Reflecții asupra naturii juridice a termenului de 30 de zile prevăzut de lege, termen în care se poate angaja răspunderea civilă a funcționarilor publici prin emiterea unui act administrativ de imputare de către conducătorul autorității sau instituției publice

Motto:

„Affirmans probet”

1. Avant propos

Dacă Dostoievski spunea că totul ar fi permis în lipsa lui Dumnezeu, ipoteză ce ar echivala cu neantul ființei umane, permițându-ne să parafrazăm, putem spune că absența unor principii și reguli de conviețuire socială care să reglementeze raporturile care se nasc în nebunia cotidiană de interese, reguli și principii ridicate la rang de limite impuse și acceptate, adică la rang de norme de conduită obiective, generale și impersonale, deci la nivel de lege, ar echivala cu neantul dreptului[1] și, implicit, cu neantul realității sociale și al nevoilor de libertate și securitate care au dat naștere acestei realități, sociale și juridice deopotrivă în care suntem angrenați ca subiecte de drept.

Continuând analogia putem conchide că existența lui Dumnezeu, în cazul primei afirmații, și a legii, în construcția noastră, nu ar echivala ab initio cu faptul că nimic din ceea ce nu este permis nu s-ar înfăptui, ci cu faptul că orice faptă lato sensu care ar depăși limita permisibilului și s-ar încadra astfel în sfera ilicitului ar atrage după sine anumite consecințe în sarcina celor care au nesocotit normele de conduită prestabilite, adică, cu alte cuvinte, le-ar angaja responsabilitatea sau răspunderea.

Astfel, dreptul distinge între acțiunile posibile, neavând posibilitatea îngrădirii acestora, ci doar posibilitatea încadrării acestora în acțiuni licite și acțiuni ilicite, după cum sunt sau nu încălcate normele de conduită. Prin urmare norma de conduită, adică dreptul, ierarhizează valorile și nu se confundă cu fapta justă sau injustă, existând dincolo de acestea și chiar acolo, sau tocmai acolo, unde a fost violat[2], fiind un model ideal care tinde să se impună realității fenomenelor[3].

Prin urmare pretinsul „drept al celui mai tare” poate fi utilizat cel mult ca ficțiune, ca exagerare tocmai pentru a scoate în evidență rolul dreptului, și anume negarea injustiției, restabilirea echilibrului existent anterior faptei contrare dreptului, responsabilizarea autorului ilicitului juridic și armonizarea ordinii sociale afectate de injustețea faptei.

După cum lesne se poate observa nimic din toate acestea nu ar fi posibile în lipsa unei societăți organizate în care omul să fie în același timp individ, ca ființă unică cu nevoile și valorile sale, dar și grup, ca parte a organizării sociale pe care o slujește și care-l slujește, căreia îi garantează existența și care-i garantează libertatea[4].

Iar, cu cât dreptul reușește să identifice persoana răspunzătoare pentru nesocotirea valorilor sociale ocrotite de lege, stabilind răspunderea acesteia, cu atât influența sa în societate devine mai puternică, știut fiind faptul că deziluzionarea așteptărilor societății față de drept este legată în special de răspundere, efectivitatea răspunderii juridice condiționând, într-o măsură mai mare sau mai mică, instaurarea, reinstaurarea și supraviețuirea statului de drept[5].

Cu atât mai mult, societatea este mai sensibilă la angajarea răspunderii juridice, în condițiile politico-sociale în care trăim, cu cât cel împotriva căruia se declanșează această răspundere este un funcționar public sau un agent al puterii publice, adică o persoană care exercită o funcție publică[6], o servitute publică[7].

Dar situația în care cel care trebuie să fie considerat responsabil pentru violarea dreptului și, deci, tras la răspundere pentru acest fapt este, direct sau indirect, chiar creatorul dreptului, acesta fiind, în același timp, atât parte a fondului dominant, cât și a fondului aservit? Presupune ea un antagonism în a declara responsabil tocmai pe cel care a creat noțiunea și, deci, premisa responsabilității sau, dimpotrivă, antagonismul l-ar constitui tocmai iresponsabilitatea celui îndrituit, deopotrivă, să creeze dreptul și să-l aplice, asigurând astfel ocrotirea valorilor care-i fundamentează însăși existența?

Putem limpede găsi răspunsul la această întrebare într-un vechi comandament juridic: alterum non leadere, în care este cuprinsă una dintre regulile fundamentale ale dreptului, și anume aceea de a nu vătăma pe altul[8], comandament juridic ce are valoarea unui principium magnum al rațiunii dreptului, astfel încât dacă statul, prin oricare dintre formele sale de manifestare, s-ar sustrage responsabilității juridice ar face-o împotriva propriului său interes, slăbindu-și astfel propriile sale temelii juridice și morale de păzitor al legii, adică de garant al drepturilor și libertăților subiectelor care-l alcătuiesc[9], surpându-și astfel temelia propriei existențe.

Prin urmare, în vederea ocrotirii a însăși existenței dreptului, precum și pentru a păstra nealterată autoritatea legii și, pe cale de consecință, pentru a ocroti drepturile și libertățile inerente unei societăți de drept, nu putem decât să prețuim posibilitatea de a angaja responsabilitatea oricărui subiect de drept care vatămă, prin actele sau faptele sale, dreptul obiectiv în general și/sau dreptul subiectiv în special.

Așadar, plecând de la necesitatea dreptului ca fundament al oricărei societăți, am ajuns la necesitatea angajării responsabilității celor care, prin faptele sau actele lor, vatămă valorile ocrotite de normele juridice și, pe cale de consecință, la necesitatea restabilirii ordinii de drept lezate, aspect ce echivalează atât cu cerința încetării faptului sau actului vătămător, cât și cu necesitatea reparării daunelor provocate de acesta, adică cu remedierea leziunilor pe care fapta sau actul vătămător le-a produs, iar subiectul de drept le-a suferit.

Este lesne de observat că, după cum diferă norma juridică încălcată, vom deosebi diferite tipuri de răspundere, care însă vor avea întotdeauna același scop, și anume reîntregirea ordinii dreptului știrbită prin apariția ilicitului, scop care va fi atins, de la caz la caz, prin operațiuni și instituții specifice fiecărei ramuri a dreptului care reglementează sfera valorilor sociale ocrotite și încălcate.

Astfel, răspunderea juridică reparatorie sau pentru repararea prejudiciilor cauzate de către funcționarii publici este reglementată de O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ[10], de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare[11], de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare[12], de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare[13], de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare[14], precum și de Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare[15].

Din enumerarea actelor normative care reglementează răspunderea funcționarului public se poate trage lesne concluzia incoerenței legiuitorului în această materie, situație în care revine jurisprudenței și doctrinei sarcina, deloc ușoară, de a clarifica aspecte esențiale ale acestei forme de răspundere juridică astfel încât, atât teoreticienii, cât și practicienii dreptului, să aibă un instrument de lucru solid pe care să-și poată clădi argumentarea.

Plecând de la afirmația aleasă ca motto pentru acest studiu, și anume că cel care afirmă trebuie să dovedească[16], vom încerca să clarificăm problema naturii juridice a termenului de 30 de zile prevăzut de art. 500 alin. (1) C. administrativ, termen în care conducătorul unei autorități sau instituții publice poate angaja răspunderea civilă a funcționarului public din cadrul autorității sau instituției publice respective prin emiterea unui ordin sau unei dispoziții de imputare pentru repararea pagubelor pe care funcționarul public le-a produs autorității sau instituției publice din care face parte.

2. Ipoteza legală

Prevăzut inițial de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999[17] privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, statuat în prezent de dispozițiile Codului administrativ, act normativ de importanță fundamentală care a abrogat Legea nr. 188/1999, dar cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate[18], termenul de 30 de zile în care se poate angaja răspunderea civilă a funcționarilor publici prin emiterea unei dispoziții sau a unui ordin de imputare va continua să existe în legislația noastră independent de modul în care Curtea Constituțională va soluționa excepția cu care a fost învestită, intenția legiuitorului în acest sens fiind una clară și reprezentând în esență un aspect particular al funcției publice și al prerogativelor de putere publică ale autorităților și instituțiilor publice.

Actualmente, potrivit art. 499[19] din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive[20].


[1] „Dreptul, dincolo de nenumăratele sale definiții, este instituția, instrumentul și expresia civilizației (…)” Ph. Malaurie, P. Morvan, Drept civil. Introducerea generală, traducere de Diana Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 3. Rolul dreptului, continuă autorii, este acela „de a concilia opușii, de a asigura concordia discordantium”, idem, p. 9 și de „a asigura dreptatea”, idem, p. 26. Referitor la conceptul de dreptate a se vedea Seneca, Despre mânie, Ed. Seneca Lucius Annaeus, București, Traducere din limba latină de Ioana Costa și alții. Potrivit lui Seneca „un judecător bun condamnă, iar nu urăște. Rațiunea vrea să dea o judecată dreaptă. Mânia vrea să pară dreaptă judecata pe care a dat-o”. Pentru a conchide, statul de drept are menirea de a releva dreptatea atunci când cei care se luptă pe tărâm juridic sunt convinși că dreptatea le aparține deopotrivă.

[2] Despre acțiunea dreptului asupra ilicitului, a se vedea G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. IRI, București, 1996, pp. 97-112.

[3] Pentru detalii a se vedea G. del Vechio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, București, 1997.

[4] Jean-Jacques Rousseau în celebra sa lucrare Contractul social, Ed. Antet Revolution, explica magistral noțiunea esențială de societate: „fiecare, ca individ, cedează comunității toate drepturile sale. Dar, în același timp, fiecare devine membru al comunității; ca parte a comunității primește în dar drepturile tuturor celorlalți membri, legați în mod indivizibil de întreg. Astfel, în aceeași formulă fiecare individ este privit sub două aspecte deosebite: ca particular și apoi ca parte a suveranului”, op. cit., p. 16, nota de subsol nr. 45.

[5] S. Popescu, Teoria generală a dreptului, București, 2000, p. 300, citat de Gh. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol. V, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 149.

[6] Pentru definirea noțiunii de „funcționar public”, a se vedea Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

[7] Pentru definirea conceptului de servitute publică, a se vedea V. Vedinaș, Identitate națională și iubire de țară, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 71-78.

[8] Pentru detalii a se vedea V. Hanga, Adagii juridice latinești, Ed. Lumina Lex, București 1998, p. 14.

[9] Pentru o remarcabilă pledoarie a necesității responsabilității statului a se vedea A. Teodorescu, Teoria răspunderii administrațiunii publice pentru daune, Ed. Institutul de Arte Grafice „Marvam” S.A.R., București, 1942. pp. 5-7.

[10] Publicată în M. Of. nr. 555 din 05 iulie 2019.

[11] Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.

[12] Legea nr. 279/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

[13] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

[14] Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

[15] Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată în M. Of. nr. 238 din 3 aprilie 2004.

[16] Pentru detalii, a se vedea V. Hanga, op. cit. p. 13.

[17] Publicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.

[18] Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de către Avocatul Poporului și este disponibilă la adresa: http://www.avp.ro/exceptii2019/exceptia2_2019.pdf, site accesat la data de 10.09.2019, ora 20:52.

[19] Textul art. 499 C. administrativ are același conținut cu fostul art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007, act normativ abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului administrativ. Codul administrativ a abrogat și Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, republicată în M. Of. nr. 525 din 02 august 2007, act normativ care conținea de asemenea texte privitoare la răspunderea civilă a funcționarilor publici.

[20] Referitor la natura acestei răspunderi civile, în doctrină se apreciază că „o atare răspundere nu poate fi decât delictuală și niciodată contractuală, având în vedere faptul că raportul de serviciu în care este implicat funcționarul public izvorăște dintr-un act administrativ unilateral și nu dintr-un contract de muncă”. A se vedea în acest sens V. Vedinaș, Statutul funcționarilor publici, Comentarii, legislație, doctrină și jurisprudență, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 230-237. Pentru opinia contrară, în sensul că răspunderea civilă a funcționarilor publici este una contractuală, a se vedea R.P. Postelnicu, Statutul funcționarilor publici, Ed. Universitară „Carol Davila”, București 2006, p. 195; Ș. Beligrădeanu, I.T. Ștefănescu, Răspunderea civilă reciprocă între părțile raportului – contractual de serviciu al funcționarului public, în Dreptul nr. 4/2009, pp. 77-93; A. Țiclea, Tratat privind răspunderea pentru daune în raporturile de muncă, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 25 și urm.; L. Georgescu, Răspunderea patrimonială a lucrătorilor – răspundere civil-contractuală. Drept intern și comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 22 și urm.

Reflecții asupra naturii juridice a termenului de 30 de zile prevăzut de lege, termen în care se poate angaja răspunderea civilă a funcționarilor publici prin emiterea unui act administrativ de imputare de către conducătorul autorității sau instituției publice was last modified: octombrie 4th, 2019 by Ovidiu Toader

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii