Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes

Instanțele din Canada și SUA s-au arătat mai generoase cu mamele care s-au considerat victimele unei nașteri nedorite. În cazul „Cooke” Curtea de apel din Montreal a obligat medicul acuzat de eroare de contracepție, la 30 000 euro pentru cheltuielile făcute cu întreținerea copilului până la majorat, reținând că „o sarcină pe care mama și-a dorit s-o întrerupă poate constitui un prejudiciu reparabil”[67]. Jurisprudența nord americană a admis, începând cu anul 1960, acțiuni denumite wrongfull conception, Curtea de apel a statului California acordând despăgubiri pentru nașterea celui de-al 10-lea copil nedorit.

O situație specială este aceea în care copilul a fost conceput ca urmare a unui viol, unde prejudiciul nu constă în faptul nașterii propriu-zise, în discuție aflându-se prejudiciul moral pretins de mamă al cărui interes de a nu se fi născut copilul în asemenea circumstanțe trebuie privit ca legitim.

Prejudiciul suferit prin nașterea unui copil handicapat (wrongfull life).

Nașterea unui copil handicapat este subiectul unei dispute dintre cele mai animate, atât în lumea medicală dar și în cea juridică, discuțiile purtându-se cu precădere pe implicațiile de ordin etic pe care le suscită „șansa de a nu se naște”[68], exprimare care, prin ea însăși trezește reacții dintre cele mai nuanțate.

În Franța, o astfel de discuție a prilejuit-o cauza Perruche, precedentul cel mai important care a marcat evoluția, atât doctrinară cât și jurisprudențială în această materie[69]. Însărcinată în luna a 4-a, Josette Perruche, descoperind că prezintă simptome de rubeolă, a decis să întrerupă sarcina pentru a nu da naștere unui copil cu un posibil handicap. În urma unor teste de specialitate, medicul a asigurat-o pe viitoarea mamă că afecțiunea nu va afecta sănătatea fătului. La 14 ianuarie 1983, micuțul Nicolas a venit pe lume suferind de sindromul Gregg, un ansamblu de anomalii care grupează tulburări neurologice, surzenie, leziuni oculare, cardiopatie și defecte motorii. Soții Perruche au formulat două acțiuni: prima, wrongfull birth, prin care au solicitat indemnizarea pentru nașterea unui copil nedorit datorită handicapului, acțiune care a fost admisă cu motivarea că „erorile medicale le-au indus credința greșită că mama este imunizată și copilul se va naște normal” și alta, wrongfull life (loos of espectation of life), formulată în numele copilului, admisă și ea, cu motivarea că „din moment ce greșelile comise de doctor și de laborator în executarea contractelor încheiate de doamna Perruche au împiedicat-o pe aceasta să-și exercite dreptul de a întrerupe sarcina pentru a evita nașterea unui copil cu handicap, acesta din urmă poate pretinde repararea prejudiciului rezultat din handicap și cauzat de erorile reținute mai sus”[70].

Recunoașterea unui „drept de a nu se naște” în cazul Perruche a trezit o serie de reacții potrivnice, atât din partea societății civile, a comunității medicale și a juriștilor. Astfel, Grupul Francez al Persoanelor Handicapate a dat publicității un comunicat prin care califică soluția de indemnizare a nașterii cu handicap drept „un dublu atentat la demnitatea tuturor celor care trăiesc cu deficiență, pentru că pune în discuție chiar dreptul lor la existență și ignoră dimensiunea umană a tuturor persoanelor handicapate”[71], poziție la care s-au alăturat și alte organizații. Autori francezi de prestigiu a afirmat că soluția nu înseamnă altceva decât recunoașterea unei „indemnizări fără răspundere”, în condițiile nu se poate vorbi de un raport de cauzalitate între fapta medicului, a laboratorului medical și handicapul noului născut. Singura cauză veritabilă este rubeola contractată de mamă în timpul sarcinii[72].

Un argument de ordin etic invocat împotriva acestei decizii a fost acela potrivit căruia nu există în cauză un prejudiciu propriu-zis, pentru că altfel riscăm să considerăm că „viața, faptul de a trăi, pot fi considerate prejudicii, ceea ce este inacceptabil”[73].

O reacție deosebit de virulentă s-a înregistrat din partea comunității medicale, potrivit căreia „hotărârea pronunțată în cazul Perruche nu lasă decât o singură soluție practicienilor: aceea de a fi moralmente responsabili de moarte pentru a nu fi civilmente responsabili de viață. Dacă vorbim despre dreptul la o viață normală va trebui să definim normalitatea, să stabilim unde începe și unde sfârșește ea. Cine și cu ce drept ne poate spune că suprimarea vieții valorează mai mult decât o viață handicapată?”[74].

Sub acest asalt mediatic, răspunsul dat de Curtea de casație franceză n-a întârziat să apară, oferind discuției un caracter și mai animat: „unde este veritabilul respect față de persoană și de viață? În refuzul abstract al oricărei indemnizații sau, din contra, în admiterea ei, care va permite copilului să trăiască, cel puțin din punct de vedere material, în condițiile cele mai conforme cu demnitatea umană, fără a fi abandonat riscurilor ajutorului familial, privat sau public”.

Oricât de seducătoare au fost argumentele aduse de Curtea de casație, punctul său de vedere n-a fost cel care s-a impus. Ca urmare a protestului energic al medicilor, la 4 martie 2002 a fost votată Legea nr. 2002-303 privitoare la drepturile bolnavilor și la calitatea sistemului de sănătate care, la art. 1 prevede principiul că „nimeni nu se poate prevala de un prejudiciu din simplul fapt al nașterii sale”.

Cât privește nașterea unui copil cu handicap nedescoperit în timpul sarcinii ca urmare a culpei medicale, aceeași lege prevede că părinții pot pretinde indemnizarea doar a prejudiciului lor suferit, fără a include sarcinile ulterioare pe care le implică acest handicap pe tot timpul vieții.

3.2. INTERESUL SĂ FIE SERIOS

Potrivit noii reglementări, pentru ca prejudiciul încercat de altul să fie reparabil, el trebuie să fie urmarea atingerii unui interes „serios”. Semantic, această nouă exigență poate fi înțeleasă, atât în sens calitativ, vizând un interes demn de protecție juridică, opus interesului frivol, cât și în înțeles cantitativ, un interes care are suficientă consistență, care este semnificativ. Cum prima condiție impusă de text interesului este legitimitatea, însușire care include seriozitatea privită în sens calitativ, rămâne să considerăm că noua reglementare are în vedere cel de-al doilea înțeles care privește gravitatea leziunii suferite de victimă. Într-o astfel de interpretarea însă, condiția de seriozitate privește prejudiciul suferit și nu interesul lezat. Oricât de legitim ar fi interesul, nu ne vom afla în fața unui caz de răspundere decât dacă încălcarea acestui interes a produs un prejudiciu serios, care, prin gravitatea sa, impune repararea.

„Seriozitatea” prejudiciului a fost tangențial evocată în contextul evaluării unor adagii tradiționale ale dreptului civil printre care și cel care spune că pretorul nu se preocupă de lucruri mărunte (De minimis non curat praetor[75]). Mai apoi, această maximă este analizată dintr-o perspectivă sociologică a ceea ce Jean Carbonnier numește a fi „non-dreptul”[76], autor care afirmă că „tot ce nu este serios este non-drept”[77]. Ilustrul autor recunoaște însă că sunt și situații în care dreptul trebuie să se aplece asupra unor lucruri mărunte, ceea ce s-ar traduce în reversul De minimis curare debemus. Lipsa de reacție a dreptului în fața unor prejudicii nesemnificative a fost criticată de alți autori care avertizează că „refuzul accesului la justiție poate fi considerat denegare de dreptate”[78]. Pe de altă parte, în dreptul consumatorului, sunt astăzi frecvente situațiile în care, un prejudiciu privit din perspectivă individuală este lipsit de semnificație în timp ce, privit din perspectiva asociaților de consumatori, prejudiciul colectiv, fără a însuma prejudiciile individuale, face aplicabil dreptul răspunderii. În planul prejudiciile morale, leziuni aparent lipsite de consistență se dovedesc a fi devastatoare pentru sensibilitatea individuală, aceasta din urmă fiind o valoare care nu are a fi măsurată sau comparată, pentru a nu mai vorbi de practica francului simbolic care contrazice teoria non-dreptului.

Pentru aceste motive credem că noua condiție a seriozității interesului lezat nu face decât să complice în mod nejustificat lucrurile, înrăutățește în mod inexplicabil situația injustă a victimei, lăsând loc de interpretări dintre cele mai diverse într-o materie în care este nevoie de claritate a exprimării normative. Dacă vom înțelege că legitimitatea în această materie este conformitatea interesului cu legea, ordinea publică și bunele moravuri, condiția de seriozitate a prejudiciului apare inclusă în acest concept nou și într-adevăr util dreptului răspunderii delictuale.

3.3. INTERESUL SĂ CREEZE APARENȚA UNUI DREPT SUBIECTIV

Această prevedere nouă consacră soluțiile jurisprudenței prin care au fost supuse reparării și prejudiciile cauzate prin încălcarea simplului interes și nu doar pe cele rezultate prin încălcarea unui drept subiectiv. Cele mai frecvente cazuri în care se pune problema simplului interes sunt cele legate de pierderea întreținerii datorate în temeiul unor situații de fapt și nu de drept. Legea însăși consacră uneori asemenea situații cum este cazul art. 87 C. fam. potrivit căruia „soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie”. Drept urmare, în situația în care soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este victima unui deces, copilul întreținut poate pretinde de la autorul faptei cauzatoare a decesului, despăgubiri reprezentând întreținerea de care a fost privat. Dacă în exemplul de mai sus, copilul are un drept subiectiv recunoscut de lege sunt și multe alte situații în care beneficiari ai întreținerii acordate benevol (părinți, copii, persoane vârstnice, concubini, persoane apropiate victimei directe) pot aspira la repararea prejudiciului suferit „prin ricoșeu” ca urmare a pierderii întreținerii, fără a exista un temei legal propriu-zis. Dar, pentru a putea fi supusă reparației, întreținerea trebuie să fi avut o suficientă continuitate și să nu se fi rezumat la ajutoare sporadice sau nesemnificative. Soluția își găsește motivarea în ideea că, deși o asemenea prestație nu este făcută în temeiul unei legături de rudenie de care legea leagă obligația de întreținere, deși, privită din perspectiva celui care a asigurat întreținerea, este o simplă favoare, din perspectiva celui întreținut ea reprezintă un bun câștigat, „o permanență îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat și în viitor”[79], ceea ce face ca „interesul beneficiarului prestației să fie apropiat în conținutul său de un adevărat drept subiectiv”[80], care, odată pierdut, îl îndreptățește să ceară repararea prejudiciului astfel suferit.

Singura obiecție care ar putea fi invocată celui care pretinde repararea unui astfel de prejudiciu ar fi nelegitimitatea interesului, analizată pe larg în cele ce preced. Aici avem doar în vedere acea susținere bănească făcută în alte scopuri decât acela de a-i asigura persoanei apropiate o susținere financiară. De exemplu, dacă cel care a prestat întreținerea cuiva a fost animat de preocuparea de a-l răsplăti pentru nedenunțarea unei infracțiuni sau pentru că i-a favorizat, prin poziția pe care o deținea, obținerea unui avantaj la care n-ar fi fost îndreptățit, o asemenea prestație nu poate constitui obiect al reparării.

4. CÂTEVA OBSERVAȚII PRIVIND NOUA REGLEMENTARE

În opinia noastră reglementarea propusă de noul Cod civil prejudiciului cauzat prin încălcarea interesului altuia este insuficient elaborată, lăsând câteva întrebări esențiale în materia răspunderii civile delictuale, fără răspunsuri adecvate:

– în primul rând, nu se înțelege de ce norma de la art. 1359 NCC se referă la repararea prejudiciului când de fapt se are în vedere răspunderea pentru prejudiciul constând în vătămarea unui interes. Condițiile interesului lezat la care se referă textul privesc răspunderea; dacă ele ar privi doar repararea, norma ar fi trebuit plasată în Secțiunea a 6-a, intitulată „repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”;

– dacă autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul „și când acesta este urmare a atingerii unui interes al altuia”, care să fi oare prima ipoteză de răspundere? Noua prevedere se vrea a fi o luare de poziție în distincția clasică dintre dreptul subiectiv și simplul interes lezat al victimei, numai că textul pe care îl analizăm enunță doar excepția fără a avea în vedere regula, aceea că prejudiciul este rezultatul încălcării unui drept subiectiv.

De fapt, redactorii acestor text ar fi avut a alege între două opțiuni: fie să distingă între dreptul subiectiv și simplul interes lezat al victimei, situație în care o primă ipoteză de răspundere prin încălcarea dreptului subiectiv era obligatorie, fie ca un singur enunț normativ să se refere doar la interesul lezat al victimei, știut fiind că, potrivit definiției date de Ihering dreptului subiectiv nu este decât interesul legitim juridicește protejat. Ultima dintre soluții era preferabilă și ea se regăsește în Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și a dreptului prescripției, care, referindu-se la condițiile comune ale răspunderii civile contractuale sau delictuale, prevede la art. 1343 că „este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”, o exprimare impecabilă care ar fi trebuit să inspire pe legiuitorul român. Așa cum este propus, textul de la art. 1357 se dovedește a fi mai mult preocupat de faptă, o faptă care trebuie să fie ilicită și săvârșită cu intenție sau din culpă, înscriindu-se în aceeași logică sancționatorie de acum două veacuri. O întreagă evoluție ulterioară însă a făcut ca dreptul răspunderii să se aplece mai mult spre zona prejudiciului care trebuie reparat și mai puțin de aceea a faptei care trebuie sancționată;

– deși noul Cod civil introduce în limbajul juridic civil termenul de „vinovăție” prin art. 16 alin. 1 potrivit căruia „dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă”, textul de la art. 1357 NCC se referă la fapta săvârșită cu intenție sau din culpă, dovedind practic inutilitatea noțiunii de vinovăție, exprimare care, în dreptul civil, are o rezonanță stranie;

– în condițiile în care norma pe care o analizăm este plasată în cadrul răspunderii pentru fapta proprie, ar însemna că doar pentru aceasta operează condițiile interesului altuia. Ne-am putea întreba de ce oare, aceleași condiții n-ar trebui îndeplinite și de răspunderea pentru fapta altuia? Oare părinții sau comitenții nu răspund pentru prejudiciul cauzat de copiii sau prepușii lor altor persoane apropiate victimei? Dacă răspunsul la ultima întrebare ar trebui să fie afirmativ, cum credem, norma ar fi trebuit să-și găsească locul în cadrul dispozițiilor generale, precum dispoziția de la art. 1343 din Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și a prescripției care impune condiția legitimității interesului pentru repararea prejudiciului, fără a distinge după cum interesul este al victimei sau al altei persoane, apropiate acesteia[81];

– o ultimă rezervă este de ordin terminologic: în timp ce titlul normei pe care o analizăm se referă la „vătămarea unui interes”, enunțul normativ are în vedere „atingerile” aduse interesului altuia, contrar unei exigențe de tehnică legislativă potrivit căreia „în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceeași termeni”[82]. Noi credem că, odată ales termenul „vătămare”, care, privit în context, este cel mai potrivit pentru a desemna lezarea intereselor victimei, el ar fi trebuit menținut și în enunțul propriu-zis al normei. Iar dacă ar fi existat preocuparea de a evita repetarea aceluiași termen s-ar putut întrebuința sinonimul „lezare” a intereselor altuia. Termenul „atingere” este preluat din terminologia juridică franceză unde „atteinte” semnifică, de regulă, acțiunea prin care se produce, fie o degradare a unor bunuri (atteintes aux biens), fie o leziune morală cauzată persoanei[83]. În acest sens art. 2:101 din textul francez al Principiilor dreptului european al răspunderii civile (European Group on Tort Law) definește prejudiciul ca fiind „atingerea materială sau imaterială a unui interes juridic protejat”. Acest termen nu are aceeași semnificație în limba română, unde el sugerează, nu atât acțiunea sau inacțiunea, cum apare în textul pe care îl analizăm ci mai mult urmarea produsă de o faptă. De aceea, sintagma franceză atteintes aux biens, ceea ce în românește ar însemna „atingeri aduse bunurilor” nu este uzuală în dreptul nostru. Doar în sens figurativ termenul „atingere” desemnează încălcarea unui drept sau interes dar fără să includă necesarmente producerea unui prejudiciu. Exemplul la îndemână sunt faptele prevăzute în art. 74 NCC, denumite „atingeri aduse vieții private”, unde prejudiciul, fie este prezumat, fie nu este necesar. Or, dacă asemenea acțiuni sunt numite „atingeri”, fără ca ele să implice necesarmente producerea unui prejudiciu, de ce n-am alege un termen mai potrivit pentru a desemna faptele care au produs un prejudiciu efectiv? Noi credem că, pentru un plus de rigoare, exprimarea preferabilă în sensul voit de legiuitor este cea tradițională „vătămarea intereselor altuia”.


[67] R.J.Q. 1995, p. 2765, apud X. Pradel, op. cit., p. 147.

[68] P. Jourdain, Du droit de n’est pas naitre. À propos de l’affaire Perruche, Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/2002, pp. 407-409.

[69] généthique.org/doss_theme/dossiers/l-arrêt perruche.htm.

[70] Apud L’Ainès, Préjudice de l’enfant né handicapé: la plainte de Job devant la Cour de Cassation,Éd. Dalloz, 2001. chron., p. 492, L’action de vie dommageable, JCP, 2000, I, pp. 2275 -2280.

[71] Ibidem.

[72] O. Cayla, Y. Thomas, Du droit ne pas naitre. À propos de l’Affaire Perruche, Éd. Gallimard, Paris, 2002.

[73] http://www.academon.fr/.

[74] Ibidem.

[75] E.H. Perreau, Technique de la jurisprudence en droit privé, Librairie des sciences politiques & sociales, Paris, 1923, pp. 180-182.

[76] J. Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans riguer, 10e édition, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001, pp. 25-52.

[77] Afirmația este preluată de X. Pradel, op. cit., nr. 155, p. 190.

[78] A. Sériaux, Questions controversies: la théorie du non-droit, R.R.J. 1995, apud X. Pradel, op. cit., p. 191.

[79] M. Eliescu, op. cit., p. 101.

[80] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 147.

[81] Potrivit art. 1343 din acest Anteproiect „este reparabil orice prejudiciu cert care constă în lezarea unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”.

[82] Art. 34 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000.

[83] G. Cornu, op. cit. pp. 88-89.

Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes was last modified: June 20th, 2017 by Sache Neculaescu

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: