Receptarea novațiunii în Codul civil din 2009

I. Novațiunea în dreptul roman

1. Noțiune și fundament. Novațiunea era, alături de plată, darea în plată, compensațiune și remiterea de datorie, un mod voluntar de stingere a obligațiilor[1], distingându-se, însă, de acestea (și de modurile nevoluntare de stingere a obligațiilor – imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio și prescripția extinctivă[2]), între altele, prin faptul că producea două efecte, unul extinctiv, comun și celorlalte moduri de stingere a obligațiilor, și unul creator, locul obligației inițiale fiind luat de una nouă.

Pornind de la diferențele remarcate între novațiunea din dreptul vechi și configurația pe care instituția a căpătat-o în dreptul clasic și în epoca împăratului Iustinian, determinată, în bună măsură, de fenomenul decăderii formalismului[3] (de altfel, o tendință generală a dreptului roman), luând în considerare forma tehnico-juridică predilectă de realizare a acestei operațiuni (stipulațiunea), un autor a definit vechea novațiune ca stipulațiunea având drept obiect prestația datorată în temeiul unei obligații preexistente, care este, din acel moment, stinsă[4].

Alt autor, întemeindu-se pe un text din Institutele lui Gaius în care jurisconsultul ilustrează concret novațiunea cu un exemplu[5], o definește concis, în felul următor: stipulatio nova prioris debiti[6].

În dreptul clasic, potrivit lui Ulpian, novatio est prioris debiti in aliam obligationem vel civilem vel naturalem transfusio atque translatio: hoc est, cum ex praecedenti causa ita nova constituatur, ut prior perimatur[7] (novațiunea este transferul și schimbarea unei datorii într-o nouă obligație, civilă sau naturală, atunci când, dintr-o cauză precedentă, stabilim una nouă, astfel că cea veche se stinge).

Pe aceasta se întemeiază și definițiile date novațiunii în literatura de specialitate, înțeleasă ca „înlocuirea unei obligațiuni prin alta la fel[8]“ sau „înlocuirea unei vechi obligații cu o obligație nouă, prin intermediul stipulațiunii sau al contractului litteris[9]“.

Jurisconsultul explică, în același text, și denumirea instituției: novatio enim a novo nomen accepit, et a nova obligatione (într-adevăr, novațiunea a primit numele de la nou și de la noua obligație).

Cel mai probabil, la baza novațiunii a stat ideea potrivit căreia nu puteau fi încheiate două contracte succesive cu privire la aceeași datorie, așa cum nu puteau fi purtate două procese pentru valorificarea aceleiași pretenții[10]. Era, însă, posibil ca același debitor să aibă două sau mai multe datorii diferite față de același creditor, după cum una și aceeași prestație putea face obiectul mai multor obligații, asumate în mod succesiv între persoane diferite[11].

 2. Procedee întrebuințate pentru realizarea novațiunii. Funcții. Novațiunea se putea realiza fie prin stipulațiune, fie prin contractul litteris[12], ambele fiind contracte de drept strict, solemne, de unde rezultă că nu era admisă novațiunea consensuală[13]. Față de stipulațiunea utilizată în scop novator, contractul litteris avea, am putea spune, o sferă de aplicare mai restrânsă[14], determinând schimbarea cauzei unei obligații (transcriptio a re in personam[15]) sau înlocuirea debitorului cu altul (transcriptio a persona in personam[16]).

Sub aspectul funcțiilor îndeplinite, novațiunea prilejuia, pe cale indirectă și imperfectă, până la apariția mandatului in rem suam, cesiunea de creanță, prin înlocuirea vechiului creditor (cedentul) cu unul nou (cesionarul).

Totodată, prin novațiunea cu schimbarea debitorului putea avea loc, înainte ca mandatul judiciar să intre în uz, cesiunea de datorie.

Prin intermediul novațiunii putea fi accelerată sau, dimpotrivă, îndepărtată scadența obligației, consecutiv reducerii sau înlăturării unui termen ori adăugării unuia nou. În funcție de interesul creditorului, o obligație condițională putea deveni pură și simplă sau viceversa.

Dacă, de exemplu, observa o deteriorare a activului patrimonial al debitorului, creditorul putea opta pentru întărirea executării obligației prin adăugarea unei garanții.

De asemenea, era posibil ca, prin plata făcută spre a stinge noua obligație, izvorâtă din novațiune (avându-se în vedere și stingerea vechii obligații), să fie înlăturată necesitatea de a se face două plăți, pentru stinge două datorii. Astfel, în situația în care Primus (debitorul) are o datorie față de Secundus (vechiul creditor), care, la rândul său, este debitor al lui Tertius (noul creditor), novațiunea prin schimbarea creditorului, urmată de plata făcută de Primus lui Tertius stinge ambele obligații, fără a fi necesar ca Primus să îi plătească lui Secundus, pentru ca, mai apoi, Secundus să îi plătească lui Tertius.

Nu în ultimul rând, novațiunea răspundea unui alt interes al creditorului, anume acela de a agrava vechea obligație[17]. În cazul în care aceasta era una de bună-credință, ea era înlocuită, prin efectul novațiunii, cu una de drept strict, ceea ce însemna că, în caz de proces, puterea judecătorului era limitată de litera actului din care izvorâse noua obligație.

3. Condiții. Privită în întreaga sa evoluție, novațiunea presupunea îndeplinirea cumulativă a cinci condiții: a. o obligație veche; b. o obligație nouă; c. aceeași datorie (idem debitum); d. ceva nou (aliquid novi) și e. intenția de a nova (animus novandi).

a. O obligație veche. Orice obligație putea fi novată: civilă sau naturală, contractuală sau delictuală, de drept civil ori pretorian, verbală, reală sau consensuală[18].

b. O obligație nouă. Având în vedere că novațiunea se realiza prin stipulațiune sau prin contractul litteris, obligația nouă era întotdeauna rodul unui contract solemn[19], dar nu era în mod necesar însoțită de o acțiune, adică civilă, ci putea la fel de bine să fie și o obligație naturală, deci lipsită de sancțiune, după cum rezultă din definiția lui Ulpian, redată mai sus, și din textul aparținând aceluiași jurisconsult, redat în nota de subsol precedentă. Potrivit lui Gaius, însă, novațiunea își produce, în ipotezele pe care ni le înfățișează, efectul extinctiv, dar nu și pe cel creator: Nam interventu novae personae nova nascitur obligatio et prima tollitur translata in posteriorem, adeo ut interdum, licet posterior stipulatio inutilis sit, tamen prima novationis iure tollatur, veluti si quod mihi debes, a Titio post mortem eius vel a muliere pupillove sine tutoris auctoritate stipulatus fuero; quo casu rem amitto; nam et prior debitor liberatur, et posterior obligatio nulla est. Non idem iuris est, si a servo stipulatus fuero; nam tunc prior proinde adhuc obligatus tenetur, ac si postea a nullo stipulatus fuissem[20] („În adevăr, prin interpunerea unei persoane noi, se naște o obligație nouă, iar prima, trecută pe seama alteia, dispare pînă într-atît încît, chiar dacă a doua stipulație este inutilă, prima rămâne totuși stinsă după dreptul novațiunii; un caz ar fi, cînd am stipulat că ceea ce îmi datorezi tu să-mi fie dat de Titius, iar după moartea acestuia, de soția sau de pupilul lui, fără încuviințarea tutorelui. În acest caz pierd obiectul, căci și debitorul prim este liberat și obligația ulterioară este nulă[21]“.

c. Idem debitum. În dreptul vechi și clasic, înainte ca exceptio pacti să fie pusă la îndemâna debitorului, obligația noua trebuia să aibă același obiect cu cea veche, după cum reiese din prima parte a definiției lui Ulpian (novatio est prioris debiti in aliam obligationem). Cerința era îndeplinită chiar dacă, în locul bunului datorat, era promisă valoarea lui, sub condiția existenței intenției de a nova[22]. În caz contrar, obligația nouă nu o înlocuia pe cea veche, ci se alătura acesteia. Cu toate acestea, a devenit posibilă novațiunea cu schimbare de obiect, dar nu în mod direct, ci prin exceptio pacti pe care debitorul o ridica față de acțiunea intentată de creditor pentru valorificarea vechii pretenții[23]. În vremea lui Iustinian, novațiunea cu schimbare de obiect era admisă, concluzie ce poate fi trasă pe baza constituțiunii din 22 iulie 530, pe care o vom cita cu prilejul prezentării lui animus novandi.

d. Aliquid novi. În absența unui aspect de noutate, nu exista novațiune, ci erau două obligații[24]. După cum noutatea viza alte elemente ale obligației sau părțile acesteia, se distingea între novatio inter easdem personas și novatio inter novas personas.

În cazul în care novațiunea avea loc între aceleași persoane, noutatea putea consta, de exemplu, în adăugarea sau înlăturarea unei condiții, a unui termen sau a unei garanții. Totuși, novațiunea prin inserarea unei condiții nu se producea, dacă acea condiție nu se îndeplinea[25].

Exista novațiune chiar și în absența modalităților sau a garanțiilor, ori de câte ori obligația veche nu își avea originea într-un contract solemn, fiind născută dintr-un delict sau dintr-un contract de bună-credință, miza fiind transmisibilitatea obligației, în primul exemplu, și sancționarea ei printr-o acțiune de drept strict, în cel de-al doilea[26].

În cazul în care novațiunea avea loc între persoane noi, elementul nou îl constituia noul subiect activ sau, după caz, pasiv al obligației. Desigur că celelalte elemente de noutate prezentate anterior puteau însoți această înnoire.

Novațiunea prin schimbarea creditorului presupunea atât voințele debitorului și vechiului creditor, cât și pe cea a noului creditor[27]. Dacă inițiativa îi aparținea vechiului creditor, se realiza o delegatio crediti.

În schimb, novațiunea prin schimbarea debitorului nu depindea de voința vechiului debitor[28]. Când aceasta era inițiată de către el, opera o delegatio debiti[29].