a respectării statutului juridic al personalității, În: Revista națională de drept, Nr. 10, 2014.
  27. Oleg Balan, Diana Sârcu, Aplicarea directă a reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului, mecanisme naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului, Chișinău, Academia de administrare publică 2014.
  28. Ordinul Inspectoratului General al Poliției nr. 108 din 28.02.2017, cu privire la aprobarea Procedurilor operaționale „Controlul corporal”, „Controlul bagajelor”.
  29. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Nr. 31 din 16.12.1966, Adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1967.
  30. Raluca Miga Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, București: Universul Juridic, 2010.
  31. Recomandarea REC (2001)10 a Comitetului de miniștri către statele membre privind Codul European de etică al Poliției, adoptată de către Comitetul Miniștrilor la 19 septembrie 2001 în cadrul a celei de a 765 a reuniune a delegaților miniștrilor.
  32. Sara Pastor, Time for change in police culture, Putting human rights at the centre of policing, Queens University, Belfast, 2014/2015.
  33. Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
  34. Teodor Cârnaț, Drept consituțional, Chișinău “Print Caro”, 2010.
  35. Teodor Cârnaț, Marina Cârnaț, Protecția juridică a drepturilor omului, Chișinău: Reclama, 2006.
  36. Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, Garantarea libertăților fundamentale ale omului în contextul dezordinilor în masă, Chișinău, Academia „Ștefan cel Mare” a MAI, 2010.
DOWNLOAD FULL ARTICLE

* Articolul este elaborat în cadrul proiectului „Arhitectura juridică a mecanismelor naționale de ordine și securitate publică” – cifrul 22.00208.0807.11/PD I, din cadrul programului „Programe de postdoctorat”, autorul fiind coordonatorul proiectului menționat

[1] Teodor Cârnaț, Marina Cârnaț, Protecția juridică a drepturilor omului, Chișinău: Reclama, 2006, p. 36.

[2] Octavian Marian, Restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale – garanție juridică a respectării statutului juridic al personalității, în Revista națională de drept, Nr. 10, 2014, p. 72.

[3] Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, Garantarea libertăților fundamentale ale omului în contextul dezordinilor în masă, Chișinău, Academia „Ștefan cel Mare” a MAI, 2010, p. 104.

[4] Ion Guceac, Tratat elementar de drept constituțional, volumul II, Chișinău „Tipografia Centrală”, 2022, p. 141.

[5] Teodor Cârnaț, Drept constituțional, Chișinău „Print Caro”, 2010, p. 269.

[6] Nicolae Osmochescu ș.a., Constituția Republicii Moldova: Comentariu, Editura Arc, Chișinău, 2012, p. 216.

[7] Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, op. cit., p. 105.

[8] Human Rights and Law Enforcement a Trainer’s Guide on Human Rights for the Police, Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights Professional Training, series. 5/Add.2, United Nations, New York and Geneva, 2002, p. 16.

[9] Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018, p. 29.

[10] Jean-François Akandji-Kombe, Obligațiunile pozitive în virtutea Convenției europene a Drepturilor Omului, Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului, Manuale privind drepturile omului, nr. 7, Strasbourg, 2006, p. 5.

[11] Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018, p. 92.

[12] Elena Aramă, George Coca, Restrângerea expresă a drepturilor fundamentale de către prevederile constituționale din România și Republica Moldova, în Statul de drept românesc, anul 21 (54), nr. 1, București, ianuarie–martie 2009, pp. 41-46.

[13] Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice: tratat. Volumul I, București: Europa Nova, 1996, pp. 122-145.

[14] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, București, Ed. AH Beck, 2004, pp. 108-109.

[15] Igor Bantuș, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în Protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în procesul asigurării ordinii și securității publice, p. 172.

[16] Raluca Beșteliu Miga, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 114.

[17] Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, nr. 31 din 16.12.1966, adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1967.

[18] Octavian Marian, op. cit., p. 73.

[19] Convenția europeană a drepturilor omului, https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf, (accesat la data de 20.10.2021)

[20] Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013, p. 7.

[21] Manualul Drepturilor Omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), București, 2008, p. 26.

[22] Oleg Balan, Diana Sârcu, Aplicarea directă a reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului, mecanisme naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului, Chișinău, Academia de administrare publică 2014, pp. 18-19.

[23] Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013, p. 5.

[24] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26.10.2012.

[25] Dan Niță, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, p. 21, accesibil pe www.studiijuridice.ro (accesat la data de 12.08.2022).

[26] Octavian Marian, op. cit., p. 73.

[27] Alexandru Arseni, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, volumul I., Chișinău: CEP USM, 2021, p. 259.

[28] Nicolae Osmochescu, op.cit., p. 221.

[29] Octavian Marian, op. cit, p. 74.

[30] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 110.

[31] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 42.

[32] Octavian Marian, op. cit., p. 74.

[33] Igor Bantuș, op. cit., p. 174

[34] Constituția Republicii Moldova nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din 29.03.2016, art. 140.

[35] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 109.

[36] Constituția Republicii Moldova Nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din 29.03.2016, art. 140.

[37] Nicolae Osmochescu ș.a., op. cit., p. 216

[38] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 42.

[39] Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie, București, Editura Lumina Lex, 1999, pp. 16-17.

[40] Alexandru Arseni, op. cit., p. 257

[41] Manualul Drepturilor Omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), București, 2008, p. 7.

[42] Constituția României din 31 octombrie 2003, în vigoare de la 31 octombrie 2003, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[43] Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 15.05.2020.

[44] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 46.

[45] Alexandru Arseni, op. cit., p. 259.

[46] Igor Bantuș, op. cit., p. 173.

[47] Lucreția Dogaru, Aspecte relative la ordinea publică comunitară, în: European Integration – between Tradition and Modernity, Proceeding, 2013/1, Petru Maior University Press, p. 1058.

[48] Recomandarea REC (2001)10 a Comitetului de miniștri către statele membre privind Codul European de etică al Poliției, adoptată de către Comitetul Miniștrilor la 19 septembrie 2001 în cadrul a celei de a 765 a reuniune a delegaților miniștrilor.

[49] Igor Dolea, Victor Zaharia, Culegere de acte internaționale în domeniul justiției penale, Volumul II, Convenții europene. Chișinău: Cartea Juridică, 2011, pp. 463-464.

[50] Sara Pastor, Time for change in police culture, Putting human rights at the centre of policing, Queens University, Belfast, 2014/2015, pp. 17-18.

[51] Legea Republicii Moldova nr. 212 din 24.06.2004 privind regimul stării de urgență, de asediu și de război, publicată în Monitorul Oficial nr. 132-137 din 06.08.2004, art. 696.

[52] Nicolae Osmochescu ș.a., op. cit., p. 219.

[53] Legea Republicii Moldova nr. 218 din 19.10.2012 privind modul de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 254-262 din 14.12.2012.

[54] Ibidem, art. 14.

[55] Ordinul Inspectoratului General al Poliției nr. 108 din 28.02.2017 „Cu privire la aprobarea Procedurilor operaționale „Controlul corporal”, „Controlul bagajelor”.

[56] Legea României nr. 218 din 23 aprilie 2002 (republicată) privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 2 martie 2020.

[57] Ghidul drepturilor omului pentru asigurarea ordinii publice la întruniri, p. 7, disponibil: https://www.osce.org/files/f/ documents/6/0/439178.pdf (accesat la data de 02.10.2021).

[58] Legea Republicii Moldova nr. 26 din 22.02.2008 privind întrunirile, publicată în Monitorul Oficial nr. 80 din 22.04.2008, art. 261.

[59] Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației privind libertatea de întrunire și libertatea de asociere prin prisma articolului 11 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nr.1 din 26.12.2011”, în: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2012, nr. 2, p. 4.

Restrângerea drepturilor și a libertăților omului în contextul ordinii și al siguranței publice was last modified: December 21st, 2022 by Ianuș Erhan

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Ianuș Erhan

Ianuș Erhan

Este conf. univ. dr., Departamentul Drept Public, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova, Academia „Ștefan cel Mare” a MAI și Coordonatorul proiectului „Arhitectura juridică a mecanismelor naționale de ordine și securitate publică”.