Restrângerea drepturilor şi a libertăţilor omului în contextul ordinii şi al siguranţei publice
Ianuș Erhan - noiembrie 7, 2022Introducere
Astăzi este unanim recunoscut că drepturile omului sunt garanții legale universale care protejează indivizii și grupurile împotriva acțiunilor autorităților guvernamentale, iar legislația cu privire la drepturile omului obligă Guvernele să facă unele lucruri și le împiedică de a le face pe altele.
Drepturile omului reprezintă corelația dintre putere şi individ, putem vorbi despre drepturile omului numai atunci când, pe de o parte, se află puterea, iar pe de altă parte se află omul, subordonat acestei puteri, avându-se, deci, în vedere relaţia dintre individ şi putere (stat)[1].
Faptul dat este un moment decisiv în stabilirea raportului dintre putere şi individ într-o societate democratică. Un asemenea imperativ restrânge dreptul de imixtiune al statului în domeniul autonomiei persoanei, protejând-o astfel de eventuale abuzuri sau excese ale puterii, argumentând considerabil tenacitatea individului în faţa omnipotenței statului, contribuind la realizarea scopului suprem al unui stat de drept – garantarea, respectarea şi apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului[2].
La rândul său, o preocupare constantă pe drumul edificării statului de drept o constituie formularea cu mare acuratețe a drepturilor şi libertăților omului, încât acestea să răspundă pe deplin standardelor internaționale şi să fie create garanții autentice pentru respectarea şi traducerea lor în viaţă[3].
Suntem de acord cu academicianul Ion Guceac care consideră că „cetățenii au drepturi faţă de stat, dar nu trebuie să credem că statul nu are nici o justificare de a încălca aceste drepturi. Prin lege statul este îndreptățit să încalce aceste drepturi atunci când există nevoia să protejeze drepturile altora sau să prevină o catastrofă sau chiar pentru a obţine un beneficiu public”. Totodată, „restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale trebuie să fie proporțională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertății”[4].
Un alt autor, Teodor Cârnaţ afirmă că „drepturile omului sunt parte componentă a statutului uman. Statul nu-l poate lipsi pe om de drepturile sale, el poate doar să-i limiteze anumite drepturi în baza Constituției sau a legilor”[5].
Realizarea drepturilor și libertăților în cadrul societății impune colaborarea oamenilor, ceea ce face inevitabile unele restrângeri, dictate, în primul rând, de necesitatea respectării drepturilor și libertăţilor altor persoane, dar și a funcționării normale a colectivităților umane, a societăţii și a statului în ansamblu[6].
Negarea sau suprimarea libertăților individuale echivalează cu oprimarea persoanei şi deci cu frânarea evoluției şi progresului social. Manifestarea fără nici un fel de limită a persoanei fizice, deci afirmarea şi exercitarea în mod absolut a libertăților individuale, creează pericolul anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii[7].
În această ordine de idei, este important să recunoaștem că există limitări acceptate la nivel internațional în ceea ce privește exercitarea multora dintre drepturile omului în scopul asigurării şi menținerii ordinii publice într-un mod democratic în societate. Aceste limitări, acolo unde există, sunt specificate în textele diferitelor tratate privind drepturile omului. În general, astfel de limitări și restricții sunt necesare să asigure respectarea drepturilor și libertăților altora și pentru a satisface cerințele juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică[8].
Idei principale ale cercetării
Drepturile omului, care presupun atât drepturi, cât și obligații, creează un mediu în care toți oamenii pot trăi cu demnitate. Totodată, acestea le conferă persoanelor și statelor diferite drepturi și obligații. În cazul persoanelor, drepturile omului:
- ajută la crearea condițiilor necesare pentru satisfacerea nevoilor lor fundamentale;
- garantează valorile umane de bază, cum sunt viața, integritatea fizică și psihică, libertatea, siguranța, demnitatea și egalitatea împotriva abuzurilor statului sau ale altor persoane;
- oferă un mecanism de echilibrare și un instrument de soluționare a conflictelor atunci când intră în contradicție interese legitime (drepturile și libertățile unei persoane se sfârșesc acolo unde încep drepturile și libertățile altuia);
În cazul statelor, drepturile omului:
- reglementează interacțiunea statelor și a societăților cu cetățenii, prin stabilirea unor reguli de bază privind modul în care ar trebui să funcționeze statele și societățile;
- precizează responsabilitățile statului de a respecta și de a proteja persoanele[9].
Întru desfășurarea ideii date autorul Jean-François Akandji-Kombe detaliază că, pentru a defini latitudinea forţei angajamentelor statelor, diferite organe de control şi-au manifestat angajamentul pe diferite căi. Una din cele mai interesante constă în considerarea faptului că fiecare drept poate implica trei feluri de obligațiuni: „obligațiunea de a respecta”, care impune organelor şi funcționarilor statului, în primul rând, ca ei să nu comită încălcări; „obligațiunea de a proteja”, care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terţi şi să pedepsească autorii; „obligațiunea de a pune în acțiune”, în sfârșit, să ceară adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza şi pentru a reda un efect deplin acestui drept[10].
După cum observăm, un al treilea element legat de punerea în acţiune a drepturilor omului vizează partea aplicativă a competențelor autorităților publice/administrative trecute prin cele mai importante prevederi şi mecanisme internaționale şi naționale fixate în acest sens.
Totodată, de către comunitatea internațională este unanim recunoscut că orice imixtiune într-un drept al omului trebuie să servească unui scop sau unui interes legitim. Printre acestea se numără următoarele, fără ca lista să fie exhaustivă:
- securitatea națională;
- integritatea teritorială sau siguranța publică;
- păstrarea ordinii de drept sau prevenirea infracțiunilor;
- protejarea sănătății, a moralei şi reputației altor persoane[11].
Autorii Elena Aramă şi George Coca din analiza reglementărilor internaționale cu privire la drepturile şi libertățile fundamentale ale omului, disting următoarele condiții necesare pentru limitarea sau restrângerea acestora, cum ar fi:
- restrângerea să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie prevăzută expres de lege;
- este necesară pentru a proteja securitatea națională, ordinea, sănătatea sau morala publică ori drepturile şi libertățile celorlalți;
- sunt stabilite exclusiv în vederea realizării interesului general, a binelui public într-o societate democratică;
- sunt impuse pentru membrii forțelor armate şi poliției[12].
Mai dedicat, făcând referință la activitatea Poliţiei prin prisma reglementărilor naționale profesorul Ion Deleanu enumeră mai multe cazurile când persoanelor le poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți:
a) apărarea securității naționale, adică protecția statului şi a suveranității poporului;
b) asigurarea integrității teritoriale;
c) apărarea ordinii publice;
e) în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracțiunilor;
f) protejarea drepturilor, libertăților şi demnității altor persoane, adică a drepturilor şi libertăților celorlalți membri ai colectivității umane[13].
Pentru ca autoritățile publice să îşi poată îndeplini misiunile, chiar şi în situații particulare, fără însă a renunța la protecția drepturilor omului” prevederile constituționale permit „restrângerea exercițiului unor drepturi şi libertăți cetățenești, dar numai cu titlu de excepţie şi numai condiționat”[14].
Astfel, restrângerea drepturilor și libertăților persoanei nu este un proces arbitrar, dar se admite doar în cazuri excepționale, stabilite de prevederile internaționale şi naționale, cu scopul de a asigură echilibrul necesar între drepturile omului şi interesele statului.
Restrângând drepturile și libertățile omului la anumite limite, forme și modalități admisibile de exercitare a lor, Igor Bantuş consideră că „legislația îi asigură persoanei exercitarea nestingherită a drepturilor sale, adică garantează libertatea în cadrul acestor limite, stabilește mecanismele de protecție sau restabilire a drepturilor încălcate și contribuie la o conviețuire socială ordonată bazată pe libertate”[15].
Privitor la conceptul „restrângerile exercițiului drepturilor”, de cele mai dese ori domină opinia precum că ele reprezintă limitări ale acestuia care au drept fundament necesitatea de a proteja ordinea publică şi de a oferi o protecții împotriva abuzului de drept în situații de normalitate[16].
Întru realizarea acestui deziderat ordinea şi siguranţa publică internă a oricărui stat devine domeniul ce transpune obligațiile statutului, or, anume în procesul de menținere, asigurare şi restabilire a acesteia se reflectă întregul spectru de competențe şi activități ce interferează cu drepturile omului.
Totodată, protecția drepturilor şi libertăților omului în contextul ordinii și siguranței publice a fost şi este o preocupare permanentă a comunității internaționale, aspect care nu trebuie neglijat prin poziționarea interesului statului prioritar intereselor individului sau comunității.
Prevederile internaționale care determină mecanismul dat stabilesc reglementări exprese în acest sens. De exemplu, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (2), art. 12 alin. (3), art. 18-19, art. 21, art. 22 alin. (2), prevede posibilitatea restrângerilor și derogărilor de la drepturile pe care le cuprinde[17].
Pe de altă parte, actul menționat determină expres acele drepturi care nu pot fi restrânse în nici un fel de circumstanțe: dreptul la viață (art.6); dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7); dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute (art.8); dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11); dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârșite; dreptul de a nu fi supus unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii (art.15); dreptul oricărei persoane de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică (art.16); dreptul la libertatea gândirii, conștiinței şi religiei (art.18)[18].
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 11 alin. (2) și art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, stabilește posibilitatea restrângerii drepturilor, iar exercitarea dreptului nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora[19].
La rândul său, securitatea națională este menționată la alin. (2) din art. 8, articolele 10 și 11 din CEDO drept unul dintre „scopurile legitime”, primul citat, care face necesară o restrângere adusă acestor drepturi, iar orice ingerință în viața privată trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de unul dintre scopurile legitime enumerate și să fie necesară într-o societate democratică[20].
Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim, iar Convenţia europeană enumeră scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorităţii şi imparțialității puterii judecătorești (acestea două din urmă sunt menționate numai pentru libertatea de exprimare). Lista este suficient de vastă pentru ca judecătorii de la Strasbourg să accepte în general că ingerința urmărea un scop legitim. În al doilea rând, jurisprudența Curţii europene cere ca ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit[21].
În continuarea ideii de mai sus, autorii Oleg Balan şi Diana Sîrcu sunt de părere că „Convenţia recunoaște că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate sau absolute ca şi limite într-o societate democratică şi că pot fi necesare restrângeri în numele siguranței publice sau a securității naționale, al interesului economic al ţării, al sănătății publice şi al moralei, al prevenirii dezordinii şi delicvenței. Concomitent, în al doilea paragraf, sunt enumerate motivele care pot fi invocate de state în vederea limitării drepturilor şi libertăților garantate. Deci se poate constata că majoritatea drepturilor reglementate în cuprinsul Convenției, se bucură de o protecţie relativă, aşa cum ele pot constitui obiectul unor derogări sau restricții eventuale. Aceste restricții sunt prevăzute în cuprinsul clauzelor derogatorii, care conferă caracter legal imixtiunilor autorităților publice în exercitarea drepturilor individuale”[22].
Prin prisma reglementărilor date, statelor li se recunoaște o putere discreționară în ceea ce privește evaluarea amenințărilor la adresa securității naționale și alegerea mijloacelor pentru a le combate.
Pe de altă parte, Curtea monitorizează cu atenție necesitatea ingerințelor, adică proporționalitatea lor în raport cu scopul legitim urmărit, în speță securitatea națională. Respectiv, posibilitatea ca un stat membru să invoce motive care țin de securitatea națională pentru a reduce protecția care trebuie asigurată drepturilor omului este o sursă de îngrijorare, întrucât nu poate fi exclus în totalitate riscul de abuz[23].
La fel, ca şi actul internațional menționat, la nivelul Uniunii Europene, Carta drepturilor fundamentale a UE, în articolul 52 determină că „Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți”[24].
Din analiza reglementărilor puse în discuție deducem mai multe principii de bază aplicabile restrângerii drepturilor omului, şi anume cel al proporționalității, al neafectării substanței dreptului, al responsabilității sociale, precum şi cel al nediscriminării.
Principiului proporționalității presupune că orice limitare sau restrângere a exercițiului drepturilor şi libertăților recunoscute prin actele internaționale trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea acestui principiu pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general sau necesității protejării drepturilor şi libertăților celorlalți[25]. La fel, dacă nu există dispoziţii legale care să determine limitele proporționalității, problema se soluționează pornind de la situaţiile și circumstanțele concrete (de fapt), care trebuie verificate și apreciate de către autoritatea (instanța) în faţa căreia se invocă neproporționalitatea.
Autorul Octavian Marian desprinde „două finalități însemnate ale principiului proporționalității: controlul şi limitarea puterii discreționare a autorităților publice, precum şi garantarea drepturilor şi libertăților persoanei în împrejurările în care exercitarea lor ar putea fi condiționată sau restrânsă”[26].
La rândul său, profesorul Alexandru Arseni atunci când vorbește despre proporționalitatea restrângerilor, este de părerea că acestea „nu duc la dispariția drepturilor sau libertăților, la abrogarea lor legală, ci doar la aceea că, în perioadă respectivă şi în condițiile indicate în lege orice persoană nu se poate prevala de ele”[27].
În afară de principiul proporționalității, un alt principiu este cel al neafectării substanței dreptului. Dacă exercițiul dreptului este doar restrâns, în afara limitelor respective exercițiul este liber, prin urmare, substanța dreptului rămâne neatinsă. Pe de altă parte, acest principiu interzice pierderea unor drepturi dobândite anterior și reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor, deoarece un drept dobândit este întotdeauna rezultatul direct al unor factori obiectivi, iar pierderea sau reconsiderarea lui trebuie să aibă suporturi obiective și legale, explicite[28].
Mai trebuie precizat că, în beneficierea de drepturile și libertățile sale, este necesar ca persoana să respecte principiul responsabilității sociale, care presupune că „în exercitarea drepturilor sale, fiecare persoană este obligată să ţină cont de drepturile altora, de îndatoririle sale faţă de ceilalți. Astfel, legătura cu drepturile și libertățile altora indică limitele acceptabile de a fi impuse statutului juridic al persoanei”[29].
Nu, în ultimul rând, restrângerea trebuie să poarte un caracter nediscriminatoriu, adică să nu fie selectivă. Fiind vorba de o restrângere a exercițiului drepturilor sau libertăților, această măsură nu poate aduce atingere existenței drepturilor şi libertăților, ci trebuie să se limiteze doar la condițiile lor de realizare în concret[30].
Făcând referință la restrângerea sau limitarea unor drepturi sau libertăți garantate de CEDO prin intermediul prevederilor constituționale naționale, autorii amintiți mai sus, Elena Aramă şi George Coca menționează că acestea sunt condiționate „de respectarea unor reguli şi principii obligatorii, după cum urmează: a) limitarea să fie prevăzută de lege, iar legea în sens larg de act normativ să îndeplinească criteriile accesibilității (să fie publicată şi uşor de înţeles) şi previzibilității (destinatarii legii să înțeleagă comportamentul care li se cere şi efectele acestuia); b) limitarea trebuie să urmărească un scop legitim, în sensul că poate decurge atât din măsuri privind protecţia interesului general cât şi din măsuri privind protecţia drepturilor altor persoane; c) limitarea trebuie să fie necesară într-o societate democratică”[31].
La nivelul legislației naționale, în majoritatea ţărilor europene, în actul constituțional se face precizarea că exercitarea drepturilor și libertăților nu trebuie să lezeze ordinea publică, interesul public sau bunele moravuri. Astfel, din analiza textelor constituționale, se poate constata preocuparea legiuitorului pentru păstrarea „ordinii publice”[32].
Republica Moldova nu este o excepție în acest sens, iar după părerea autorului Igor Bantuş „temeiurile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi definite ca circumstanțe condiționate de conceptul libertății individuale și consacrate în Constituția Republicii Moldova și legislația națională. Aceste circumstanțe amenință valorilor protejate constituțional și determină limitele realizării drepturilor şi libertăților fundamentale, asigură echilibrul necesar între interesele omului, societății și statului”[33].
În sensul dat, Constituția Republicii Moldova în articolul 54 expres prevede că „Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrității teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparțialității justiției. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o şi nu poate atinge existența dreptului sau a libertăţii”[34].
Legiuitorul instituie o listă exhaustivă de domenii şi condiţii în care această restrângere poate interveni[35], iar după logică prevederilor date domeniile vizate sunt de importanță majoră pentru stat şi societate, constituie valori şi, în special, stări de care beneficiază toate persoanele.
Totodată, prevederile indicate nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24 din Constituţie. Astfel, articolul 20 statuează accesul liber la justiţie prin care „orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile şi interesele sale legitime”.
Articolul 21 este cel ce stabilește prezumția nevinovăției, iar articolul 22 prevede neretroactivitatea legii, în sensul că „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”
Articolul 23 determină dreptul fiecărui om de a-şi cunoaște drepturile şi îndatoririle, iar articolul 24 declară dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, statul având obligaţia să garantează fiecărui om acest drept, precum şi condiția că, nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante[36].
După cum vedem, lista drepturilor care nu pot fi restrânse poartă un caracter exclusiv, respectiv nu se admite restrângerea acestora sub nici un pretext, iar determinarea lor de către legiuitor este de importanță majoră, fiind prestabilite garanțiile de care beneficiază persoanele cât şi limitele de acţiune ale autorităților statului.
Revenind la articolul 54 autorul Nicolae Osmochescu consideră că „nu consacră drepturi sau libertăţi, ci exprimă dreptul statului și al organelor sale de a restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăţi. Prin utilizarea cuvântului „restrângerea” se presupune că drepturile nu sunt suspendate sau anulate în genere, ci numai limitate, realizându-se sub anumite aspecte, ca și până la survenirea situației de restrângere”[37].
Făcând o analiză a prevederilor menționate, trebuie să facem o distincție între conceptul juridic de „restrângere” şi de „diminuare” pentru că ele nu reprezintă în sens juridic același lucru, deoarece dacă restrângerea unor drepturi este permisă, diminuarea lor nu este permisă. Diminuarea este micșorarea conținutului material, a volumului de bunuri şi garanții, este o limitare nelegală şi nefundamentată a drepturilor, adică limitarea volumului acţiunii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor, suprimarea garanțiilor de protecții sau reducerea lor. Ca atare restrângerea nu trebuie să ducă la diminuarea drepturilor garantate de Constituție şi legi[38].
În esență, restrângerea exercitării unor drepturi se referă la limitarea acestora, dar şi nu la suspendare sau anulare. Așadar, după cum consideră redutabilul profesor Ioan Muraru „temeiurile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, consacrate în Constituție, au o importanță fundamentală pentru reglementarea juridică în general, stabilesc regimul constituțional al exercitării de către persoană a drepturilor și libertăților sale, în virtutea supremației normelor constituționale în sistemul legislației naționale. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că aceasta este o listă exhaustivă de temeiuri posibile de restrângere a drepturilor și libertăților omului și nu poate fi extinsă, fiind necesară asigurarea protecției individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor şi libertăților sale”[39].
În continuarea idei fixate supra, profesorul Alexandru Arseni este de părerea că „limitările şi restricțiile exercițiului unor drepturi şi libertăți intervin când în pericol este pus interesul colectivității public sau general” fapt din care concluzionează că acestea „nu pot interveni în cazuri particulare, individual, deoarece aceste restricții odată instituite şi puse în operă, se răsfrâng asupra întregii societăți, adică capătă un caracter general şi pe durată stabilită de lege”[40].
Din analiza efectuată supra am determinat că dreptul internaţional al drepturilor omului operează o distincție clasică între drepturi absolute şi drepturi relative, mai precis drepturi cărora autoritățile statului nu le pot aduce atingere în nici o situaţie şi drepturi al căror exerciţiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiții. Constituția României nu pare a prelua această clasificare căci ea consacră la articolul 53 o clauză generală de restrângere a exercițiului unor drepturi fără a face o distincție între anumite categorii de drepturi[41].
Astfel, Constituția României determină în art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, prin statuarea următoarelor prevederi „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”[42].
De exemplu, Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în preambulul acesteia face referință directă la art. 53 din Constituția României, prin interpretarea prevederilor legale în contextul în care „condițiile în care exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătății publice, dar și a drepturilor și a libertăților cetățenilor, în condițiile în care, în contextul situației de criză generate de pandemia de COVID-19, este necesară adoptarea de către Parlamentul României, prin lege, a unor măsuri restrictive, cu caracter esențialmente temporar și, după caz, gradual, proporționale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa drepturilor convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, și fără a aduce atingere existenței altor drepturi sau libertăți fundamentale[43].
O scurtă privire comparativă a celor două texte constituționale, în materia restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ne arată că unele interese considerate legitime de Constituția Republicii Moldova nu se regăsesc în Constituția României. Astfel, nu sunt prevăzute: integritatea teritorială, bunăstarea economică a ţării, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale, garantarea autorității şi imparțialității justiției, dar în schimb întâlnim sănătatea, morala publică, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru[44].
La fel, Constituţia Republicii Moldova spre deosebire de cea a României a preluat logica reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului stabilind lista drepturilor care nu pot fi restrânse sub nici un pretext, conferindu-le acestora un caracter absolut.
Așadar, Constituția însăși limitează legea ajustând măsurile de restrângere doar la anumite situaţii clar definite şi de o incontestabilă importanță[45]. În acest sens, limitele realizării drepturilor şi libertăților fundamentale consacrate în majoritatea constituțiilor moderne și exprimate prin stabilirea unor principii comune pentru restrângeri sunt similare, întrucât în sens restrâns vizează protejarea drepturilor și libertățile omului sau interesele societății și statului, iar în sens larg – obținerea unui echilibru rezonabil între interesele individului și interesele statului[46].
Ce ţine de ordinea publică națională o stabilește statul însuși, suveran cât privește reglementarea relațiilor sociale de pe teritoriul său între cetățeni, între cetățeni şi organele sale, între organele sale[47].
Domeniul ordinii și siguranței publice este privit şi tratat ca o parte a conceptului general de securitate națională. În acest context, asigurarea securității statului reprezintă una din prioritățile naționale, care, prin structurile sale specializate, așa cum este Ministerul Afacerilor Interne caută să identifice și să aplice cele mai eficiente forme și modalități de realizare a acestui obiectiv. Totodată, Ministerul în cauză, prin intermediul subdiviziunilor sale competente, în special Poliţia, transpun în practică reglementările ce vizează domeniul ordinii şi siguranței publice.
La rândul său, Poliţia într-o societate democratică condusă de principiul preeminenței dreptului, are următoarele sarcini: de a asigura menținerea liniștii publice, respectul legii și ordinii în cadrul societății; de a proteja şi respecta libertățile şi drepturile fundamentale ale individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului; de a preveni şi de a combate criminalitatea; de a depista criminalitatea; de a oferi asistenţă şi servicii populației[48].
Această noțiune foarte amplă acoperă o serie de activități ale poliţiei, printre care se vor menționa siguranța și securitatea persoanelor (fizice, cât și juridice) și bunurilor (private, cât și publice) și aplicarea legii între Stat și particulari, și în raporturile între indivizi. Respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei, așa cum sunt stipulate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca obiectiv al poliţiei, este, probabil, caracteristica cea mai semnificativă a unei poliții care se află în serviciul unei societăți patronate de drept. Acest obiectiv implică nu numai o obligație distinctă de a apăra aceste drepturi, dar şi existența unor limite ale acţiunii poliţiei în urmărirea altor obiective[49].
Autoarea Sara Pastor este de părerea că „o abordare bazată pe drepturile omului contribuie la generarea legitimității percepută față de subdiviziunile de poliție și, în cele din urmă, față de Stat în ansamblu”, lucru cu care suntem de acord în totalitate, fiind absolut necesară integrarea şi trecerea tuturor procedurilor operaționale de activitate prin prisma drepturilor omului, în condițiile în care în diferite state se constată o degradare etapizată a respectării drepturilor şi libertăților omului de către structurile polițienești. Pe de altă parte, același autor admite „că și statele trebuie să stabilească unele restricții asupra anumitor drepturi și libertăți în interesul ordinii și siguranţei publice”, context în care „poliției i se acordă anumite împuterniciri care sunt recunoscute ca necesare într-o societate democratică”[50].
În ordinea dată de idei, o abordare a poliției bazată pe drepturile omului ar facilita stabilirea unui echilibru just al drepturilor care să permită statului să folosească anumite puteri şi pârghii coercitive. Astfel, în cazul polițiștilor se consideră că, drepturile omului:
- îi ajută să stabilească ce este permis și ce este interzis;
- contribuie la modelarea structurilor organizaționale interne ale poliției;
- precizează îndatoririle polițiștilor, în calitate de reprezentanți ai statului, de a respecta și de a proteja cetățenii;
- garantează respectarea valorilor umane ale polițiștilor, când ei înseși sunt titulari ai acestor drepturi.
Din analiza actelor internaționale, dar şi a prevederilor constituționale determinăm că ordinea şi siguranță publică este acel domeniu unde intervenția statului este determinantă. Totodată, pentru a putea delimita hotarele, dar şi de a fixa restrângerile drepturilor omului aplicabile domeniului dat este necesară să facem o incursiune în reglementările dedicate acestui domeniu.
Reieșind din prevederile constituționale, în primul rând, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar şi legea poate opera o restrângere doar la nivelul exercitării dreptului, fără a-i atingere substanța conținutului normativ, după cum am menționat supra. În plus, legea poate face acest lucru numai dacă se impune, după caz pentru realizarea scopului pentru care sunt stabilite, în cazul dat pentru apărarea ordinii publice, cât şi menținerea, asigurarea, iar în caz de necesitate, restabilirea ordinii publice.
De exemplu, Legea Republicii Moldova privind regimul stării de urgență, de asediu şi de război, determinând noţiunea de stare de urgenţă indică ca fiind „ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de menţinere a ordinii publice, care se instituie provizoriu în unele localități sau pe întreg teritoriul ţării în caz de: existență a unui pericol pentru securitatea naţională sau ordinea constituțională, ceea ce face necesară apărarea statului de drept, menținerea sau restabilirea stării de legalitate”[51].
Totodată, restrângerea se impune pentru apărarea ordinii publice, adică a regulilor ce asigură siguranța societății, a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parțială a unui act sau a unui fapt juridic. În sens mai larg, ordinea publică este un ansamblu de dispoziții prin care se asigură liniștea publică, armonia socială, respectul faţă de lege și faţă de deciziile legitime ale autorităților publice[52].
În acest sens, Legea Republicii Moldova privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de foc stabilește expres temeiurile, condițiile şi limitele (restricțiile) aplicării acestora de către subiecții împuterniciți.
Astfel, aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc, după natura juridică şi menirea lor, reprezintă acţiuni de constrângere administrativă cu caracter represiv, iar în funcţie de modalitatea de realizare a acestor acţiuni, reprezintă mijloace violente de influență asupra persoanei care a săvârșit ori care săvârșește fapte prejudiciabile în condițiile legii[53] de către subiecții împuterniciți, care, de cele mai multe, sunt angajații autorităților de aplicare a legii şi care au dreptul să le aplice în caz de legitimă apărare, în stare de extremă necesitate sau de reţinere a persoanelor în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de legislaţie.
La rândul său, art. 14 determină că „în scopul restabilirii ordinii publice în cazul tulburărilor în masă, subiecţii legii aplică forţa fizică şi mijloacele speciale, în următoarele situaţii: pentru contracararea acţiunilor agresive ale persoanelor care tulbură grav securitatea publică şi ordinea de drept; pentru dispersarea şi reţinerea persoanelor care au pătruns ilegal în sediile autorităţilor publice sau ale instituţiilor publice ori private, în zonele de protecţie a instituţiilor diplomatice; pentru contracararea acţiunilor şi reţinerea persoanelor sau a grupurilor de persoane care tulbură grav ordinea publică prin acte de violenţă, întreprind acţiuni ce pun în pericol viaţa și sănătatea oamenilor, proprietatea publică sau privată, care ultragiază forţele de ordine sau persoanele învestite cu exercițiul autorității publice”[54].
Din analiza prevederilor legale, determinăm că restrângerea drepturilor şi libertăților persoanelor din categoria celor menționate sunt consecința însăși a acțiunilor acestora îndreptate la deturnarea stării de legalitate şi de conviețuire socială în condiții de normalitate, iar statul prin intermediul prevederilor legale împuternicește persoanele competente să recurgă la aceste restrângeri prin aplicarea unor măsuri coercitive, care, în mod evident, în situație de normalitate nu ar fi fost aplicate.
Un alt exemplu, este cel stabilit de Legea cu privire la Poliţie, care în art. 25 ce se referă la împuternicirile polițistului, printre multitudinea acestora determină şi cea care ţine de solicitarea către persoane de a se legitima la intrarea într-un perimetru restricționat, respectiv, îngrădind dreptul la libera circulație a acestora prin prisma regulilor şi condițiilor stabilite de acces şi aflare într-un perimetru sau locație cu acces restricționat.
Conform atribuțiilor sale, polițistul poate să efectueze controlul corporal preventiv asupra persoanei participante la întruniri publice, iar prin reglementările interne au fost stabilite condițiile şi limitele acestui control, cum ar fi: controlul corporal preventiv asupra persoanei este o măsură de intervenție ce constă în verificarea prin palpare şi observare vizuală a corpului, a îmbrăcămintei şi a încălțămintei, în scopul descoperirii obiectelor, substanțelor sau produselor a căror deţinere şi circulație sunt interzise. Controlul corporal preventiv se efectuează în cazurile prevăzute de lege, asupra persoanei participante la întruniri publice sau în alte locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori substanțe periculoase, asupra persoanei care se află în stare de inconștiență, precum şi al bagajului acesteia[55].
Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române determină, la rândul său, că „Polițistul este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care amenință ordinea publică sau siguranța persoanelor, în toate situațiile în care ia cunoștință direct ori când este sesizat despre acestea”[56]. Din analiza prevederilor date deducem că înlăturarea pericolelor care poate viza, inclusiv, restrângerea drepturilor şi libertăților persoanei are loc prin aplicarea acelor procedee şi tactici polițienești dedicate.
Următorul exemplu, destul de des întâlnit în practica autorităților de aplicare a legii, îl constituie restrângerea dreptului la libertate de întrunire.
Este unanim acceptat, la nivelul tuturor țărilor democratice că dreptul la întrunire pașnică cu scopul de a protesta, demonstra, celebra, comemora și, în general, de a comunica în mod colectiv autorităților și altor cetățeni opiniile, stă la baza sistemelor democratice funcționale. Se consideră că, facilitarea dreptului la libertatea de întrunire pașnică poate fi o provocare pentru autorități. Este o provocare îndeosebi pentru poliție, care are responsabilitatea primară de a crea condițiile pentru desfășurarea unei întruniri, asigurând în același timp menținerea ordinii publice și neobstrucționarea în mod disproporționat a drepturilor și libertăților altor persoane[57].
Statul prin intermediul autorităților publice responsabile, în special Poliția şi Jandarmeria (în Republica Moldova – Inspectoratul General de Carabinieri), urmează să asigure şi să garanteze tuturor persoanelor dreptul la libertatea întrunirilor conform prevederilor naționale şi internaționale.
Responsabilitatea statului de a proteja și facilita dreptul la libertatea de întrunire pașnică nu înseamnă că acestea nu pot fi limitate sau reglementate în mod rezonabil pe căi legale, din motive ce țin de securitatea națională sau siguranța publică, ordinea publică, sănătatea publică sau protecția drepturilor și libertăților celorlalți.
Ce ţine de interzicerea unei întruniri, aceasta poate fi realizată numai în circumstanțe excepționale care pot include situații în care există un pericol semnificativ și real al apariției unor acte infracționale sau a dezordinii publice, o amenințare iminentă la securitatea națională, sau în situațiile în care scopul întrunirii este de a instiga la ură sau violență, de ai intimida sau amenința pe alții sau de a nega în mod intenționat dreptul altora la exercitarea drepturilor lor legitime.
Legislația din Republica Moldova expres stabilește că, sunt interzise întrunirile prin care se urmărește:
a) îndemnarea la război de agresiune, la ură națională, rasială, etnică sau religioasă;
b) incitarea la discriminare sau violență publică;
c) subminarea securității naționale sau a integrității teritoriale a țării, săvârșirea infracțiunilor, încălcarea ordinii publice sau organizarea tulburărilor în masă, încălcarea moralității publice, a drepturilor şi a libertăților altor persoane ori punerea în pericol a vieții sau a sănătății acestora[58]
În această ordine de idei, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova recomandă instanțelor judecătorești ca la soluționarea litigiilor din domeniul vizat să aplice prevederile Legii privind întrunirile în coroborare cu principiul proporționalității, conform căruia, „la aplicarea oricărei restricții libertății întrunirilor, autoritățile publice trebuie să respecte echilibrul dintre necesitatea unei astfel de restricții într-o societate democratică şi exercitarea dreptului la întrunire. Instanțele judecătorești, având competența de a limita exercițiul dreptului la întrunire, în special, vor examina aspectul dacă limitarea dreptului individului la întrunire este strict necesară într-o societate democratică” şi cel al nediscriminării, conform căruia „dreptul la întrunire este garantat tuturor persoanelor, indiferent de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere, de origine socială sau de oricare alt criteriu”[59].
Concluzie
După cum am stabilit din prevederile internaționale, atunci când pot fi lezate sau sunt riscuri de atentare asupra securității statului, ca şi concept care integrează ordinea şi siguranța publică, cât şi dedicat asupra acestuia, pot fi impuse anumite restrângeri ale drepturilor şi libertăților omului, cu excepția situațiilor când sunt vizate drepturile absolute.
Din considerentele date, reglementările specifice domeniului ordinii şi siguranţei publice sunt corelate cu prevederile constituționale, cât şi cele internaționale din domeniu, lucru absolut firesc în orice stat democratic, unde este stabilită ierarhia actelor normative, cât şi superioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor şi libertăților omului.
Sub paravanul reglementărilor analizate, statul prin intermediul mecanismelor instituite şi autorităților responsabile, determină anumite restricții legate de exercitarea drepturilor omului ce interferează cu ordinea şi siguranța publică.
După cum am văzut, cu referință la aspectul instituțional, prin prisma competențelor deținute, Poliţia este prima instituție a statului chemată să respecte şi protejeze drepturilor şi libertățile omului, dar în anumite condiții determinate categoric şi descrise explicit de legislație, în mod proporțional şi nepărtinitor, angajații acestora pot să restricționeze anumite drepturi atunci când se atentează la ordinea şi siguranța publică, adică acea stare de legalitate, normalitate şi echilibru stabilită în societate, de natură se perturbe şi afecteze incomensurabil cele mai importante valori şi libertăți opozabile tuturor persoanelor.
Astfel, este importantă stabilirea pe intern a procedurilor dedicate şi clare privind realizarea competențelor polițienești ce vizează drepturilor omului, în special, acele restrângeri ce pot fi aplicate pentru a menține şi asigura ordinea şi siguranța publică. Totodată, cunoașterea acestora de către toţi angajații, în special de către conducători este una primordială, iar instruirea este un proces important şi obligatoriu, în acest sens.
La rândul său, analiza şi îmbunătățirea cadrului legal este o necesitate permanentă şi un deziderat ce urmează să realizeze şi garanteze drepturile şi libertăților omului prin prisma activităților de menținere şi asigurare a ordinii publice, iar propunerile de modificare trebuie să reiasă din recomandările organizațiilor ce monitorizează respectarea drepturilor omului, a societății, mediului academic, cât şi deduse în urma evaluărilor ce sunt realizate pe interior.
Bibliografie
- Alexandru Arseni, Drept constituțional şi instituţii politice. Tratat, volumul I. Chişinău: CEP USM, 2021.
- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26.10.2012.
- Constituția Republicii Moldova Nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din03.2016, art. 140.
- Constituţia României din 31 octombrie 2003, în vigoare de la 31 octombrie 2003, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.
- Convenţia europeană a drepturilor omului, https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf, (accesat la data de 20.10.2021).
- Dan Niţă, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, accesibil pe studiijuridice.ro (accesat la data de 12.08.2022).
- Elena Aramă, Coca George, Restrângerea expresă a drepturilor fundamentale de către prevederile constituționale din România şi Republica Moldova, În: Statul de drept românesc, anul 21 (54), nr. 1, București, ianuarie–martie 2009.
- Ghidul drepturilor omului pentru asigurarea ordinii publice la întruniri, p. 7, disponibil: https://www.osce.org/files/f/ documents/6/0/439178.pdf (accesat la data de 02.10.2021).
- Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind libertatea de întrunire şi libertatea de asociere prin prisma articolului 11 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nr. 1 din 26.12.2011, În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2012, nr. 2.
- Human Rights and Law Enforcement a Trainer’s Guide on Human Rights for the Police, Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights Professional Training, series. 5/Add.2, United Nations, New York and Geneva, 2002.
- Igor Bantuş, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, În: Protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în procesul asigurării ordinii şi securităţii publice.
- Igor Dolea, Victor Zaharia, Culegere de acte internaţionale în domeniul justiţiei penale, Volumul II, Convenţii europene. Chişinău: Cartea Juridica, 2011.
- Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999.
- Ion Guceac, Tratat elementar de drept constituțional, volumul II, Chişinău „Tipografia Centrală”, 2022.
- Ion Deleanu, Drept constituțional şi instituții politice: tratat. Volumul I, Bucureşti: Europa Nova, 1996.
- Jean-François, Akandji-Kombe, Obligațiunile pozitive în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Ghid pentru punerea în aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Manuale privind drepturile omului nr. 7, Strasbourg, 2006.
- Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în: Monitorul Oficial nr. 396 din 15.05.2020.
- Legea Republicii Moldova nr. 212 din 24.06.2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război, publicată în: Monitorul Oficial nr. 132-137 din 06.08.2004, art. 696.
- Legea Republicii Moldova nr. 218 din 19.10.2012 privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de foc”, publicată în: Monitorul Oficial nr. 254-262 din 14.12.2012.
- Legea României nr. 218 din 23 aprilie 2002 (republicată) privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 2 martie 2020.
- Legea Republicii Moldova nr. 26 din 22.02.2008 privind întrunirile, publicată în: Monitorul Oficial nr. 80 din 22.04.2008, art. 261.
- Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018.
- Manualul Drepturilor Omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), București, 2008.
- Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii şi explicații. București: AH Beck, 2004, p. 108-109.
- Nicolae Osmochescu și ș.a., Constituția Republicii Moldova: Comentariu, Editura Arc, Chișinău, 2012.
- Octavian Marian, Restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale – garanție juridică a respectării statutului juridic al personalității, În: Revista naţională de drept, Nr. 10, 2014.
- Oleg Balan, Diana Sârcu, Aplicarea directă a reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, mecanisme naţionale şi internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Chişinău, Academia de administrare publică 2014.
- Ordinul Inspectoratului General al Poliţiei nr. 108 din 28.02.2017, cu privire la aprobarea Procedurilor operaționale „Controlul corporal”, „Controlul bagajelor”.
- Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice, Nr. 31 din 16.12.1966, Adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1967.
- Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti: Universul Juridic, 2010.
- Recomandarea REC (2001)10 a Comitetului de miniștri către statele membre privind Codul European de etică al Poliţiei, adoptată de către Comitetul Miniștrilor la 19 septembrie 2001 în cadrul a celei de a 765 a reuniune a delegaților miniștrilor.
- Sara Pastor, Time for change in police culture, Putting human rights at the centre of policing, Queens University, Belfast, 2014/2015.
- Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
- Teodor Cârnaţ, Drept consituţional, Chişinău “Print Caro”, 2010.
- Teodor Cârnaţ, Marina Cârnaţ, Protecţia juridică a drepturilor omului, Chişinău: Reclama, 2006.
- Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, Garantarea libertăţilor fundamentale ale omului în contextul dezordinilor în masă, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2010.
* Articolul este elaborat în cadrul proiectului „Arhitectura juridică a mecanismelor naționale de ordine și securitate publică” – cifrul 22.00208.0807.11/PD I, din cadrul programului „Programe de postdoctorat”, autorul fiind coordonatorul proiectului menționat
[1] Teodor Cârnaţ, Marina Cârnaţ, Protecţia juridică a drepturilor omului, Chişinău: Reclama, 2006, p. 36.
[2] Octavian Marian, Restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale – garanție juridică a respectării statutului juridic al personalității, în Revista naţională de drept, Nr. 10, 2014, p. 72.
[3] Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, Garantarea libertăţilor fundamentale ale omului în contextul dezordinilor în masă, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2010, p. 104.
[4] Ion Guceac, Tratat elementar de drept constituțional, volumul II, Chişinău „Tipografia Centrală”, 2022, p. 141.
[5] Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, Chişinău „Print Caro”, 2010, p. 269.
[6] Nicolae Osmochescu ș.a., Constituția Republicii Moldova: Comentariu, Editura Arc, Chișinău, 2012, p. 216.
[7] Valeriu Nour, Vitalie Strungaru, op. cit., p. 105.
[8] Human Rights and Law Enforcement a Trainer’s Guide on Human Rights for the Police, Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights Professional Training, series. 5/Add.2, United Nations, New York and Geneva, 2002, p. 16.
[9] Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018, p. 29.
[10] Jean-François Akandji-Kombe, Obligațiunile pozitive în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Ghid pentru punerea în aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Manuale privind drepturile omului, nr. 7, Strasbourg, 2006, p. 5.
[11] Manual pentru formatorii polițiștilor „Formare pentru polițiști din perspectiva drepturilor fundamentale”, elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2018, p. 92.
[12] Elena Aramă, George Coca, Restrângerea expresă a drepturilor fundamentale de către prevederile constituționale din România şi Republica Moldova, în Statul de drept românesc, anul 21 (54), nr. 1, București, ianuarie–martie 2009, pp. 41-46.
[13] Ion Deleanu, Drept constituțional şi instituții politice: tratat. Volumul I, Bucureşti: Europa Nova, 1996, pp. 122-145.
[14] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii şi explicații, București, Ed. AH Beck, 2004, pp. 108-109.
[15] Igor Bantuş, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în Protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în procesul asigurării ordinii şi securității publice, p. 172.
[16] Raluca Beşteliu Miga, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 114.
[17] Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice, nr. 31 din 16.12.1966, adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1967.
[18] Octavian Marian, op. cit., p. 73.
[19] Convenţia europeană a drepturilor omului, https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf, (accesat la data de 20.10.2021)
[20] Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013, p. 7.
[21] Manualul Drepturilor Omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), București, 2008, p. 26.
[22] Oleg Balan, Diana Sârcu, Aplicarea directă a reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, mecanisme naţionale şi internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Chişinău, Academia de administrare publică 2014, pp. 18-19.
[23] Securitatea națională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Raport elaborat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013, p. 5.
[24] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26.10.2012.
[25] Dan Niţă, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, p. 21, accesibil pe www.studiijuridice.ro (accesat la data de 12.08.2022).
[26] Octavian Marian, op. cit., p. 73.
[27] Alexandru Arseni, Drept constituțional şi instituţii politice. Tratat, volumul I., Chişinău: CEP USM, 2021, p. 259.
[28] Nicolae Osmochescu, op.cit., p. 221.
[29] Octavian Marian, op. cit, p. 74.
[30] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 110.
[31] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 42.
[32] Octavian Marian, op. cit., p. 74.
[33] Igor Bantuş, op. cit., p. 174
[34] Constituția Republicii Moldova nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din 29.03.2016, art. 140.
[35] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 109.
[36] Constituția Republicii Moldova Nr. 1 din 29.07.1994, republicată în Monitorul Oficial nr. 78 din 29.03.2016, art. 140.
[37] Nicolae Osmochescu ș.a., op. cit., p. 216
[38] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 42.
[39] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999, pp. 16-17.
[40] Alexandru Arseni, op. cit., p. 257
[41] Manualul Drepturilor Omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Bucureşti, 2008, p. 7.
[42] Constituţia României din 31 octombrie 2003, în vigoare de la 31 octombrie 2003, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[43] Legea României nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 15.05.2020.
[44] Elena Aramă, George Coca, op. cit., p. 46.
[45] Alexandru Arseni, op. cit., p. 259.
[46] Igor Bantuş, op. cit., p. 173.
[47] Lucreţia Dogaru, Aspecte relative la ordinea publică comunitară, în: European Integration – between Tradition and Modernity, Proceeding, 2013/1, Petru Maior University Press, p. 1058.
[48] Recomandarea REC (2001)10 a Comitetului de miniștri către statele membre privind Codul European de etică al Poliţiei, adoptată de către Comitetul Miniștrilor la 19 septembrie 2001 în cadrul a celei de a 765 a reuniune a delegaților miniștrilor.
[49] Igor Dolea, Victor Zaharia, Culegere de acte internaţionale în domeniul justiţiei penale, Volumul II, Convenţii europene. Chişinău: Cartea Juridică, 2011, pp. 463-464.
[50] Sara Pastor, Time for change in police culture, Putting human rights at the centre of policing, Queens University, Belfast, 2014/2015, pp. 17-18.
[51] Legea Republicii Moldova nr. 212 din 24.06.2004 privind regimul stării de urgență, de asediu şi de război, publicată în Monitorul Oficial nr. 132-137 din 06.08.2004, art. 696.
[52] Nicolae Osmochescu ș.a., op. cit., p. 219.
[53] Legea Republicii Moldova nr. 218 din 19.10.2012 privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 254-262 din 14.12.2012.
[54] Ibidem, art. 14.
[55] Ordinul Inspectoratului General al Poliţiei nr. 108 din 28.02.2017 „Cu privire la aprobarea Procedurilor operaționale „Controlul corporal”, „Controlul bagajelor”.
[56] Legea României nr. 218 din 23 aprilie 2002 (republicată) privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 2 martie 2020.
[57] Ghidul drepturilor omului pentru asigurarea ordinii publice la întruniri, p. 7, disponibil: https://www.osce.org/files/f/ documents/6/0/439178.pdf (accesat la data de 02.10.2021).
[58] Legea Republicii Moldova nr. 26 din 22.02.2008 privind întrunirile, publicată în Monitorul Oficial nr. 80 din 22.04.2008, art. 261.
[59] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind libertatea de întrunire şi libertatea de asociere prin prisma articolului 11 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale nr.1 din 26.12.2011”, în: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2012, nr. 2, p. 4.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.