Reglementarea contractului de transport – noul Cod civil român și acte normative speciale

I. Introducere

O analiză comparativă, între vechea și noua legislație în materie, relevă faptul că în prezent s-a renunțat la vechea terminologie, termenul de „marfă”[1] fiind înlocuit cu „bun”, iar termenul de „transportator” luând locul tradiționalului „cărăuș”.

Art. 1958 alin. (1) C. civ. reglementează domeniul de aplicare al dispozițiilor Codului civil în materia contractului de transport, acestea aplicându-se tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile practici statornice între părți ori uzanțe.

În jurisprudența națională[2] s-a ridicat problema aplicării dispozițiilor art. 1958 alin. (1) C. civ., reprezentând dreptul comun în materie.

În speță, între reclamantă, în calitate de expeditor, și pârâtă, în calitate de transportator, s-au desfășurat relații contractuale ce au avut ca obiect efectuarea unor operațiuni de transport de autoturisme încredințate de către reclamantă unor clienți ai acesteia. Reclamanta, în calitate de expeditor, a solicitat pârâtei efectuarea unor transporturi feroviare, sens în care a comunicat acesteia un număr de patru comenzi de transport ce au fost acceptate în mod expres, preluând marfa de transportat de la locul de încărcare indicat. Potrivit scrisorilor de trăsură întocmite cu această ocazie, expeditorul este societatea reclamantă, iar destinatarul SC RM SRL. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâtei la plata contravalorii avariilor suferite de vehicule pe parcursul efectuării transportului. Instanța, reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun[3], ci cele speciale, derogatorii de la legea generală, reglementate de art. 1 alin. (2)[4] din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România[5]. Mai reține instanța, în temeiul art. 65 alin. (4) lit. a) din același Regulament că acțiunea împotriva operatorului de transport feroviar, care derivă din contractul de transport, aparține expeditorului, în speță reclamantei, atât timp cât are dreptul să modifice contractul de transport. Conform art. 55 alin. (6) teza I din Regulament, dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport, inclusiv în ipoteza în care este în posesia duplicatului scrisorii de trăsură, se stinge în cazul în care expediția a fost eliberată destinatarului sau destinatarul și-a valorificat drepturile prevăzute la alin. (7)[6] al art. 52 din Regulament. Din cuprinsul scrisorilor de trăsură rezultă că expediția a fost eliberată destinatarului, aspect necontestat de părți.

Pe cale de consecință, în opinia noastră, în mod corect a apreciat instanța de judecată, că la momentul sesizării instanței, dreptul reclamantei de a modifica contractul de transport era stins, instanța respingând acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

În Italia, conform art. 1678 C. civ. italian[7], transportul poate fi definit drept acel contract prin care o parte (transportatorul) se angajează, în schimbul plății unei taxe, să transfere persoane sau mărfuri dintr-un loc în altul.

În doctrină[8], această activitate nu implică neapărat asumarea calității de antreprenor, deținând calitatea de transportator atât cel care se angajează să efectueze transportul folosind mijloacele proprii de transport, cât și cel care își asumă acest angajament folosind mijloacele altora. Dacă transportul se referă la persoane, cel transportat este numit client. Când transportul se referă la bunuri, marfă, persoana care încheie contractul de transport este numită expeditor. De reținut este că de multe ori expeditorul nu coincide cu destinatarul, beneficiarul transportului, caz în care transportul se efectuază în beneficiul celui de-al treilea, denumit și beneficiarul transportului[9].

În Franța, Codul civil[10] și Codul comercial[11] reprezintă dreptul comun în materia contractului de transport, dispozițiile celor două acte normative aplicându-se în absența legilor speciale și a textelor comunitare sau internaționale din acest domeniu.

Conform Codului civil francez, contractul de transport ca o specie principală de angajare a muncii și industriei[12]. Articolele 1782-186 C. civ. vizează în mod expres două moduri de transport, respectiv transporturile aeriene și transporturile pe apă, fiind posibilă adaptarea acestei legislații tuturor modurilor de transport, dar impun transportatorului o obligație de rezultat, lăsând o mare libertate clauzelor contractuale în privința substituirii transportatorului cu alte persoane, dispozițiile Codului civil fiind pur supleante.

Actualul Codul comercial[13] are reglementări speciale privind transporturile[14], completând lacunele vechiului Cod comercial[15].

II. Reglementarea contractului de transport prin acte normative speciale

Chestiuni prealabile. În legislația națională, actele normative speciale în materia transporturilor au o mare pondere, reglementând sistematizat atât modurile[16], cât și felurile de transport[17].

II.1. O.G. nr. 19/1997[18] privind transporturile – în materia actelor normative speciale care reglementează contractul de transport, completează îndeaproape prevederile cu caracter general ale Codului civil, stabilind normele generale aplicabile tuturor[19] modurilor de transport[20], precum și atribuțiile și răspunderea autorităților competente de regmenetare, coordonare, control, inspecție și supraveghere cu privire la activitățile de transport și la mijloacele de transport[21].

O.G. nr. 19/1997 face trimiteri în mod expres la Codul civil prin prevederile art. 20 alin. (3)[22] ca și normă derogatoare, în baza principiului specialia generalibus derogant[23]constituind cadrul general aplicabil tuturor actelor normative specifice modurile de transport și activităților conexe acestora[24].

Ordonanța analizează sistemul național de transport[25], stabilind componentele și caracterul său strategic, precum și principalele obiective ale acestuia[26], stabilind totodată criterii privind modul de dezvoltare[27], punând accent pe protecția vieții umane și a mediului[28] în toate raporturile generate de activitatea de transport. O atenție deosebită este acordată și Ministerului Transporturilor, fiindu-i stabilite și atribuțiile în calitatea sa de organ de specialitate al administrației publice centrale[29], pe de o parte și de autoritate de stat în domeniul transporturilor feroviare, rutiere, maritime, pe apele interioare, aeriene, multimodale și combinate[30], pe de altă parte, precum și rolul determinant pe care acesta îl are la stabilirea condițiilor tehnice[31], regulilor de siguranță și modalităților de inspecție și de control aplicabile tuturor modurilor de transport.

II.2. Ordonanța nr. 88/1999 privind stabilirea unor reguli pentru transportul combinat de mărfuri. Spre deosebire de O.G. nr. 19/1997 care stabilește norme generale aplicabile majorității modurilor de transport, O.G. nr. 88/1999 reglementează norme aplicabile unui singur mod de transport[32].

Ordonanța dă o definiție transportului combinat[33] ca fiind transportul de mărfuri pe căile rutiere pe parcursul inițial și/sau final[34], restul transportului efectuându-se pe calea ferată sau pe o cale navigabilă interioară ori pe un parcurs maritim ce depășește 100 kilometri în linie dreaptă[35].

În această materia transportului combinat, Danemarca începând data de 01 iulie 2018 a modificat reglementările interne cu privire la efectuarea transportului combinat în urma demersurilor întreprinde de Uniunea Europeană privind îndeplinirea cerințelor Directivei 92/106/CEE[36], prin adoptarea unui Ordinului Executiv prin care sunt transpuse dispozițiile acestei directive.

Noul ordin stabilește, pe de o parte, dispoziții pentru anumite tipuri de transporturi combinate de mărfuri între statele membre din Spațiul Economic European și redefinește noțiunea de transport combinat[37], iar pe de altă parte, reglementări speciale pentru transportul unităților de încărcare goale[38].

În acest sens, și România adoptă Hotărârea nr. 16/2018 privind Propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 92/106/CEE privind stabilirea de norme comune pentru anumite tipuri de transporturi combinate de mărfuri între state membre[39].

II.3. Legea nr. 203/2003 privind realizarea, dezvoltarea și modernizarea rețelei de transport de interes național și european[40] stabilește componentele rețelei de transport ca fiind infrastructura de transport[41], rețeaua[42] de management al traficului și rețeaua sistemului de poziționare și navigație[43], aprobând totodată liniile directoare pentru realizarea, dezvoltarea și modernizarea rețelei de transport de interes național și european, denumită în continuare rețea[44] (Anexa 1), precum și criteriile și specificațiile pentru proiectele de interes național și european, denumite în continuare proiecte prioritare (Anexa 2)[45].

II.4. Legea nr. 363/2006 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului – Secțiunea I Rețele de transport[46] cuprinde un număr de 10 Anexe privind direcțiile de dezvoltare a infrastructurii de transport[47], lucrările ce fac obiectul prezentei legi fiind de interes național și constituind cauză de utilitate publică[48].

II.5. O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere[49] constituie cadrul general pentru organizarea și efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri și persoane pe teritoriul României, precum și a activităților conexe acestora, în condiții de siguranță și calitate, cu respectarea principiilor liberei concurențe, garantarea accesului liber și nediscriminatoriu la piața transportului rutier, protecția mediului înconjurător, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice și pentru satisfacerea necesitaților economiei naționale și a nevoilor de apărare ale țării[50]. De asemenea, actul normativ creează cadrul legal general pentru aplicare directă a prevederilor unor Regulamente[51] (CE) în materie.

II.6. Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere[52] reglementează autorizarea, organizarea, atribuirea gestiunii și controlul efectuării serviciului de transport în regim de taxi, precum și autorizarea, organizarea și controlul efectuării transportului în regim de închiriere[53], stabilind organizarea serviciilor de transport în regim de taxi, ca servicii de utilitate publică în sarcina autorităților administrației publice locale de pe raza administrativ-teritorială respectivă, în condițiile respectării anumitor cerințe expres prevăzute de lege[54]. Actul normativ definește și termeni specifici desfășurării activității de transport de taxi și în regim de închiriere[55].

II.7. O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice[56] ale cărei dispoziții vizează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații[57]. De asemenea, ordonața are ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului[58]. Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General al Poliției Române, conform reglementărilor O.U.G. nr. 195/2002, este autoritatea competentă în domeniul circulației pe drumurile publice privind inițierea și avizarea unor reglementări, precum și aplicarea și exercitarea controlului privind respectarea normelor din acest domeniu[59].

Concluzii

În doctrină s-au cristalizat două opinii în privința locului transporturilor în sistemul dreptului românesc. Prima opinie plasează dreptul transporturilor ca o subramură a dreptului transporturilor, perpetuându-se ideea conform căreia dreptul comercial subzistă[60], având în vedere specificul normelor juridice care reglementează raporturile juridice dintre profesioniști și dintre aceștia și simpli particulari, precum și importanța acestora[61]. Cea de-a doua opinie, îmbrățișată de literatura juridică mai recentă, consideră dreptul transporturilor ca fiind ramură de drept distinctă, de sine stătătoare[62]. Argumentele în susținerea acestei teorii vizează multitudinea de acte normative[63] specifice, precum și volumul în creștere a reglementărilor exclusive a raporturilor juridice dintre expeditor și cărăuș[64].

În opinia noastră, dreptul transporturilor este o ramură distinctă de drept, sens în care s-ar impune chiar o codificarea a dreptului național al transporturilor[65], idee deja adoptată de alte sisteme legislative precum Franța și Finlanda[66].

Bibliografie selectivă:

– Noul Cod civil;

– O.U.G. nr. 19/1997;

– O.U.G. nr. 88/1999;

– O.U.G. nr. 195/2002;

– Legea nr. 49/2006;

– A. Cotuțiu, Contractul de transport, Ed. C.H. Beck, București, 2015;

– F. Făiniși, V.A. Făiniși, Dreptul transporturilor, a V-a modificată și comentată, Ed. Pro Universitaria, București, 2017;

– Grigori, Il trasporto, in Trattato di dir priv., dir da Rescigno, XI, Torino, 1984;

– L. Bigliazzi – Geri, Instituzioni di diritto civile, vol. III, Genova, 1980;

– Ordonanța nr. 200-912 din 18 septembrie 2000 referitoare la partea civilă a Codului comercial francez;

– D.A. Gidro, Natura juridică și fundamentul acțiunii directe a expeditorului și a destinatarului împotriva transportatorului substituit (II), în Revista Universul Juridic nr. 4/2019;

– Directiva 92/106/CEE a unui număr din 7 decembrie 1992 privind stabilirea normelor comune pentru toate tipurile de transporturi combinate de mărfuri între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial nr. 92, L 368;

– Regulamentului (CE) 1071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) 1072/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața transportului rutier internațional de mărfuri și ale Regulamentului (CE) 1073/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața internațională a serviciilor de transport cu autocarul și autobuzul și de modificare a Regulamentului (CE) 561/2006, denumite în continuare Regulamentul (CE) 1071/2009, Regulamentul (CE) 1072/2009, respectiv Regulamentul (CE) 1073/2009;

– Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea. În reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, București, 2012;

– Gh. Piperea, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, EdC.H. Beck, București 2011;

– Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, București, Ed. C.H. Beck, 2013;

– https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721;

– https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000005634379.


[1] Deși termenul de „marfă” rămâne uzitat în continuare în convențiile internaționale în materia transporturilor.

[2] Jud. Sect.1 București, sent. civ. nr. 1383/21.01.2015, http://portal.just.ro/299/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=368.

[3] Art. 1958 alin. (1) C. civ.

[4] Prezentul regulament se aplică expedițiilor, transporturilor publice de călători, de mărfuri și alte bunuri pe căile ferate din România, precum și activităților accesorii acestora.

[5] Regulamentul a fost modificat prin Ordonanța nr. 26/2014 la 01.09.2014, publicată în M. Of. nr. 838 din 11 octombrie 2006.

[6] Dacă o parte din mărfurile menționate în scrisoarea de trăsură lipsește sau sunt mărfurile avariate la eliberare, totalul sumelor care rezultă din scrisoarea de trăsură trebuie să fie plătit. Destinatarul are dreptul de a reclama restituirea tarifelor pentru mărfurile nelivrate.

[7] Grigori, Il trasporto, in Trattato di dir priv., dir da Rescigno, XI, Torino, 1984, p. 743.

[8] Flamini, Cod. Civ. ann., a cura der perlingieri, p. 1170.

[9] L. Bigliazzi – Geri, Instituzioni di diritto civile, vol. III, Genova, 1980, p. 385.

[10] Cu ultima versiune consolidată la 21 iulie2019. https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721.

[11] https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000005634379.

[12] Cartea 3, Titlul 8 Cap. 3.

[13] https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000005634379.

[14] Ordonanța nr. 200-912 din 18 septembrie 2000 referitoare la partea civilă a Codului comercial.

[15] Primul Cod comercial a fost elaborat în Franța în anul 1807, actualul cod fiind o reformulare a celui din 1807. Codul comercial francez a fost complet revizuit în anul 2000.

[16] Rutier, feroviar, naval, aerian.

[17] Multimodal, combinat și succesiv.

[18] Republicată (M. Of. nr. 552 din 11 noiembrie 1999) în temeiul art. II din Legea nr. 197/1998 (M. Of. nr. 452 din 11 noiembrie 1998), dându-se articolelor și aliniatelor numerotatea corespunzătoare, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

[19] D.A. Gidro, Natura juridică și fundamentul acțiunii directe a expeditorului și a destinatarului împotriva transportatorului substituit (II), în Revista Universul Juridic nr. 4/2019, p. 73.

[20] Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997 „transport rutier, feroviar, naval și aerian”.

[21] Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997.

[22] „Contractul de transport în interes public se încheie între transportator și beneficiar în Condițiile Codului civil, și se probează pentru transportul de persoane printr-un titlu de transport înmânat pasagerului, iar pentru contractul de transport de mărfuri, printr-un document specific de transport”.

[23] Norma specială derogă de la norma generală.

[24] Art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997.

[25] Art. 2 din O.G. nr. 19/1997.

[26] Art. 3 din O.G. nr. 19/1997.

[27] Art. 4 din O.G. nr. 19/1997.

[28] Art. 8 din O.G. nr. 19/1997.

[29] Art. 10 din O.G. nr. 19/1997.

[30] Art. 12 din O.G. nr. 19/1997.

[31] Art. 13 din O.G. nr. 19/1997.

[32] Transportul combinat de mărfuri pe teritoriul României.

[33] Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 88/1999.

[34] Art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 88/1999.

[35] Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 88/1999.

[36] Directiva 92/106/CEE a unui număr din 7 decembrie 1992 privind stabilirea normelor comune pentru toate tipurile de transporturi combinate de mărfuri între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial nr. 92, L 368, pp. 38-42.

[37] Ca fiind transportul de mărfuri între statele membre, indiferent de originea sau destinația inițială a mărfurilor, atunci când mărfurile sunt transportate rutier către destinația inițială sau finală și când destinația rămasă pe calea ferată, pe căile navigabile interioare sau pe mare este mai mare de 100 km în linie dreaptă, iar porțiunea inițială sau finală a drumului este finalizată: 1) între locul în care mărfurile sunt încărcate și cea mai apropiată stație de încărcare adecvată în ceea ce privește secțiunea inițială; 2) între cea mai apropiată stație de descărcare adecvată și locul unde mărfurile sunt descărcate pentru întinderea finală; 3) pe o rază de 150 km într-o linie dreaptă de la portul de încărcare sau descărcare.

[38] În conformitate cu Ordinul, așa-numitele „trasee goale” pot fi incluse într-un transport combinat doar dacă sunt acoperite de un document de transport valabil.

[39] Publicat în M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018.

[40] În vigoare de la 27 mai 2003, republicată în M. Of. nr. 89 din 26 ianuarie 2005.

[41] Art. 11 – Infrastructura de transport cuprinde rețelele de căi rutiere, feroviare, navigabile interioare și nodurile/punctele de distribuție a rețelelor.

[42] Art. 10 – Rețeaua cuprinde infrastructura de transport, de management și de informare asupra traficului, de determinare a poziției transportului și de navigație.

[43] Art. 1 alin. (2) din Lege.

[44] Art. 2 din Lege.

[45] Art. 3 din Lege.

[46] Publicată în M. Of. nr. 806 din 26 septembrie 2006, în vigoare de la 29 septembrie 2006.

[47] Art. 1 din Lege.

[48] Art. 2 din Lege.

[49] Publicată în M. Of. nr. 625 din 02 septembrie 2011, în vigoare de la 04 decembrie 2011.

[50] Art. 1 din Lege.

[51] Regulamentului (CE) 1071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) 1072/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața transportului rutier internațional de mărfuri și ale Regulamentului (CE) 1073/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața internațională a serviciilor de transport cu autocarul și autobuzul și de modificare a Regulamentului (CE) 561/2006, denumite în continuare Regulamentul (CE) 1071/2009, Regulamentul (CE) 1072/2009, respectiv Regulamentul (CE) 1073/2009.

[52] Publicată în M. Of. nr. 45 din 28 ianuarie 2003, în vigoare din data de 28 aprilie 2003.

[53] Art. 1 din Lege.

[54] Art. 2 alin. 1 lit. a)-o) din Lege.

[55] Art. 11 alin. a)-e) din Lege.

[56] În vigoare de la 01 februarie 2003 astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2006, aplicându-se de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă, respectiv de la 20 septembrie 2006.

[57] Art. 1 alin. (a) din O.U.G. nr. 195/2002.

[58] Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

[59] Art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

[60] Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea. În reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 12, Gh. Piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, București 2011, p. 23.

[61] Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 7.

[62] A. Cotuțiu, Contractul de trasnport, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 18.

[63] Ibidem.

[64] F. Făiniși, V.A. Făiniși, Dreptul transporturilor, ed. a V-a modificată și comentată, Ed. Pro Universitaria, București, 2017, p. 38.

[65] A se vedea și A. Cotuțiu, Contractul de transport, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 18.

[66] La 24 mai 2017, Guvernul finlandez a înaintat o nouă lege națională a transporturilor care va aduce modificări stării actuale a pieței transporturilor, Codul de transport finlandez, în vigoare de la 01 iulie 2018, include toate modurile de transport într-o singură lege unică, eliminând toate legile specifice referitoare la mijloacele de transport.

Reglementarea contractului de transport – noul Cod civil român și acte normative speciale was last modified: octombrie 4th, 2019 by Adriana Elena Belu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii