Punerea în executare a sechestrului asigurător în procesul civil

1. Considerații generale privind sechestrul asigurător

Potrivit art. 952 C. pr. civ., „sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu”.

Așadar, din definiția legală prezentată mai sus rezultă în mod neechivoc că bunurile mobile sau imobile urmăribile ale debitorului nu fac obiectul litigiului dintre părți, la această măsură putându-se recurge numai atunci când obiectul acțiunii constă în plata unei sume de bani.

Această măsură asigurătorie nu este de dată recentă, ea fiind cunoscută și în vechiul drept românesc, respectiv în Codul Calimah, care la rândul său a preluat o serie de cutume franceze, în sensul că dacă se dădea proprietarului un gaj, acesta presupunea nu numai dreptul asupra bunurilor produse pe moșie, dar și asupra bunurilor mobile pe care arendașul le adusese acolo ori permiteau proprietarului casei închiriate să închidă ușile dacă nu i se plătea chiria. Până la modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, sechestrul asigurător se putea înființa numai asupra bunurilor mobile. Totuși, în sistemul Legii LX/1881, aplicabile în Transilvania, sechestrul asigurător se putea înființa şi asupra bunurilor imobile, întrucât prin Legea nr. 389/1943, legea extinderii legislației civile şi comerciale, s-a prevăzut în mod expres că executarea silită asupra imobilelor, precum şi măsurile de asigurare asupra acestora se face potrivit Legii nr. LX din 1881 – legea execuțională din Ardeal. După modificările Codului de procedură civilă făcute prin O.U.G. nr. 138/2000, sechestrul asigurător s-a putut înființa atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile[1].

În prezent, sechestrul asigurător este reglementat de dispozițiile art. 952-959 C. pr. civ., însă trebuie să precizăm faptul că, în diverse materii, prin legi speciale, s-au reglementat măsuri derogatorii de la dreptul comun cu privire la instituirea acestei măsuri și anume: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvență[2]; O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială[3], O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare[4], Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[5] etc.

Cu privire la bunurile asupra cărora poate fi instituită această măsură, textul de lege prevede doar că pot fi sechestrate „(…) bunurile mobile şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț (…)”, fără să se facă alte precizări. Așadar, în acest caz trebuie să avem în vedere normele generale de drept, care reglementează urmărirea bunurilor mobile și imobile. În privința bunurilor mobile, legiuitorul, în art. 727 și art. 728 C. pr. civ[6]., reglementează bunurile mobile care nu se pot urmări, ceea ce înseamnă, prin interpretarea per a contrario, că toate celelalte bunuri care nu sunt indicate în mod expres pot fi urmărite. De asemenea, în privința veniturilor bănești, legiuitorul, prin art. 729 C. pr. civ.[7] a instituit anumite limite în privința urmăririi acestora. În privința bunurilor imobile, art. 813 C. pr. civ. prevede că sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile, inclusiv dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum și dreptul de superficie, iar dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită, însă nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condițiile prevăzute de lege.

În concluzie, sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile poate fi instituit numai cu respectarea dispozițiilor legale arătate mai sus, în caz contrar intervine sancțiunea nulității de drept.

Cu privire la condițiile de înființare a sechestrului asigurător, sunt aplicabile dispozițiile art. 953 C. pr. civ., și anume: existența unei creanțe exigibile constatate printr-un act scris; creditorul să dovedească că a intentat o cerere de chemare în judecată împotriva debitorului și plata unei cauțiuni, condiție care nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea judecătorului[8]. Totodată, art. 953 în alin. (2) și (3) C. pr. civ.[9], reglementează câteva excepții în privința instituirii sechestrului asigurător.

Cu privire la procedura de soluționare a cererii de sechestru asigurător[10] sunt aplicabile dispozițiile art. 954 C. pr. civ. Astfel, cererea de sechestru asigurător se adresează instanței care este competentă să judece procesul în prima instanță, ea poate fi formulată pe cale principală, pe cale incidentală, pe cale accesorie, se judecă conform procedurii necontencioase. Alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că instanța va decide de urgență, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul, fixând, totodată, dacă este cazul, cuantumul cauțiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. Încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de către instanță, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Această încheiere este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară, cale de atac care se judecă de urgență şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților (alin. 3 al art. 954 C. pr. civ.).

2. Punerea în executare a măsurii sechestrului asigurător

Potrivit art. 955 alin. (1) C. pr. civ., „măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau încuviințare în acest sens. Dispozițiile art. 665 rămân aplicabile”.

Așadar, textul de lege citat mai sus dispune în mod neechivoc că punerea în executare a măsurii sechestrului asigurător se face de către executorul judecătoresc, însă această dispoziție legală, atât în practica execuțională cât și în doctrină, ridică mai multe întrebări și anume: Cine poate formula cerere de punere în executare a acestei măsuri? Cine este executorul judecătoresc competent să execute această măsură? Executorul judecătoresc emite sau nu încheierea reglementată de art. 665 C. pr. civ.? Este necesară încuviințarea unei astfel de măsuri de către instanța de executare? Este necesară înștiințarea debitorului despre punerea în executare a acestei măsuri? Pentru punerea în executare a măsurii sechestrului asigurător ce trebuie să facă în mod efectiv executorul judecătoresc? Se poate dispune concomitent înființarea și aplicarea măsurii sechestrului asigurator și a popririi asigurătorii. Dar a sechestrului judiciar? Poate executorul judecătoresc să pună în executare o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal? Poate pătrunde executorul judecătoresc pe o proprietate privată în lipsa acordului proprietarului sau a autorizării instanței de judecată? Ce se întâmplă cu bunul sechestrat de către executorul judecătoresc? Procesul verbal de punere în executare a sechestrului asigurător se comunică instanței care a dispus înființarea lui? Poate dispune executorul judecătoresc aplicarea unei amenzi judiciare debitorului pentru neîndeplinirea unor obligații? Cine dispune ridicarea sechestrului judiciar și cine pune în executare această măsură? Dacă se dispune închiderea dosarului prin care se pune în executare măsura sechestrului asigurător și când are loc această procedură? Ce consecințe atrage nerespectarea dispozițiilor legale de către executorul judecătoresc?

În continuare, urmează să răspundem punctual acestor chestiuni de drept, întrucât răspunsul la aceste întrebări influențează într-un sens sau altul atât executarea atipică incidentă într-o astfel de cauză, cât și răspunderea juridică a executorului judecătoresc.

2.1. Cine poate formula cerere de punere în executare a acestei măsuri?

Cu privire la această chestiune de drept trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 955 alin. (1) C. pr. civ., care prevede că măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, dispozițiile art. 665 rămânând aplicabile.

Prin urmare, în acest caz, art. 955 C. pr. civ. face trimitere expresă la art. 664 și art. 665 C. pr. civ., care reglementează cererea și înregistrarea cererii de executare silită, dar având în vedere că aceste dispoziții legale se aplică în mod corespunzător, în speță este vorba despre cererea de punere în executare a sechestrului asigurător.

Așadar, conform acestor texte de lege, cererea de punere în executare a sechestrului asigurător poate fi formulată numai de către creditor și ea trebuie să cuprindă numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul creditorului și debitorului, precum și solicitarea de punere în executare a sechestrului asigurător, iar la cerere se va atașa încheierea executorie prin care a fost instituită această măsură, în copie legalizată.

Poate pârâtul să formuleze o astfel de cerere? Nu, deoarece, pe de o parte, textul de lege prevede că creditorul formulează cererea, iar pe de altă parte, pârâtul nu are niciun interes să formuleze o astfel de cerere, întrucât bunurile care urmează a fi sechestrate sunt ale sale, fiind posibil să fie ridicate sau sigilate și, prin urmare, nu mai pot fi folosite.

2.2. Cine este executorul judecătoresc competent să execute această măsură?

Potrivit art. 955 alin. 1 C. pr. civ., măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită. Prin urmare, în acest caz, trebuie avute în vedere dispozițiile legale care reglementează competența executorului judecătoresc.

Conform art. 652 alin. 1 C. pr. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:

a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;

b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul ori, după caz, sediul debitorului, sau din circumscripția curții de apel unde se află bunurile; în cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului se află în străinătate, este competent oricare executor judecătoresc.

Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel. Executorul judecătoresc rămâne competent să continue executarea silită chiar dacă după începerea executării debitorul şi-a schimbat domiciliul sau, după caz, sediul (alin. 2 și 3 al art. 652 C. pr. civ.). Așadar, din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale și având în vedere că aceste dispoziții legale se aplică în mod corespunzător, în cazul în care s-a dispus sechestrarea unor bunuri imobile, pentru punerea în executare a acestei măsuri este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul.

Dacă s-a dispus sechestrarea unor bunuri mobile, pentru punerea în executare a acestei măsuri este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul ori, după caz, sediul debitorului, sau din circumscripția curții de apel unde se află bunurile. Prin urmare, în acest caz este vorba despre o competență alternativă a executorului judecătoresc. Mai mult, în cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului se află în străinătate, este competent oricare executor judecătoresc. De asemenea, dacă bunurile mobile sau imobile asupra căreia urmează a se pune în executare măsura sechestrului asigurător, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești[11], care prevăd că aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de către instanța de judecată se face de orice executor judecătoresc învestit de partea interesată, deoarece art. 955 alin. (1) C. pr. civ. face trimitere la dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la executarea silită și, prin urmare, trebuie să avem în vedere competența executorului judecătoresc reglementată de acest act normativ. Numai în cazul în care nu ar fi existat o astfel de normă de trimitere, erau aplicabile dispozițiile generale din Legea nr. 188/2000 cu privire la competența executorului judecătoresc.

2.3. Executorul judecătoresc emite sau nu încheierea reglementată de art. 665 C. pr. civ.?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere faptul că dispozițiile art. 955 alin. (1) C. pr. civ. fac trimitere la dispozițiile art. 665 C. pr. civ., ceea ce înseamnă că aceste dispoziții legale sunt aplicabile, însă doar în măsura în care sunt compatibile cu natura sechestrului asigurător. Prin urmare, din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, după ce executorul judecătoresc primește cererea de punere în executare a sechestrului asigurător este obligat ca, prin încheiere, să dispună înregistrarea acesteia și să deschidă un dosar.

În cazul în care executorul judecătoresc, din diferite considerente, apreciază că nu poate pune în executare această măsura, va refuza motivat deschiderea procedurii de punere în executare a sechestrului asigurător. În ambele situații, încheierea se comunică de îndată creditorului, iar în cazul în care executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de punere în executare, creditorul poate face plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii, la instanța de executare.

2.4. Este necesară încuviințarea unei astfel de măsuri de către instanța de executare?

Din interpretarea dispozițiilor legale care reglementează sechestrul asigurător, rezultă că nu este necesară încuviințarea acestei măsuri, executorul judecătoresc putând pune în executare această măsură fără vreo altă încuviințare.

De altfel, art. 955 alin. (1) C. pr. civ, prevede în mod expres că „măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau încuviințare în acest sens (…)”. Prin urmare, în acest caz nu mai este necesară nicio încuviințate din partea instanței pentru punerea în executare a acestei măsuri.

2.5. Este necesară înștiințarea debitorului despre punerea în executare a acestei măsuri?

Art. 955 C. pr. civ. prevede că măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. Așadar, sunt aplicabile dispozițiile generale privitoare la executarea silită, dar nu mot a mot, ci doar în măsura în care se mulează pe procedura analizată.

Astfel, potrivit art. 667 C. pr. civ., text de lege general care reglementează înștiințarea debitorului, prevede că „Dacă cererea de executare a fost încuviințată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în condițiile art. 666, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somație. Comunicarea titlului executoriu şi a somației, cu excepția cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somație ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este prevăzută sub sancțiunea nulității executării”. Așadar, regula generală instituită de dispozițiile legale în materie prevăd înștiințarea debitorului de către executorul judecătoresc.

Totodată, în acest context, trebuie să avem în vedere faptul că art. 669 C.pr. civ., prevede excepțiile de la comunicarea titlului executoriu și a somației, astfel că, potrivit acestui text de lege, nu este necesară comunicarea titlului executoriu și a somației în cazurile decăderii debitorului din beneficiul termenului de plată și în cazul ordonanțelor și încheierilor pronunțate de instanță și declarate de lege executorii.

Prin urmare, în acest caz, trebuie să vedem dacă punerea în executare a sechestrului asigurător se încadrează în dispozițiile art. 669 C.pr. civ., respectiv dacă este vorba de o încheiere declarată de lege executorie. Răspunsul la această întrebare îl găsim în dispozițiile art. 954 alin. 2 C. pr. civ., care prevăd în mod neechivoc că „Instanța va decide de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie (…)”. Prin urmare, având în vedere că încheierea instanței prin care se solicită înființarea unui sechestru asigurător este executorie, executorul judecătoresc nu este obligat să înștiințeze în prealabil debitorul.

Mai mult, acest punct de vedere este întărit și de dispozițiile art. 955 alin. 2 teza a II-a C. pr. civ., care prevede că „În toate cazurile, sechestrul asigurător se va aplica fără somație ori înștiințare prealabilă a debitorului”.

2.6. Pentru punerea în executare a măsurii sechestrului asigurător ce trebuie să facă în mod efectiv executorul judecătoresc?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în dispozițiile art. 955 alin. (2) și (3) C. pr. civ. și are în vedere, pe de o parte bunurile mobile, iar pe de altă parte bunurile imobile. În cazul bunurilor mobile, textul de lege prevede că executorul se va deplasa, în cel mai scurt timp posibil, la locul unde se află bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul. Totodată, legiuitorul prevede că executorul judecătoresc va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanței.

Așadar, în cazul acestei proceduri, executorul judecătoresc se va deplasa la fața locului și va identifica bunurile care pot fi supuse sechestrării în conformitate cu dispozițiile art. 738 C. pr. civ. Conform acestui text, executorul judecătoresc este obligat să identifice bunurile sechestrate printr-un semn distinctiv, putând și fotografia sau filma bunurile sechestrate. Dacă debitorul cere ca bunurile să fie așezate într-o încăpere cu intrări sigilate, acest semn nu se va aplica. Sechestrul se poate institui numai asupra bunurilor mobile ale debitorului, indiferent dacă acestea se află în posesia lui sau a altei persoane și numai în limita sumei pentru care s-a încuviințat sechestrul.

Nu credem că suma pentru care s-a dispus înființarea sechestrului asigurător trebuie actualizată de către executorul judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile art. 628 C. pr. civ., deoarece aceste dispoziții legale se referă la obligațiile susceptibile de executare silită și nu sunt compatibile cu măsura asigurătorie a sechestrului asigurător[12].

Astfel, art. 954 alin. (2) C. pr. civ. prevede în mod expres că „Instanța va decide de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul...(…)”. Mai mult, art. 955 alin. 2 C. pr. civ. prevede „ (…) că executorul se va deplasa, în cel mai scurt timp posibil, la locul unde se află bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul” astfel că, sub acest aspect, nici nu ar fi necesară reactualizarea sumei stabilite prin încheierea instanței de judecată.

Tot în acest context, întrebarea care se ridică este următoarea: pentru evaluarea bunurilor mobile este nevoie de efectuarea unei expertize? Apreciem că în acest caz nu se justifică efectuarea unei expertize pentru evaluarea bunurilor, deoarece aceasta expertiză se efectuează potrivit art. 758 C. pr. civ. numai în cazul vânzării bunurilor în vederea stabilirii unui preț corect în cazul procedurii de vânzare a bunurilor mobile. Dacă debitorul apreciază că bunurile sechestrate depășesc, prin valoarea lor, suma necesară acoperirii creanței poate formula contestație la executare[13].

În cazul bunurilor imobile, textul de lege nu prevede nicio dispoziție specială în acest sens, ci doar faptul că sechestrul asigurător înființat asupra unui bun supus unor formalități de publicitate se va înscrie de îndată în cartea funciară, registrul comerțului, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în alte registre publice, după caz (alin. 3 al art. 955 C. pr. civ.). Observăm că acest text de lege nu se referă numai la bunurile imobile ci și la bunurile mobile, care sunt supuse unui astfel de regim. Prin urmare, în cazul bunurilor imobile, sechestrul asigurător se execută prin înscrierea lui în cartea funciară. Aceasta are efectul de a face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după aceasta, vor dobândi un drept asupra imobilului respectiv.

Uneori, în practică, am constatat că înscrierea în cartea funciară se face de către instanța de judecată, care trimite o copie a hotărârii Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară[14], astfel că, în acest caz, nu mai este necesară intervenția executorului judecătoresc. Apreciem că această practică a unor instanțe este în afara dispozițiilor legale, întrucât art. 955 C. pr. civ. prevede în mod expres că măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

De asemenea, în cazul sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile nu sunt aplicabile dispozițiile art. 829-833 C. pr. civ., relative la procesul-verbal de situație, evacuarea debitorului, administrarea imobilului urmărit, sumele necesare întreținerii debitorului. Cu toate că textul de lege face trimitere la dispozițiile generale privind executarea silită se precizează că acestea se aplică în mod corespunzător, prin raportare la natura și scopul măsurii asigurătorii. Prin urmare, prin înscrierea în cartea funciară a sechestrului se realizează scopul acestuia, respectiv indisponibilizarea bunului. Dispozițiile art. 829-833 C. pr. civ., reprezintă formalitățile premergătoare vânzării imobilului, care se află într-o etapă ulterioară, față de cea de identificare și indisponibilizare a bunului. Or, potrivit art. 958 C. pr. civ., valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obținut titlul executoriu[15].

2.7. Se poate dispune concomitent înființarea și aplicarea măsurii sechestrului asigurator și a popririi asigurătorii. Dar a sechestrului judiciar?

Textele de lege care reglementează instituirea măsurilor asigurătorii nu fac nicio referire la acest aspect, astfel că trebuie să avem în vedere principiile generale de drept. În doctrină, în mod întemeiat s-a reținut că „în spațiul privat acționează principiul conform căruia este permis tot ce nu este interzis. În spațiul public acționează principiul conform căruia autorității îi este interzis tot ceea ce nu îi este permis de lege”[16].

Așadar, conform acestui principiu, înființarea și aplicarea concomitentă a mai multor măsuri asigurătorii nu este interzisă, însă, în concret, trebuie să vedem dacă aceste măsuri sunt compatibile. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale care reglementează măsura sechestrului asigurator și măsura popririi asigurătorii, rezultă că aceste două măsuri sunt compatibile, deoarece acestea constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile, a sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ale debitorului, în scopul valorificării lor sau care sunt datorate în viitor temeiul unor raporturi juridice existente, astfel că ele pot fi instituite și aplicate concomitent. De altfel, în practica judiciară acest lucru se dispune în foarte multe cauze[17].

Punerea în executare a acestor două măsuri se face de către executorul judecătoresc după regulile instituite în art. 955 C. pr. civ., respectiv art. 971 C. pr. civ. Cu privire la măsura sechestrului judiciar, apreciem că aceasta nu poate fi instituită concomitent cu celelalte două măsuri asigurătorii, întrucât sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului, în timp ce în cazul sechestrului asigurător și al popririi asigurătorie este vorba despre o sumă de bani pentru care urmează să se obțină un titlu executoriu, astfel că aceste măsuri nu sunt compatibile.