Referințe istorice și precedente doctrinare ale Criminologiei din România

Am considerat de cuviință a face o referire la evoluția istorică a Criminologiei în țara noastră, întrucât, pe de o parte, o astfel de abordare n-am întâlnit-o în tratatele și cursurile de profil apărute până în prezent, iar, pe de altă parte, fiind o disciplină juridică respectabilă și importantă, este de neconceput a fi abordată fără a-i evidenția trecutul său istoric intern[1]. Nu pot fi ignorate meritele, efortul, preocupările și rolul Criminologiei românești în cadrul mai larg al științelor penale de la noi din țară.

Despre apariția și abordarea acestei discipline în peisajul juridic al României, fie ca și componentă a științelor penale (fără a fi scoasă din contextul acestor științe), fie ca disciplină juridică de sine stătătoare (independent de celelalte științe penale), se poate vorbi doar de la începutul secolului al XX-lea. Este perioada în care descompunerea în elemente constitutive a fenomenului penal arăta că, de fapt, penalul pur nu exista și că era, din contră, un corp mixt, care-și trăgea substanța sa din sociologie (mediul social), din psihologie (sufletul infractorului) și din biologie (structura fizică a infractorului). Renunțarea la aceste trei discipline ar însemna abandonarea rezolvării ecuației penale[2].

Pe lângă cele două modalități de abordare a Criminologiei, un rol important l-au avut operele scrise de diferiți autori români prin care, fie au tratat în mod special teme și concepte de bază folosite în această disciplină (crimă, criminal, criminalitate, cauzalitate, victimologie, prevenire etc.), fie au realizat traduceri ale unor opere de referință pe plan mondial aparținând unor personalități marcante ale Criminologiei universale.

Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive a Criminologiei românești din perspectivele amintite mai sus, vom face o incursiune în lucrările și momentele de referință ale doctrinei românești în materie.

I. a) O primă abordare a criminologiei ca disciplină integrată și-n același timp conexă cu alte discipline juridice aparținând științei penale o face penalistul Ion Tanoviceanu în primul „Curs de drept penal”, editat în 1912[3], pentru ca mai apoi să reia și să dezvolte ideea recunoașterii Criminologiei ca o atare disciplină și în „Tratatul de drept și procedură penală”, editat în 5 volume, apărut începând cu anul 1924[4].

De altfel, primul curs apărut abia în 1912 a fost redactat încă din anii 1890-1891 și reprezintă, practic, prima lucrare completă de specialitate care a dus la nașterea doctrinei penale din România; chiar autorul evidenția faptul că „lucrări preparatorii la noi aproape că nu au existat” până la data apariției sale din 1912 (exceptând unele lucrări sumare și izolate apărute sporadic în țară, la care autorul a făcut referire[5]).

Se preciza în curs că știința criminală își găsea expresia în acele curente înaintate, neo-clasic și neo-pozitivist și în tendința tot mai accentuată de a utiliza cu folos toate rezultatele definitiv dobândite ale științelor cu care aveau legătură. Criminologii și penaliștii sunt de acord a recunoaște științei criminale un domeniu vast și complex, alcătuit din numeroase discipline eterogene care aveau ca obiect studiul problemelor criminale sub variate laturi și aspecte.   Autorul clasifica disciplinele în cauză în trei grupuri:

1. Criminologia sau grupul disciplinelor ce au ca obiect studiul cauzelor crimei: antropologia criminală, psihopatologia criminală, sociologia criminală, statistica și demografia criminală;

2. Profilaxia și Terapeutica Criminală sau grupul disciplinelor destinate studiului mijloacelor de luptă contra criminalității latente și relevate pentru a asigura prevenirii și represiunii maximul de eficacitate: politica criminală, penologia, știința penitenciară, antropologia penitenciară, poliția științifică etc.;

3. Știința dreptului penal – grupul disciplinelor care studiază crima ca fenomen juridic- infracțiunea, conflictul de interese juridice produs de actele criminale, consecințele juridice ale crimei- pedeapsa și reparațiunea. Din acest grup fac parte dreptul penal, procedura penală, legile speciale cu caracter penal, legislația penitenciară.

Toate disciplinele ce alcătuiesc aceste trei grupări se completează unele pe celelalte, cu titlul de științe reciproc auxiliare, oferindu-ne în totalul lor adevărata și întreaga știință criminală. De aceea, unui criminalist jurist nu-i poate fi iertat a nesocoti rezultatele definitiv obținute pe tărâmul celorlalte discipline ce alcătuiesc știința criminală.                                Principalele constatări care în prezent sunt considerate adevăruri absolute în știința criminală se rezumă la crimă, criminal și lupta contra crimei. A preveni, a combate, anihilând sau atenuând influența funestă a factorilor crimei este și va fi principala preocupare în lupta contra crimei[6].

b) Vespasian Pella, un reputat jurist și diplomat român, a evidențiat o legătură organică între criminologie și dreptul penal internațional, mai ales atunci când este vorba de concepte precum criminalitate și răspundere colectivă, privite însă prin prisma conceptelor de criminalitate și răspundere individuală, personală. Importante în acest sens sunt câteva lucrări de referință: „La criminalité collective des États et le droit pénal de l’avenir (1920)”[7] („Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului”), „Aperçu sur la criminalité collective. L’esprit de corps et les problèmes de la responsabilité pénale (1920)”[8] (Prezentare generală a criminalității colective. Spiritul organismului și problemele de responsabilitate penală) și „La guerre-crime et les criminels de guerre: réflexions sur la justice pénale internationale, ce qu’elle est ce qu’elle devrait être (1946)[9] (Crima și criminalii de război: reflecții asupra unei justiții penale internaționale actuale și viitoare).                                                                                

După cum rezultă în special din aceste lucrări, alături de o criminalitate individuală, personală, acționează și o criminalitate a statelor (n.a. – care pot fi privite ca și concepte criminologice), astfel că o consecință firească a acestui lucru o constituie o reglementare penală obligatorie a relațiilor dintre state, de natură să incrimineze faptele de natură infracțională interstatale, alături de pedepsele aferente.

Mai mult, prima dintre cele trei lucrări – „La criminalité collective des États et le droit pénal de l’avenir”, una celebră în domeniu, a fost prezentată de către delegația română prezentă la cea de-a XXIII-a ediție a Conferinței Uniunii Interparlamentare Internaționale de la Washington (1925), vizând codificarea dreptului internațional și incriminarea agresiunii comise prin război. Autorul a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru pace datorită eforturilor depuse în promovarea ideilor pacifiste, dar și pentru introducerea pentru prima dată în istoria dreptului internațional a noțiunii de „responsabilitate colectivă a statelor”.

De asemenea, autorul a provocat o adevărată revoluție în dreptul internațional prin promovarea responsabilității individuale ca fundament al construcției personalității juridice internaționale a individului. Pe lângă răspunderea statului, pedeapsa trebuie să se extindă și asupra tuturor persoanelor fizice care au participat la pregătirea și comiterea faptelor penale sau a celor ce au avut inițiativa realizării lor. Prin urmare, trebuie pedepsiți liderii politici care prin acțiunea lor au grăbit cu bună știință evenimentele și au ocazionat astfel un conflict armat între statul lor și un alt stat[10].

c) Penalistul și criminologul Nicolae Buzea publica, în 1931, o lucrare interdisciplinară „Introducere în știința penală și noțiuni de criminologie”. Criminalitatea a devenit obiectul atâtor științe datorită însemnătății sale excepționale; faptul că însemnătatea este reală rezultă și din numeroasele discipline științifice care au ca obiect cercetarea criminalității în persoana infractorilor, în formele ei de manifestare, în efectele ei și în măsurile de combatere. Toate aceste discipline la un loc (criminologia, psihologia, somatologia, fiziologia criminală, sociologia criminală, dogmatica penală, penalogia, dreptul penal represiv, politica criminală, știința penitenciară etc.) formează ceea ce se numește Știința penală sau criminală, căreia francezii îi spun La science criminelle, germanii – Strafrechtswissenschaft, iar italienii – Scienza criminale[br_fnoteUP 11]. Omul însă mai este studiat atât din punct de vedere al elementelor sale fizice, cât și în raport cu mediul în care trăiește. Structura anatomică a corpului omenesc, cercetată îndeaproape, a prezentat, în multe cazuri, particularități în ceea ce privește conformația organelor și funcția lor fiziologică. Deci nu numai ereditatea explică starea de criminalitate, cât și mediul ambiant, cosmic și moral-social.

Din aceste considerente reiese că între știința dreptului penal, științele naturale și științele sociale există strânse și utile legături[12].

De asemenea, autorul releva faptul că între criminologie- studiul criminalității și penalogie- studiul pedepsei, ambele ramuri ale științei penale, există raporturi evidente pentru care studierea fenomenelor penologiei nu ar fi fost posibilă fără a le fi studiat în prealabil pe cele ale criminologiei. În consecință, este elementar să cunoști în prealabil criminalitatea și formele ei de manifestare prin acțiuni antisociale, zise crime sau infracțiuni, pentru care apoi este necesar a fi identificate mijloacele de combatere – pedepsele și condițiile în care să fie realizate[13].

d) Nici reputatul jurist Vintilă Dongoroz nu înlătură disciplinele auxiliare penalului, discipline pe care le crede necesare, dar periferice și secundare atenției cercetătorului de drept penal, după cum remarca în cursul său de drept penal din 1939[14]. Știința dreptului penal nu este chemată să se ocupe cu rezolvarea niciuneia din problemele care fac obiectul celorlalte discipline care alcătuiesc știința criminală; ea va primi însă constatările și soluțiile oferite de aceste discipline, în măsura în care ele au fost ținute în seamă și deci acceptate de dreptul penal pozitiv, adică, întrucât legiuitorul a avut în vedere aceste constatări și soluții.

Știința criminală este, deci, un ansamblu de discipline din care, în accepțiunea autorului, fac parte următoarele discipline:

1. Criminologia, care se ocupă cu cercetarea cauzelor criminalității și care se subdivide în:

antropologie criminală, având ca obiect studiul biologic al criminalului;

psihologie criminală, care cercetează latura psihologică a manifestărilor criminale;

sociologie criminală, care cercetează crima și criminalitatea în lumina datelor de ordin social;

etnografie și demografie criminală, care cercetează criminalitatea în raport cu rasa, mediul cosmic, cu evoluțiunea istorică a fiecărui grup social etc.

2. Criminalistica, ce are ca obiect găsirea mijloacelor proprii pentru realizarea cât mai eficace a luptei în contra criminalității și care se subdivide în:

politica criminală, care cercetează mijloacele și condițiile în care s-ar putea realiza lupta contra criminalității în raport de cauzele acesteia și-n raport de posibilitățile de moment ale societății;

penologia, care se ocupă cu problema aflării celor mai potrivite măsuri represive și a felului în care ele vor fi disciplinate;

știința penitenciară, care se ocupă cu problemele complexe privind modul de executare în închisori a pedepselor privative de libertate;

poliția științifică, care se ocupă cu aflarea și perfecționarea mijloacelor pentru descoperirea crimelor și criminalilor și stabilirea probelor de vinovăție.

3. Statistica criminală este o metodă de investigare care servește atât criminologiei, cât și criminalisticii.

Cu referire la infractor, autorul abordează acest concept în cadrul unui capitol din curs, chiar din punct de vedere exclusiv criminologic. În acest sens, autorul face referire la crimă care, înainte de a fi un fapt juridic, este un fapt natural; în mod asemănător, infractorul, înainte de a fi subiect de drept, este o ființă naturală. De aici, și studiul infractorului se realizează în funcție de teoriile criminologice consacrate, ținându-se cont în etiologia criminalității de cauze ce țin de factori sociali, factori cosmici și de factori biologici[15].

Criminalitatea, ca și concept ce desemnează totalitatea faptelor penale comise în cadrul unui grup social, este abordată de autor și din perspectivă criminologică; astfel, totalul infracțiunilor care se săvârșesc la un moment dat pe teritoriul unui stat constituie criminalitatea reală; infracțiunile descoperite constituie criminalitatea dezvăluită, pentru ca atunci când sunt descoperiți și autorii respectivelor fapte, aceștia din urmă să constituie criminalitatea judiciară[16].

e) Importantă de reținut este abordarea interdisciplinară făcută și de profesorul Grigore Râpeanu în Teza sa de doctorat „Legi obiective în dreptul penal”[17]. Autorul insista în cuprinsul lucrării asupra faptului că pentru cercetarea științifică a problemelor fundamentale ale dreptului penal, și mai cu seamă pentru sublinierea legilor obiective ale dezvoltării sale, este necesar a fi făcută corelația dreptului penal cu fenomenul criminalității (denumit și „fenomen infracțional”), care reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite într-un anumit loc și într-un timp determinat și al cărui studiu sociologic formează obiectul criminologiei. Legătura dintre cele două fenomene- dreptul penal și criminologia- este atât de strânsă încât izolarea unuia de celălalt ar duce inevitabil la necunoașterea, la nepătrunderea naturii intime, a esenței și conținutului dreptului penal[18].

Autorul mai susținea că, din păcate, multă vreme a dominat la noi părerea că această criminologie nu poate fi recunoscută ca o știință, că este inutilă pentru teoreticienii și practicienii dreptului penal, că nimeni, la urma urmei, nu are nevoie de „speculațiile criminologice”. Mai mult, acesta era un oponent al pozitivismului italian, considerând că acest lucru se datorează și faptului, rămas încă și astăzi în memoria omenirii, că pe cât de mare a fost la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul secolului XX răsunetul teoriilor lui Lombroso despre criminali și criminalitate, pe atât de celebru a fost și falimentul acestor teorii, a căror inconsistență a fost demonstrată de întreaga lume savantă a vremii.

Cert era, în opinia autorului, că nici juriștii penaliști ai României nu s-au străduit prea mult să șteargă neîncrederea în Criminologie, să învedereze că pentru a se putea organiza în mod științific acțiuni de luptă împotriva criminalității este necesară studierea naturii și cauzelor acestui fenomen în societate.

Nevoia studierii problemelor de criminologie a fost însă resimțită în perioada ultimilor 20 de ani (n.a. – este vorba de perioada 1950-1970) de către acei lucrători din sectorul juridic cărora le reveneau sarcini în domeniul activității de prevenire a infracțiunilor. Așa se explica faptul că mai cu seamă dintre acești lucrători au apărut autorii care au publicat în revistele de specialitate articole și comentarii în care, vorbind despre prevenirea infracțiunilor, abordau în fapt numeroase probleme de criminologie.

În acest mod a fost afirmată, până la urmă, necesitatea studiului organizat al criminologiei în învățământul superior juridic. Cerința s-a împlinit prin reintroducerea acestei discipline în planul de învățământ pentru anul universitar 1967-1968, după ce în prealabil fusese scoasă în anul 1949.

Autorul a interpretat etiologia fenomenului penal din perspectiva doctrinei penale obiective care acorda întâietate faptei și pericolul social produs în societate și minimaliza aportul pozitivismului, care avea în prim plan studiul infractorului (de pe această poziție, autorul a fost un adept al clasicismului lui Becaria)[19]. Era, de altfel, și curentul ideologic introdus de doctrina penală sovietică în România după cel de-al doilea război mondial.

f) Nu în ultimul rând, un rol deosebit în sublinierea aportului important pe care Criminologia îl aduce științelor penale îi revine profesorului George Antoniu, care a prezentat și cele mai actuale idei în materie. Astfel, în monografia „Reforma legislației penale” apărută sub coordonarea sa în anul 2003, profesorul sublinia că o reformă penală în România nu ar putea fi concepută fără existența unor serioase studii criminologice asupra fenomenului infracțional, atât sub aspect global, cât și sub cel al diferitelor categorii de infracțiuni[20].

În această privință, profesorul considera regretabil că multiplele apeluri făcute de specialiști la vremea aceea de a se înființa și în România un institut național de criminologie, după modelul altor țări europene (unele țări având la acel moment chiar mai multe instituții de profil), nu și-au găsit ecoul cuvenit. O asemenea instituție și-ar fi adus o contribuție hotărâtoare la cunoașterea fenomenului infracțional, a cauzelor acestuia și a căilor prin care ar putea fi prevenit și combătut. Soluțiile juridice având la bază asemenea cercetări de specialitate aprofundate, ar avea mai multe posibilități să corespundă realităților existente, să fie mai viabile și mai eficiente.

Trimiterea la fenomenul infracțional și, deci la o analiză criminologică, a fost făcută de profesor și atunci când se referea la necesitatea evaluării periodice a valorilor sociale care se impuneau a fi protejate prin legea penală. Astfel, acesta preciza că o evaluare lucidă a valorilor sociale care ar merita protecție penală n-ar putea fi decât rezultatul unei analize a fenomenului infracțional, a formelor noi sub care se desfășoară în prezent atacurile aduse ordinii de drept.

Aceste elemente noi ar putea fi în legătură cu procesele specifice de transformare a societății spre economia de piață, după cum ar putea fi generate și de fenomenele noi apărute pe plan mondial și care tindeau să se extindă și în țara noastră, cu posibile amplificări în perspectiva dezvoltării societății românești (crima organizată, infracțiunile informatice etc.)[21].

De asemenea, un important rol alături de cele mai sus subliniate ar trebui să-l joace în procesul de pregătire al reformei penale și studiul atent al practicii judiciare, atât a celei publicate, cât și a celei nepublicate, atât al practicii judiciare apărute în aplicarea legii penale în vigoare, cât și al practicii judiciare mai vechi, apărute în aplicarea Codului penal anterior. Această activitate specifică criminologiei ar putea furniza informații utile și asupra frecvenței anumitor infracțiuni într-o lungă perioadă de timp, sugerând în ce direcție trebuie îndreptată atenția legiuitorului spre a se ajunge la o reglementare penală corespunzătoare.

g) Pe lângă aparițiile editoriale menționate – de altfel, referințe valoroase în doctrina criminologică din România, de o deosebită importanță s-a bucurat revista de specialitate Probleme de criminalistică și criminologie care a fost publicată trimestrial și difuzată în perioada 1980-1989. Revista a fost editată de specialiști din cadrul Procuraturii Generale și ai Ministerului Justiției, avea un caracter pluridisciplinar și cuprindea articole referitoare la analize și probleme întâmpinate în practica judiciară internă, aspecte de tactică și metodică în cercetarea anumitor genuri de infracțiuni, contribuții la probleme specifice nu doar aparținând criminalisticii și criminologiei, ci și legate de medicină legală, aceasta fiind încă o dovadă a strânsei legături dintre cele 3 discipline; nu în ultimul rând, revista mai conținea articole despre contribuții la literatura de specialitate internă și internațională aparținând disciplinelor menționate.

După 1990, revista și-a schimbat denumirea în „Buletin de criminologie și criminalistică”, continuând să apară până în anul 1995 în aceleași condiții editoriale ca și precedenta.

Începând cu anul 2000, în literatura juridică din România și-a făcut apariția o nouă publicație periodică trimestrială cu caracter interdisciplinar, „Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie”. Suportul științific al acestei reviste, care a apărut până în anul 2016, a fost asigurat de specialiști din cadrul Ministerului Public, al Ministerului Justiției și al Societății Române de Criminologie și Criminalistică. Revista realiza o abordare interdisciplinară, cuprinzând articole referitoare la doctrina și practica judiciară în materie, reliefând o dată în plus caracterul complementar al disciplinelor la care se referă.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că abordarea interdisciplinară și strânsa legătură între criminologie, criminalistică și penologie a fost evidențiată și prin publicarea de către un colectiv de autori format din Rodica Mihaela Stănoiu, Emilian Stănișor și Vasile Teodorescu a lucrării „Criminologie – criminalistică– penologie. Repere bibliografice”, apărută în două volume în anul 2015, lucrare care însumează o parte dintre articolele publicate de membrii Societății Române de Criminologie și Criminalistică și colaboratorii din țară și din străinătate în Revista de Criminologie și Criminalistica în perioada 1999-2015[22].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Au existat câteva lucrări de referință pe această temă, dar nu au fost incluse într-un curs de criminologie, ci doar au fost publicate în reviste de specialitate sau în volume ale unor conferințe: exemplificăm în acest sens, Ortansa Brezeanu, Pagini din istoria Criminologiei românești, publicat în „Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie nr. 4/2015”, p. 13-19; Rodica Mihaela Stănoiu, Aura Preda, Emilian Stănișor, Vasile Teodorescu, Criminologia din România: trecut, prezent și viitor (volumul conferinței naționale cu participare internațională desfășurat la București, 4 septembrie 2015), Ed. Universul Juridic, București, 2017; în cadrul acestui volum au fost publicate câteva articole dedicate exclusiv Criminologiei românești, respectiv Ortansa Brezeanu- Raport privind trecutul Criminologiei p. 15-18, Emilian Stănișor, Aura Preda- Raport privind prezentul Criminologiei p. 19-24, Florian Gheorghe– Raport privind viitorul Criminologiei p. 25-29.

[2] Petre Pandrea, Criminologie Dialectică, Fundația Regele Mihai I, 1945, p. 72.

[3] Ion Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I și II, Atelierele Grafice Socec&Co, 1912, București.

[4] Ion Tanoviceanu ș.a., Tratat de drept și procedură penală, vol. I-V, Tipografia Curierul Judiciar S.A., 1924, București.

[5] După cum preciza Ion Tanoviceanu în cursul său din 1912, anterior apariției acestuia, în țară mai fuseseră publicate până în acel an doar câteva lucrări care tratau, în accepțiunea sa, izolat, doar anumite aspecte din dreptul și știința penală: V. Petroni, Comentariile dreptului penal, București, 1857- o scurtă referire la Codicele penal Știrbei; C. Eraclide, Studii practice asupra dreptului criminal, București, 1865- autorul deținea calitatea de președinte al Curții din Focșani și mai mult a parafrazat decât a comentat legea; Al. Crețiescu, Comentar al Codicelor României, Codice Penal, București, 1866- scrisă din poziția de judecător/președinte al Curții de Casație și prin care a comentat doar 6 articole din Codul Penal; G. Costa Foru, Magazinul judecătoresc. Vol. II. Codicele Penal, București, 1872- care a abordat într-un mod incomplet câteva generalități din sfera dreptului penal. Din cercetarea noastră au mai fost identificate și alte lucrări apărute în doctrina românească până la apariția cursului din 1912, respectiv: Ion Tanoviceanu, Un pericol național – creșterea criminalității în România, Iași, 1896; Ion Tanoviceanu, Mersul criminalității mari in România în „Curierul judiciar”, 1907, și Grigore Dianu, Criminalitatea si cauzele ei în România, București, 1907.

[6] Ibidem, vol. I, p. 185-189.

[7] Vespasian Pella, La criminalité collective des États et le droit pénal de l’avenir, Ed. Gale, Making of Modern Law, United States, 2013.

[8] Referințe despre lucrare pot fi găsite pe Internet la adresa http://www.sudoc.abes.fr/cbs/xslt/DB=2.1//SRCH?IKT=12&TRM=125880553, accesată în data de 22.02.2021.

[9] Vespasian Pella, La guerre-crime et les criminels de guerre: réflexions sur la justice pénale internationale, ce qu’elle est ce qu’elle devrait être, Ed. De la Baconniere, Neuchatel, 1964.

[10] Document disponibil pe Internet la adresa https://www.sfdi.org/internationalistes/pella/, accesat la data de 22.02.2021.

[11] Nicolae T. Buzea, Introducere în știința penală și noțiuni de criminologie, curs redactat împreună cu A. Totoescu pentru uzul studenților, poligrafiat în anul 1931, București, p. 82.

[12] Ibidem, p. 74-77.

[13] Ibidem, p. 129.

[14] Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Ed. Tempus & Asociația Română de științe penale, București, 2000, p. 95.

[15] Ibidem, p. 297.

[16] Ibidem, p. 303.

[17] Grigore Rîpeanu, Legi obiective în dreptul penal, teză de doctorat susținută la Universitatea București, Facultatea de Drept, în anul 1970, nepublicată.

[18] Ibidem, p. 181 și urm.

[19] În doctrina perioadei au existat, în fapt, două curente ideologice prin care se disputau obiectivismul (care considera relevante fapta penală și pericolul social produs în societate) și subiectivismul (care trata prioritar persoana infractorului și-n subsidiar, răspunderea sa penală) în domeniul penal. Contrar opiniilor formulate în materie de Grigore Râpeanu din perspectivă obiectivă, au existat autori care au dat prioritate dreptului penal subiectiv; de pildă, Filippo Gramatica- penalist italian, în privința disputei dintre clasicismul obiectiv al lui Beccaria și pozitivismul subiectiv italian, preciza următoarele: dacă penaliștii clasici au exagerat atunci când au făcut ca obiectul să domine întregul lor sistem în paguba subiectului infracțiunii, creatorii școlii pozitiviste, din contră, au făurit un sistem care, deși teoreticește se numește subiectiv, totuși, prin el s-a ajuns la cea mai mare obiectivitate în noțiunea responsabilității legale; a se vedea Filippo Gramatica, Principii de drept penal subiectiv, lucrare tradusă în limba română de Jean Moruzi la Tipografia ziarului „Universul”, București, 1934, p. 125.

[20] George Antoniu ș.a., Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003, p. 19.

[21] Ibidem, p. 20.

[22] Rodica Mihaela Stănoiu, Emilian Stănișor, Vasile Teodorescu, Criminologie – criminalistica– penologie. Repere bibliografice, Ed. Universul Juridic, București.

Referințe istorice și precedente doctrinare ale Criminologiei din România was last modified: iulie 13th, 2021 by Nelu Dorinel Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Nelu Dorinel Popa

Nelu Dorinel Popa

Este lector universitar doctor, Universitatea „Dimitrie Cantermir” Târgu Mureș, mediator autorizat.
A mai scris: