Răspunderea juridică în caz de discriminare la locul de muncă

1. Introducere

În doctrina de specialitate s-a arătat că „răspunderea socială este chemată să îndeplinească o dublă funcție socială, deoarece și normele sociale au o dublă menire în societate. Pe de o parte, ele asigură un cadru instituțional și normativ pentru acțiunile întreprinse de individ, iar, pe de altă parte, ele urmăresc aplicarea sancțiunilor sociale în vederea restabilirii relațiilor sociale vătămate sau periclitate”[1].

În dreptul român sunt cunoscute patru forme principale de răspundere juridică, și anume: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă și răspunderea disciplinară.

Răspunderea civilă presupune „un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul”[2].

Răspunderea civilă se clasifică în răspunderea civilă delictuală (pentru propria faptă, pentru fapta altuia, pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, pentru ruina edificiului) și răspunderea civilă contractuală, conform Codului civil.

În ceea ce privește dreptul penal, „răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, este consecința imediată a săvârșirii unei infracțiuni, ce se materializează prin aplicarea unei sancțiuni penale. În concret, răspunderea penală este mijlocul prin care societatea reacționează față de persoanele care încalcă ordinea de drept penal și derivă din săvârșirea unei infracțiuni”[3]. Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, infracțiunea reprezentând singurul temei al răspunderii penale.

Răspunderea administrativă reprezintă „acea formă a răspunderii juridice care este antrenată atunci când sunt încălcate normele dreptului administrativ, prin săvârșirea unei fapte ilicite, acțiune sau inacțiune sau faptă comisiv-omisivă, denumită generic abatere administrativă”[4] (s.n.).

În cazul răspunderii administrative, doctrina de specialitate evocă drept forme ale acesteia răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-contravențională și răspunderea administrativ-patrimonială.

Răspunderea disciplinară „intervine numai în cazul unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public, subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția la care acesta este încadrat, procedurile de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale”[5].

În cele ce urmează ne propunem să restrângem sfera cercetării noastre la răspunderea juridică în caz de discriminare la locul de muncă, consultând în acest sens legislația în vigoare, doctrina și jurisprudența.

2. Conținut

România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituția României.

România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială, conform art. 4 din Constituția României.

Cetățenii români sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, conform art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Doctrina de specialitate a statuat că „nu poate exista egalitatea decât între oameni liberi și nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Egalitatea privește echilibrul vieții, iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști”[6].

În ceea ce privește discriminarea, sediul materiei este reprezentat de:

(a) în dreptul intern:

– Ordonanța Guvernului României nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014;

– Hotărârea Guvernului României nr. 1194/2001 privind organizarea și funcționarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 792 din 12 decembrie 2001;

– Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, 326 din 5 iunie 2013;

(b) în dreptul internațional:

– Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;

– Carta Socială Europeană Revizuită;

(c) în dreptul Uniunii Europene:

– Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

– Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

– Directiva 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică;

– Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă;

– Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă);

– Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate independentă și de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului s.a.

Statul român trebuie să garanteze egalitatea cetățenilor, respectiv trebuie asigure înlăturarea oricăror privilegii și/ sau discriminării ce ar viza:

(1) dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui altui organ jurisdicțional;

(2) dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

(3) drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

(4) drepturile civile;

(5) drepturile economice, sociale și culturale;

(6) dreptul de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

În ceea ce privește drepturile economice, sociale și culturale, legiuitorul are în vedere în mod special: (a) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, (b) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate, (c) dreptul la locuință, (d) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale, (e) dreptul la educație și la pregătire profesională și (f) dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive.

Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Totodată, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională, dacă nu intră sub incidența legii penale.

Discriminarea poate fi directă sau indirectă, individuală sau multiplă, ori poate îmbrăca haina hărțuirii, hărțuirii morale, hărțuirii sexuale, mobbing-ului etc.

Discriminarea directă se produce atunci când atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană pe baza unor motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală etc., potrivit Directivei 2000/78/CE.

Discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană, potrivit Directivei 2000/78/CE.

Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

La art. 5 din Codul muncii, având denumirea marginală Principiul nediscriminării, se prevede faptul că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă.

Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul dintre criteriile de mai sus, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de legislația muncii.

Pe lângă formele de discriminare mai sus indicate, constituie hărțuire morală la locul de muncă și se sancționează disciplinar, contravențional sau penal, după caz, orice comportament exercitat cu privire la un angajat de către un alt angajat care este superiorul său ierarhic, de către un subaltern și/sau de către un angajat comparabil din punct de vedere ierarhic, în legătură cu raporturile de muncă, care să aibă drept scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității angajatului, prin afectarea sănătății sale fizice sau mentale ori prin compromiterea viitorului profesional al acestuia. Acest comportament discriminatoriu poate consta într-o conduită ostilă sau nedorită, comentarii verbale, acțiuni ori gesturi.

De asemenea, reprezintă hărțuire morală la locul de muncă orice comportament care, prin caracterul său sistematic, poate aduce atingere demnității, integrității fizice ori mentale a unui angajat sau grup de angajați, punând în pericol munca lor sau degradând climatul de lucru.

Stresul și epuizarea fizică intră în sfera noțiunii de hărțuire morală la locul de muncă.

Angajații care săvârșesc acte sau fapte de hărțuire morală la locul de muncă răspund disciplinar, în condițiile legii și ale regulamentului intern al angajatorului. Răspunderea disciplinară nu înlătură răspunderea contravențională sau penală a angajatului pentru faptele de hărțuire săvârșite.

Angajatorul are obligația de a lua orice măsuri necesare în scopul prevenirii și combaterii actelor de hărțuire morală la locul de muncă, inclusiv prin prevederea în regulamentul intern al unității de sancțiuni disciplinare pentru angajații care săvârșesc acte sau fapte de hărțuire morală la locul de muncă.

Condiționarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de apartenența sa la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenența sa la o categorie defavorizată constituie contravenție.

Prin categorie defavorizată se înțelege acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare, conform art. 4 din Ordonanța Guvernului României nr. 137/2000.

Discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia într-un raport de muncă și protecție socială constituie contravenție dacă este manifestată în unul dintre următoarele domenii:

(a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

(b) stabilirea și modificarea atribuțiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului;

(c) acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul;

(d) formarea, perfecționarea, reconversia și promovarea profesională;

(e) aplicarea măsurilor disciplinare;

(f) dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta;

(g) orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legislației în vigoare.


[1] Mihai Bădescu, Teoria Generală a Dreptului. Curs universitar, ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 321.

[2] Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Carla Alexandra Anghelescu, Dragoș-Nicolae Dumitru, Bogdan Nazat, Ioana Nicolae, Teona Rădulescu, Tudor-Vlad Rădulescu, Fișe de drept civil. Partea Generală. Persoane. Drepturi reale principale. Obligații. Contracte. Succesiuni. Familie, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 392.

[3] Traian Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 706.

[4] Elena Emilia Ștefan, Manual de drept administrativ, Partea a II-a. Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 152.

[5] Elena Emilia Ștefan, Manual de drept administrativ. Partea I. Caiet de seminar, ed. a II-a revizuită, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 190.

[6] Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, ed. 6, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 120.

Răspunderea juridică în caz de discriminare la locul de muncă was last modified: octombrie 14th, 2021 by Andrada-Georgiana Marin

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii