Repere teoretice privind simulația actelor juridice ale persoanei juridice

Într-un context juridic marcat de dinamismul raporturilor juridice și necesitatea alinierii conduitei profesioniștilor la un cadru normativ specific, principiul specialității capacității de folosință se prezintă ca o delimitare fundamentală a sferei de acțiune a persoanelor juridice. Acest principiu devine un punct central de analiză în contextul utilizării unor mecanisme juridice precum simulația.

Dacă instituția simulației reprezintă o construcție juridică prin care se acordă prioritate voinței reale a părților, mascată de un act juridic ale cărui consecințe juridice sunt doar aparente, în contextul principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, efectele sale devin nuanțate.

Prin prezenta lucrare ne propunem expunerea unor repere teoretice privind validitatea și eficacitatea simulației în contextul actelor încheiate de persoanele juridice, analizând modalitățile în care simulația poate influența limitele imperative ale principiilor care guvernează capacitatea de folosință, propunând o analiză a echilibrului dintre autonomia de voință și respectarea cadrului normativ cu caracter imperativ.

1. Analiza teoretică preliminară a simulației

1.1. Noțiunea de simulație. Terminologie

În termeni accesibili, simulația reprezintă o construcție juridică complexă prin intermediul căreia părțile unui contract secret disimulează o aparență juridică printr-un contract public, cu scopul de a ascunde față de terți efectele juridice ale actului secret.

Adesea, această operațiune juridică este utilizată cu intenția de a masca, din motive contrare ordinii publice, situația și intenția reală a părților actului secret, motiv pentru care, în doctrina de specialitate, acest mecanism s-a denumit „mensonge concerté” (minciună concertată)[1]. Rațiunile ce determină părțile să utilizeze această construcție juridică sunt, adesea, de natură fiscală sau chiar civilă, în scopul sustragerii unor bunuri de la gajul general al creditorilor chirografari. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, simulația se poate dovedi un mijloc de protecție a unor interese legitime ale părților, precum cazul unui comerciant care dorește să își protejeze secretele comerciale față de terți.

Întrucât legiuitorul nu oferă o definiție la rang legislativ a instituției simulației, într-o formulare mai complexă, literatura de specialitate a definit această instituție ca fiind „o operațiune juridică realizată prin disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simultană a două înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se creează o situație juridică aparentă, contrară realității, și alta secretă, care dă naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public”[2]. Într-o altă opinie, simulația s-a definit ca „operațiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public, dar aparent, denumit și simulat, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu și contraînscris”[3].

Pentru a înțelege fundamentele acestei instituții, considerăm necesară precizarea terminologiei aferente. În structura sa, simulația prezintă două înscrisuri: actul juridic public și actul juridic secret. Deși legiuitorul utilizează, în reglementarea regimului juridic al simulației, noțiunea de contract public și secret, act juridic bilateral sau multilateral, considerăm, în lumina dispozițiilor art. 1.293 Cod civil[4], precisă, utilizarea noțiunii de act juridic. Întrucât scopul recurgerii de către părți la instituția simulației este disimularea voinței reale a acestora, s-a apreciat în literatura de specialitate că actul public poate purta denumirea de ostensibil, iar contractul secret denumirea de contraînscris, denumire inspirată din legislația franceză (contre-lettre), dar și perechea antonimică de act deghizant și act deghizat[5].

1.2. Condițiile de existență ale simulației

Pentru ca o operațiune juridică să poată fi calificată drept simulație și să producă efectele specifice acestei instituții, este imperativă îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții de existență. Acestea nu sunt simple formalități, ci reprezintă elemente intrinseci care definesc însăși natura simulației, distingând-o de alte instituții juridice. Analiza acestor condiții este esențială nu doar pentru calificarea corectă a operațiunii, ci și pentru înțelegerea mecanismului prin care voința reală a părților, ascunsă în spatele unei aparențe juridice, își produce efectele.

Existența simulației presupune o complexitate a raportului volitiv, fundamentată pe două condiții esențiale și interdependente: intenția comună a părților de a simula (animus simulandi) și existența concomitentă a două acte juridice distincte, dar corelate – actul public (aparent) și actul secret (contraînscris). Aceste două condiții sunt strâns legate între ele și se condiționează reciproc.

Astfel, pentru a se da expresie juridică acestei instituții, părțile trebuie să convină, în baza principiului autonomiei de voință, aplicarea simulației. Acordul simulatoriu reprezintă materializarea intenției de a simula și este strâns legat de actul secret, care poate cuprinde în conținutul său inclusiv acest acord. În paralel, prin încheierea actului public, se creează o aparență juridică. Acest ultim act, deși este opozabil terților, nu produce efecte între părți și succesorii lor universali sau cu titlu universal, deoarece nu reprezintă voința reală a părților.

Contraînscrisul, la rândul său, trebuie să îndeplinească două cerințe esențiale: să aibă caracter secret și să fie încheiat anterior sau concomitent cu actul public. Caracterul secret al contraînscrisului este o condiție sine qua non și presupune însăși esența simulației. Dacă părțile ar face referire la actul secret în actul public, s-ar deturna scopul simulației, respectiv crearea unei aparențe în drept față de terți, o aparență care nu reflectă voința reală a părților. Totuși, caracterul secret nu trebuie absolutizat în sensul că doar părțile contractante ar trebui să aibă cunoștință despre acesta. Prin noțiunea de „secret” se înțelege, în principal, necesitatea ca actul secret să nu fie înregistrat în registre de publicitate (carte funciară, Registrul Comerțului etc.) astfel încât să devină opozabil și, implicit, cunoscut terților[6]. Publicitatea contraînscrisului ar anula caracterul simulat și ar transforma această operațiune într-o simplă succesiune de acte juridice, lipsită de substratul simulației.

În ceea ce privește momentul încheierii actului secret, s-a apreciat în doctrină că, pentru a exista simulația, este necesar ca actul secret să fie încheiat anterior sau concomitent cu actul public[7]. Această cerință temporală prezintă importanță întrucât, dacă actul secret ar fi încheiat ulterior actului public, el nu ar mai constitui un contraînscris, parte din mecanismul simulației, ci ar deveni un simplu act modificator sau revocator al actului public. Esența acestei instituții rezidă în intenția preexistentă sau cel mult concomitentă de a crea o aparență, o ficțiune juridică. Este important de subliniat că încheierea actului nu presupune obligatoriu și întocmirea imediată a înscrisului, ci doar întâlnirea acordului de voințe a părților și îndeplinirea condițiilor de fond ale actului juridic (negotium). Actul secret poate fi redactat și ulterior încheierii actului public, atât timp cât acordul simulatoriu a existat înainte sau concomitent cu actul aparent. De altfel, în noul context legislativ, actul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă[8]. Prin această prevedere se subliniază că, spre deosebire de cerințele de formă care pot fi îndeplinite prin actul public, condițiile de fond ale actului secret trebuie respectate întotdeauna pentru ca acesta să fie valabil.

1.3. Principiile care guvernează simulația

Regimul juridic al simulației este structurat în jurul unor principii fundamentale care îi definesc natura, limitele și efectele. Aceste principii nu justifică doar existența simulației, ci îi asigură coerența în raport cu celelalte instituții juridice. Astfel, simulația este guvernată de șase principii: (i) principiul voinței reale a părților; (ii) principiul beneficiului aparenței; (iii) principiul dedublării realității juridice; (iv) principiul liceității simulației; (v) principiul neutralității simulației; (vi) principiul inopozabilității actului secret față de terții de bună-credință[9].

Principiul fundamental al simulației este principiul voinței reale a părților. Efectele juridice ale unei operațiuni simulate se produc conform voinței reale, interne și concordante a părților, materializată în actul secret. Deși există un act public, aparent, care creează o anumită imagine (eronată) pentru terți, între părțile contractante și succesorii lor universali sau cu titlu universal, valabilă și obligatorie este doar manifestarea de voință din actul secret.

Actul juridic public (aparent) este opozabil terților care, fiind de bună credință, s-au bazat pe conținutul și valabilitatea acestuia. Rațiunea principiului beneficiului aparenței este asigurarea securității circuitului civil și protejarea încrederii legitime a terților care nu au cunoscut și nici nu ar fi putut să cunoască existența și conținutul contraînscrisului.

Principiul dedublării realității juridice este un principiu fundamental care face distincția dintre simulație și viciile de consimțământ eroarea, respectiv dolul. Dacă viciile de consimțământ afectează încheierea valabilă a unicului act juridic existent între părți, prin nevalabilitatea consimțământului, care nu este liber exprimat, în cazul simulației, actele juridice sunt valabil încheiate în ceea ce privește consimțământul. Mai mult, chiar dacă actul public nu produce efecte între părți, actul secret este guvernat de principiul pacta sunt servanda, ca urmare a voinței juridice valabil exprimate.

Simulația nu reprezintă o cauză de nevalabilitate a actului juridic, ci o modalitate de manifestare a voinței părților prin două acte juridice corelate. Astfel, conform principiului liceității, în măsura în care simulația nu are ca scop eludarea legii sau frauda terților, aceasta este o operațiune juridică valabilă, cel puțin din perspectivă civilă. În lumina obiectului prezentei lucrări, precizăm faptul că, acest principiu, în cazul persoanelor juridice poate fi cel mai des încălcat, dat fiind contextul economic și fiscal complex în care acestea operează, unde tendința de a recurge la aparențe poate fi motivată adesea de dorința de a evita obligații legale sau contractuale. În acest context, principiul inopozabilității actului secret față de terții de bună-credință își găsește aplicare, consolidând securitatea raporturilor juridice și protejând încrederea publică în actele încheiate.

Nu în ultimul rând, principiul neutralității presupune faptul că simulația, ca tehnică juridică prin care părțile își maschează voința reală, nu influențează validitatea fiecărui act (public și secret), acestea fiind analizate independent, prin prisma condițiilor proprii de validitate. Rolul simulației este de a stabili care dintre cele două acte (public sau secret) produce efecte și față de cine, nu de a le valida sau invalida, din punctul de vedere al condițiilor de fond și de formă[10] (cu excepția formei actului secret, care poate fi acoperită de forma actului public).

1.4. Formele simulației

Operând la granița dintre aparență și esență, simulația reprezintă un instrument sofisticat de modelare a realității convenționale ce se distinge printr-o dualitate menită să creeze o percepție eronată asupra raportului juridic civil existent între subiecții de drept. Dincolo de această complexitate și nuanțele sale terminologice, instituția simulației se manifestă în diverse forme, conturate de specificul intenției părților și de modalitatea concretă de disimulare a realității contractuale.

Așadar, demersul analitic se îndreaptă spre analiza formelor simulației, cercetând varietatea procedeelor prin care autonomia de voință poate modela realitățile juridice. În doctrina de specialitate s-au admis trei forme ale simulației: fictivitatea actului public, deghizarea și simulația prin interpunere de persoane.

1.4.1. Fictivitatea actului public

Această formă de simulație s-a definit în literatura de specialitate ca fiind o formă absolută a simulației prin care părțile încheie actul public, aparent, a cărui existență este negată total de acordul simulatoriu și care îl lipsește astfel de orice efecte, fără a i se opune însă un alt contract secret și real din care să se nască în ascuns efecte juridice între părțile simulației[11].

Trăsătura fundamentală a acestei forme a simulației relevă din însăși denumirea sa: actul public reprezintă o ficțiune juridică, instrumentată de părți în scopul exclusiv de a genera o aparență de drept opozabilă terților, fără ca dispozițiile sale să producă efecte juridice inter partes. În acest sens, fictivitatea actului public se manifestă ca un instrument de disimulare a realității juridice, actul secret având doar rolul de a paraliza nașterea oricăror efecte ale actului public în patrimoniul simulanților, fără a se încheia un act juridic contrar acestuia.

În doctrina de specialitate s-a susținut un caracter absolut a acestei forme datorită faptului că actul public nu produce niciun efect juridic între părți, fiind încheiat doar „de formă”, numai față de terți fiind prezentat ca valabil[12].

1.4.2. Deghizarea actului secret

Deghizarea actului secret este forma de simulație cel mai des utilizată de către actorii scenei juridice și constituie cea mai completă formă, în accepția oferită de legiuitor. Astfel, în structura simulației prin deghizare intră actul secret prin care se stabilește voința reală a părților cu privire la raportul juridic dintre simulanți, acordul simulatoriu și actul juridic public prin care se creează o situație juridică eronată, falsă.

Deghizarea poate fi totală, dacă părțile urmăresc să ascundă chiar obiectul actului juridic încheiat sau parțială, atunci când urmăresc să ascundă doar anumite elemente ale acestuia (prețul, modalitățile ce pot afecta obligațiile – termen sau condiție, clauze specifice etc.).

În lumina obiectului prezentei lucrări, menționăm faptul că în cazul persoanelor juridice, deghizarea poate fi forma de simulație cea mai accesibilă, dată fiind motivația care poate sta la baza recurgerii la această instituție. Nu de puține ori, reprezentanții persoanei juridice pot urmări, prin intermediul instituției simulației, încheierea unor acte având ca scop frauda creditorilor, eludarea unor incapacități sau crearea unor situații avantajoase din punct de vedere fiscal.

Deși este frecvent percepută ca un instrument utilizat pentru eludarea normelor imperative ale legii, apreciem că instituția simulației impune o analiză și în afara sferei ilicitului. Dacă legiuitorul ar fi considerat că această instituție are exclusiv urmări negative, ar fi limitat în mod imperativ principiul autonomiei de voință în această materie. În susținerea acestei afirmații menționăm contractul de licență de know-how[13]. Părțile implicate pot opta pentru o deghizare parțială prin încheierea unui act juridic public căruia să îi confere, spre exemplu, formă autentică prin procedura notarială corespunzătoare, cu scopul unic de a atesta momentul transferului know-how-ului. Cu toate acestea, intenția lor de a menține confidențialitatea strictă asupra conținutului contraînscrisului care poate include elemente sensibile precum rețete comerciale sau proceduri interne ale unui francizor, evidențiază o intenție legitimă de a proteja informațiile comerciale valoroase de accesul terților.