Receptarea beneficiilor lui fideiussor în Codul civil din 2009

- iunie 10, 2025

1. Fideiusiunea, între alte garanții personale

Apărută, probabil, în a doua jumătate a sec. I î.Hr.[1], fideiusiunea a completat categoria procedeelor romane de constituire a unor garanții personale prin intermediul stipulațiunii (denumită generic adpromissio), alăturându-se lui sponsio și fidepromissio.

Sponsio, cea mai veche formă de garanție personală, era, în virtutea verbului utilizat (spondere), accesibilă doar cetățenilor romani. Nu după mult timp, ca urmare a multiplicării raporturilor comerciale cu străinii și în contextul dezvoltării creditului, i-a urmat fidepromissio, în așa fel încât și aceștia să își poată asuma obligația de a garanta îndeplinirea altei obligații (principale). Spre deosebire de garantul cetățean, care, răspunzând la întrebarea Idem dari spondes? (promiți același lucru?), rostea cuvântul Spondeo (promit), peregrinul răspundea cu Fidepromitto (promit cu lealitate) la întrebarea Idem fide promittisne? (promiți același lucru?)[2].

Sponsio și fidepromissio prezentau, însă, unele neajunsuri pentru creditori. Astfel, ele nu puteau întări decât executarea unor obligații verbale[3], ceea ce însemna că datoria născută dintr-un contract consensual nu putea fi garantată mai înainte de a fi novată prin procedeul stipulațiunii[4]. Apoi, moartea lui sponsor și a lui fidepromissor stingea obligația de garanție, care nu trecea asupra moștenitorilor[5]. Nu în ultimul rând, odinioară era necesar ca garantul să își ia angajamentul imediat după debitorul principal.

Celor de mai sus li s-au adăugat inconvenientele pe care adoptarea legilor Publilia, Appuleia, Furia de sponsu și Cicereia, menite a îmbunătăți situația garanților, le-au creat pentru aceiași creditori.

Lex Publilia sancționa dreptul de regres al lui sponsor împotriva debitorului principal printr-o actio depensi, ce putea fi intentată dacă cel din urmă nu-i restituia garantului, în termen de 6 luni, ceea ce acesta plătise pentru el. În epoca legisancțiunilor, ea se intenta prin manus iniectio pro iudicato, iar în procedura formulară era o acțiune la dublu[6].

Lex Appuleia[7], fără a înlătura răspunderea solidară pe care garanții obligați prin sponsio și fidepromissio o aveau față de creditor, acorda aceluia dintre garanți care a plătit întreaga datorie o acțiune în regres față de ceilalți, asimilând legătura dintre ei cu cea care îi unea pe asociați.

Lex Furia[8], de dispozițiile căreia beneficiau deopotrivă sponsores și fidepromissores, se aplica doar obligațiilor de garanție contractate în Italia.

În primul rând, ea prevedea că acestea se stingeau în doi ani de la scadență.

În al doilea rând, ea prevedea că datoria se împărțea, la scadență, între toți garanții aflați în viață. Cu toate acestea, nu trebuie înțeles că această lege modifica obligațiile garanților. Ele rămâneau coreale, nu deveneau conjuncte și, prin urmare, moartea unuia dintre garanți, intervenită anterior scadenței, îi prejudicia pe cei rămași în viață, iar nu pe creditor. Spre exemplu, dacă erau trei garanți, iar unul nu se mai afla în viață la data scadenței, datoria se împărțea la doi. În schimb, legea nu ținea cont de solvabilitatea garanților, ceea ce înseamnă că datoria se împărțea la trei, dacă toți cei trei garanți erau în viață în momentul în care plata putea fi cerută, în pofida faptului că unul sau doi dintre ei deveniseră insolvabili. În atare situație, riscul insolvabilității unuia sau unora dintre garanți era suportat de creditor.

În al treilea rând, lex Furia acorda manus iniectio pro iudicato împotriva creditorului care pretinsese de la unul dintre garanți mai mult decât partea din datorie care îi revenea[9]. Pentru că, adesea, sponsores și fidepromissores nu aveau de unde să cunoască numărul total al garanților și, în consecință, partea fiecăruia din datorie, a fost adoptată lex Cicereia[10], potrivit căreia creditorul era obligat ca, în prealabil, să indice datoria ce urma a fi garantată și numărul garanțiilor pe care avea de gând să le primească. În caz contrar, oricare dintre garanți putea intenta o acțiune prejudicială[11], iar dacă se dovedea că publicitatea nu fusese realizată în mod corespunzător, garanții erau liberați.

Sub presiunea satisfacerii intereselor creditorilor, practica a conceput o nouă formă de garanție personală, fideiussio, care nu mai avea dezavantajele inițiale ale lui sponsio și fidepromissio și nici pe cele adăugate (pentru creditori) prin dispozițiile celor patru legi, care nu se aplicau fideiusiunii. Practic, situația fideiusorilor era la fel sau chiar mai grea decât a celor obligați prin sponsio și fidepromissio sub regimul lor originar. Este adevărat că fideiussor putea, la fel ca sponsor și fidepromissor, pretinde debitorului principal ceea ce îi plătise creditorului, via actio mandati contraria[12] sau actio negotiorum gestorum contraria[13], dar, în rest, obligația lui nu se stingea prin moarte, ci trecea la moștenitorii săi[14], iar dacă erau mai mulți, răspundeau solidar. Mai mult, cel care îi plătise creditorului nu se putea întoarce împotriva celorlalți fideiusori.

Născută din răspunsul Fideiubeo la întrebarea Idem fide tua esse iubes?[15] („garantezi tu, cu buna-ta credință, ca aceasta să fie așa?”[16]), fideiusiunea, asumată inclusiv de peregrini ori în favoarea acestora, garanta orice fel de obligații, fie ele verbale, literale, reale ori consensuale, civile sau naturale[17], depășind în practică sponsio și fidepromissio.

Totuși, nu oricine se putea obliga pe cale verbală, iar garanția nu putea fi consimțită între absenți, motive pentru care romanii au creat trei noi forme de garanții personale (neformale):

1) mandatum pecuniae credendae[18] (unde garantul, în calitate de mandant, îl însărcina pe creditor, în calitate de mandatar, să dea un împrumut bănesc cu dobândă debitorului, iar obligația garantului-mandant era sancționată prin actio mandati contraria, distinctă de acțiunea ce putea fi intentată împotriva debitorului principal[19]);

2) constitutum debiti alieni[20] (o promisiune liberă de forme, sancționată de pretor pe calea unei acțiunii pecuniae constitutae[21], prin care o persoană, în calitate de garant, se angaja să plătească datoria altuia ce avea ca obiect o sumă de bani sau altă cantitate de lucruri fungibile); și

3) receptum argentarii[22] (pactul prin care un bancher se angaja să plătească eventualele datorii ale clientului său – debitorul principal – față de un terț – creditorul –, sancționat prin actio recepticia), a cărui funcție a fost preluată, din vremea lui Iustinian, de constitutum debiti alieni[23].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, huitieme édition revue et mise a jour par Félix Senn (Paris: Librairie Arthur Rousseau, 1929), p. 800, nota de subsol 1; A. Petrucci, Manuale di diritto privato romano, seconda edizione, (Torino: Giappichelli, 2022), p. 382.

[2] E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, București: Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1993, p. 211.

[3] Gaius, 3.119: Nam illi quidem nullis obligationibus accedere possunt nisi verborum (…). „În adevăr, primii – sponsores și fidepromissores s.n. – nu pot chezășui nici o altă obligație afară de cele verbale (…)” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p. 227.

[4] R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford: Oxford University Press, 1996, p. 118, pentru sponsio.

[5] Gaius, 3.120: Praetera sponsoris et fidepromissoris haeres non tenetur (…). „Mai mult, moștenitorul sponsorului și al fidepromisorului nu este răspunzător (…)” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 228.

[6] P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, huitieme édition revue et mise a jour par Félix Senn, pp. 808-809.

Gaius, 4.22: Postea quaedam leges ex aliis quibusdam causis pro iudicato manus iniectionem in quosdam dederunt: sicut lex Publilia in eum pro quo sponsor dependisset, si in sex mensibus proximis, quam pro eo depensum esset, non solvisset sponsori pecuniam. „Cu vremea, unele legi au acordat, în alte cîteva situații, și contra altor o manus iniectio, dar aceasta ca pentru executarea unei sentințe (pro iudicato); de pildă, legea Publilia, împotriva celui pentru care achitase garantul, dacă în termen de 6 luni acela nu restituia garantului suma pe care acesta o plătise în locul lui” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 275.

Gaius, 3.127: (…) et hoc amplius sponsores ex lege Publilia propriam habent actionem in duplum, quae appellatur depensi. „(…) în plus, sponsorii garanți mai au, în același scop, conform legii Publilia, o acțiune proprie, la dublu, care se cheamă pentru restituirea cheltuielilor (actio depensi)” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 231.

[7] Gaius, 3.122: Praetera inter sponsores et fidepromissores lex Appuleia quandam societatem introduxit; nam si quis horum plus sua portione solverit, de eo quod amplius dederit adversus caeteros actionem habet. „În afară de aceasta între sponsori și fidepromissori, legea Appuleia a stabilit chiar un fel de asociație; în adevăr, dacă unul din ei a achitat mai mult decât partea lui, legea a acordat o acțiune în regres contra celorlalți, cu privire la ceea ce acela a achitat în plus” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 229.

[8] Gaius, 3.121: Item sponsor et fidepromissor per legem Furiam biennio liberantur, et quotquot erunt numero eo tempore quo pecunia peti potest, in tot partes deducitur inter eos obligatio, et singuli in viriles partes convenientur. „Conform legii Furia, sponsorul și fidepromisorul sunt eliberați de răspundere după doi ani, iar la data la care suma poate fi pretinsă, câți vor fi la număr, în tot atâtea părți va fi distribuită între ei obligația, fiecare urmând a fi chemat la părțile virile” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, pp. 228-229.

[9] Gaius, 4.22: (…) item lex Furia de sponsu, adversus eum qui a sponsore plus quam virilem partem exegisset (…).

[10] Gaius, 3.123: Praeterea lege Cicereia cautum est, ut is, qui sponsores aut fidepromissores accipiat, praedicat palam et declaret, et de qua re satis accipiat et quot sponsores aut fidepromissores in eam obligationem accepturus sit; et nisi praedixerit, permittitur sponsoribus et fidepromissoribus intra diem XXX praeiudicium postulare, quo quaeratur, an ex ea lege praedictum sit; et si iudicatum fuerit praedictum non esse, liberantur.

[11] Pentru acțiunile prejudiciale, a se vedea D. Oancea, Introducere în dreptul roman, (București: C.H. Beck, 2009), p. 46.

[12] Gaius, 3.127: In eo quoque par omnium causa est, quod, si quis pro eo solverit, eius recuperandi causa habet cum eo mandati iudicium (…). „Și în privința aceasta, situația tuturor este asemănătoare, întrucât, dacă <unul din ei> a achitat o datorie în locul debitorului, el are contra acestuia acțiunea de mandat pentru resituire (…)” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 231.

[13] A. Guarino, Diritto privato romano, settima edizione, (Napoli: Jovene, 1984), p. 753. Totuși, Paul și Pomponiu consideră că acțiunea (și nici măcar o acțiune utilă) nu putea fi intentată de cel care își asumase calitatea de garant în prezența și în pofida opoziției manifestate de către debitorul principal – D.17.1.40: si pro te praesente, et vetante fideiuserim, nec mandati actio, nec negotiorum gestorum est. Sed quidam utilem putant dari oportere: quibus non consentio, secundum quod et Pomponio videtur.

[14] Gaius, 3.120: (…) fideiussoris autem etiam heres tenetur.

[15] Sau Fideiubesne? (Consimți să te oferi garant?) – M.‑D. Bob‑Bocșan, Manual elementar de drept privat roman, ediția a III‑a, revăzută și adăugită, (București: Universul Juridic, 2022), p. 185.

[16] Gaius, 3.116, A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 227.

[17] Gaius, 3.119a: Fideiussor vero omnibus obligationibus, id est sive re sive uerbis sive litteris sive consensu contractae fuerint obligationes, adici potest. at ne illud quidem interest, utrum civilis an naturalis obligatio sit, cui adiciatur; adeo quidem, ut pro servo quoque obligetur, sive extraneus sit, qui a servo fideiussorem accipiat, sive ipse dominus in id, quod sibi debeatur. „Fideiusorul, în schimb, poate fi adăugat tuturor obligațiilor, fie ele încheiate prin contracte reale, verbale, literale sau consensuale. Căci de data aceasta nu mai interesează dacă obligația pentru care s-a chezășit este civilă sau naturală și nici dacă cineva se obligă pentru un sclav, sau dacă un extraneu a primit fideiusiunea de la un sclav sau stăpânul însuși, pentru ceea ce i s-ar datora lui” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 228.

[18] Gaius, 3.156, care descrie și controversa cu privire la valabilitatea acestei operațiuni: (…) Servius negavit: non magis hoc casu obligationem consistere putavit, quam si generaliter alicui mandetur, uti pecuniam suam faeneraret. Sed sequimur Sabini opinionem contra sentientis, quia non aliter Titio credidisses, quam si tibi mandatum esset. „(…) Servius a răspuns negativ – la întrebarea dacă este ținut, prin acțiunea de mandat, și cel care dă altuia mandat pentru a-i da cuiva un împrumut cu dobândă s.n. –”, întrucît, susținea el, în cazul acesta nu există mai multă obligație decît atunci cînd i s-a dat cuiva mandat în general, ca să-și dea banii în împrumut cu dobîndă (mandatum pecuniae credendae). Noi <însă> urmăm opinia lui Sabinus, care a răspuns <dimpotrivă>, căci altfel tu nu i-ai fi acordat credit lui Titius, decît pentru că îți fusese dat un mandat” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 243.

[19] Efectul extinctiv al lui litis contestatio din procesul intentat debitorului principal nu-l împiedica pe creditor să uzeze, ulterior, de acțiunea contra garantului, izvorâtă din contractul de mandat.

[20] D.13.5.1: Ait praetor: Qui pecuniam debitam constituit (Pretorul spune: cel care a promis să plătească o sumă datorată).

[21] A se vedea precizarea de la nota 19.

[22] P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, huitieme édition revue et mise a jour par Félix Senn, p. 644; E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, p. 218; A. Petrucci, Manuale di diritto privato romano, seconda edizione, pp. 384-385.

[23] Inst.4.6.8: In personam quoque actiones ex sua iurisdictione propositas habet praetor, veluti de pecunia constituta: cui similis videbatur receptitia: sed ex nostra constitutione, cum et, si quid plenius habebat, hoc in pecuniam constitutam transfusum est, ea quasi supervacua iussa est cum sua auctoritate a nostris legibus recedere (…). „Sunt și acțiuni personale pe care pretorul le-a propus în temeiul dreptului său de jurisdicție, ca de exemplu actio de pecunia constituta și o altă acțiune asemănătoare acesteia, numită actio recepticia. Constituția noastră, însă, acordând primei acțiuni toate avantajele ce aparțineau celei de-a doua, a făcut ca actio recepticia să devină inutilă și de aceea, luându-i orice autoritate, am scos-o din uz (…)” – Iustiniani Institutiones. Instituțiile lui Iustinian, Traducere și note: V. Hanga, M.-D. Bob, Editura Universul Juridic, București, 2009 pp. 369 și 371.

Lasă un răspuns

1 2