Punctul de joncțiune dintre aflarea adevărului, drept condiție sine qua non, și riscul latent al erorii judiciare în procesul penal – Audierea martorului

Autori:

Denisa Barbu

Patric Daniel Ghebaru

I. Introducere

În sfera justiției penale, probațiunea reprezintă elementul central al activității judiciare, fundamentul obiectiv care patronează întreaga construcție procesuală, articulată în jurul activității de administrare, verificare și valorificare a probelor, într-un cadru procedural riguros, menit să asigure atât aflarea adevărului, cât și respectarea garanțiilor procesuale ale părților implicate. În acest sens, doctrina juridică[1] a subliniat că procesul penal este dominat de problema probelor, devenind, în esență, un demers probatoriu, în care adevărul nu este prezumat, ci demonstrat, în considerarea faptului că, în absența unui sistem probatoriu amănunțit și coerent, actul de justiție penală ar risca să devină arbitrar, lipsit de legitimitate și eficiență. Astfel, importanța probelor transcende caracterul tehnic al procedurii, devenind o condiție sine qua non pentru realizarea unei justiții echitabile și eficiente într-un stat de drept.

În arhitectura procesului penal, instituția audierii martorilor a constituit un pilon de bază în ceea ce privește edificarea adevărului judiciar, încă din dreptul roman, moment în care aceasta se regăsea într-o configurație incipientă, rudimentară, și până în prezent, dar evoluând în raport cu dezvoltarea și avansarea perpetuă a sistemelor de drept, consolidându-se astfel ca un vector nodal în demersul epistemologic al procesului penal, prin prisma importanței sale vitale pentru conturarea realității faptice supuse evaluării judiciare, materializată prin capacitatea declarațiilor de a completa, corobora, adeveri, consolida celelalte mijloace de probă, contribuind, în acest fel și în mod decisiv la conturarea unei imagini clare și coerente asupra circumstanțelor cauzei.

În ciuda formalismului juridic care o învăluie, această probă aduce în fața instanței o voce umană, de inevitabilă subiectivitate și profund influențabilă, dar, totodată, frecvent esențială în vederea soluționării cu justețe a cauzelor, martorul nelimitându-se la a fi un pur vehicul al faptelor, ci o conștiință filtrată prin emoție, memorie și interpretare. Din acest motiv, audierea acestuia se plasează la intersecția vulnerabilă, precară dintre veritas și error, între dorința de a reconstitui cu fidelitate o realitate trecută și riscul de a construi o ficțiune judiciară pe temelia incertitudinii, context în care audierea devine nu doar un act procesual, ci un veritabil exercițiu de hermeneutică juridică, o formă subtilă de artizanat judiciar. Aceasta presupune o complexitate care a generat, de-a lungul timpului, numeroase reflecții doctrinare și intervenții jurisprudențiale, pentru că, între nevoia de a combate infracționalitatea și obligația de a proteja drepturile fundamentale ale persoanelor, audierea martorilor rămâne un instrument indispensabil, dar niciodată infailibil, iar în fața principiilor fiat justitia, ruat caelum și in dubio pro reo, mărturia poate înclina decisiv balanța, motiv pentru care trebuie tratată cu o rigurozitate absolută.

II. Martorul, ca subiect esențial al activității probatorii

Definind martorul în conformitate cu actualul Cod de procedură penală, art. 114 îl titrează ca fiind „persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”, ex quo sequitur declarațiile martorului înseamnă reprezentarea verbală a percepției sale asupra unor fapte relevante pentru cauză, de natură să servească la aflarea adevărului, și expusă în fața organului judiciar, sub forma unei depoziții supuse controlului contradictorial și evaluării instanței. Deși nimeni nu este mai bine plasat pentru a cunoaște circumstanțele în care s-a desfășurat fapta infracțională decât însăși persoana care a comis-o, respectiv infractorul[2], declarațiile sale, acordate fie în calitate de suspect, fie în calitate de inculpat, reprezintă, conform adagiului nemo tenetur edere contra se, un drept al acestuia, și nu o obligație[3], fapt care se află în opoziție cu situația martorului, care, în anumite conjuncturi, are nu numai dreptul de a face declarații, dar și obligația legală de a declara în legătură cu împrejurările concrete ale comiterii faptei[4]. Astfel, declarațiile martorilor au o frecvență mai sporită, fiind chiar unul dintre cele mai răspândite izvoare probatorii în procesul penal[5], și, concomitent, de mare însemnătate, întrucât, în practică, nu există cauză penală care să nu se sprijine într-o măsură considerabilă pe acestea, datorită faptului că oferă un aport decisiv în procesul de descoperire a realității faptice, motiv pentru care, anumiți autori au fost determinați să-i atribuie caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurării săvârșirii infracțiunilor[6].

Pro regula habetur că orice persoană care deține informații relevante cu privire la faptele deduse judecății poate fi citată în calitate de martor, chiar și cele anterior condamnate, într-o altă cauză penală, pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, influențarea declarațiilor sau favorizarea făptuitorului. Însă, ca orice regulă, cunoaște și excepții expres reglementate de lege, care arată că există posibilitatea ca o anumită persoană, fie să nu poată fi ascultată în această calitate, din considerente de incapacitate legală, din cauza vârstei, lipsei discernământului sau a unor restricții impuse prin lege pentru a proteja anumite interese superioare, sau interdicție expres prevăzută de lege – cum este cazul persoanelor care sunt părți[7] sau subiecți procesuali principali în cadrul aceluiași proces penal, dar și a persoanelor juridice – fie să nu i se poată incuba obligația de a fi martor, în baza dreptului său legal de a refuza depunerea mărturiei, cum este cazul persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, de stat, sau de serviciu, cu excepția simplei obligații de discreție[8], și doar dacă ascultarea se referă la împrejurările de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei sau al serviciului și nu există acordul persoanei față de care există obligația păstrării secretului ori o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea, întrucât, în lipsa acestora, eventuala probă este considerată a fi obținută nelegal, intervenind, astfel, sancțiunea de excludere a acesteia[9]; persoanelor cărora le este protejat dreptul la viața de familie, respectiv ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile, opiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude[10]; soțul, persoanele care au avut calitatea de soț sau persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți[11] sau acelora dintre părinți și copii[12], aceștia din urmă doar dacă probează că au conviețuit sau conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul.

Mai mult decât atât, legislația procesual penală a mai multor state europene[13], precum și cea a României, reglementează dreptul martorului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare[14], nemo tenetur edere contra se, drept recunoscut de Curtea Constituțională, care, prin DCC nr. 236/2020 a arătat motivele pentru care soluția legislativă ce era anterior cuprinsă în art. 118 Cod proc. pen. este neconstituțională, nereglementând dreptul în discuție, așa încât, prin Legea nr. 201/2023, articolul a fost restructurat în vederea transpunerii deciziei. Acest drept este reafirmat și de către CtEDO[15], în primul rând, prin consacrarea sa ca fiind parte integrantă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, în al doilea rând, prin sublinierea că acest drept derivă din prezumția de nevinovăție, de care este indestructibil legat[16], și are rolul de a proteja individul de presiuni abuzive din partea autorităților judiciare, precum și de a asigura echilibrul dintre acuzare și apărare în cadrul procesului penal.

III. Valoarea probatorie a audierii martorilor

În ceea ce privește valoarea probantă, declarația martorului este divizibilă, în sensul că poate fi acceptată, atât în tot, cât și în parte, de către organele judiciare, în funcție de concordanța sa cu celelalte probe administrate în cauză, de verosimilitatea afirmațiilor și de comportamentul procesual al martorului, exprimând, astfel, principiul potrivit căruia evaluarea probelor este supusă aprecierii libere a judecătorului, care are sarcina de a analiza declarația martorului în ansamblul circumstanțelor cauzei, în corelație cu celelalte mijloace de probă, și nu în mod izolat. În ceea ce privește retractabilitatea declarației, aceasta este considerată de anumiți autori, de asemenea, posibilă, în ideea că este admisibil ca un martor să facă o nouă declarație cu un conținut contradictoriu față de cel din prima mărturie[17]. Însă, au fost formulate și opinii în contradicție[18], care afirmă că aceasta nu este posibilă, întrucât odată depusă în fața organelor judiciare, ea rămâne parte a materialului probator, chiar dacă ulterior martorul își modifică poziția sau își retractează declarația inițială, această rigiditate relativă a caracterului nereductibil al declarației fiind justificată de necesitatea stabilității și predictibilității procesului penal, precum și de nevoia de a împiedica manipularea probatoriului prin retrageri arbitrare de declarații, cu precădere în cauzele complexe sau în cele ce implică presiuni externe asupra martorilor.

Din punctul de vedere al valorii probatorii, declarațiile martorilor sunt frecvent apreciate ca beneficiind de una superioară celorlalte, evaluate în raport cu imparțialitatea fiecăruia, așa încât martorii sunt considerați a fi neutri, surse independente, obiective ale faptelor, lipsiți de motivații personale ce ar putea influența veridicitatea mărturiei, fapt pentru care, din dorința de a sublinia importanța declarațiilor acestora în procesul penal, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”[19]. În ceea ce privește forța probantă a declarațiilor altor subiecți procesuali, îndeosebi a celor principali, există rezerve, justificate atât în ceea ce îl privește pe suspect sau inculpat, care este susceptibil de a încerca voluntar sau, chiar de a denatura involuntar, declarația sa[20], din considerente, strategii de apărare cu finalitate de distorsionare a faptelor în favoarea sa, cât și pe persoana vătămată, partea civilă și persoana responsabilă civilmente, care, deopotrivă, sunt direct interesate de rezultatul soluționării cauzei în beneficiul lor.

În această lumină, spre deosebire de ceilalți participanți la proces, a căror poziție procesuală implică interese directe, martorul este, în principiu, un terț față de conflictul judiciar, fapt care potențează valoarea declarației sale sub aspectul obiectivității, astfel că declarația martorului capătă o valență probatorie aparte, nu doar prin conținutul său informativ, ci mai ales prin prezumata sa neutralitate. Însă, chiar și în acest context, se pune problema credibilității[21] acestuia, care este o noțiune relativă și multidimensională, ce trebuie construită printr-o analiză contextualizată, coroborativă și echilibrată, în care instanța să devină nu doar un receptor pasiv al informației, ci un evaluator critic, capabil să distingă între aparență și substanță, între autenticitate și simulare, între adevăr și eroare.

Într-un peisaj probatoriu dominat de complexitatea faptelor și de relativismul percepțiilor umane, evaluarea credibilității concrete a martorilor devine un exercițiu esențial pentru înfăptuirea unei justiții penale echitabile, pentru că, în pofida aparentei sale neutralități, este totuși un subiect influențat de o multitudine de factori personali, contextuali și psihologici, motiv pentru care autenticitatea declarației sale nu poate fi prezumată automat, ci trebuie supusă unei analize riguroase, atât sub aspect formal, cât și substanțial, așa încât, din punct de vedere teoretic, doctrina și jurisprudența converg în a considera că credibilitatea martorului nu este dată de calitatea sa procesuală, ci se conturează în urma unei aprecieri globale, care presupune luarea în considerare a unor elemente precum coerența declarației, claritatea expunerii, concordanța cu alte probe administrate în cauză, dar și comportamentul procesual al martorului.

Din perspectiva tacticii criminaliste, întrebările vizând stabilirea corectitudinii, exactității și înlăturarea denaturărilor din depoziția martorului[22] pot fi de completare, prin care se urmărește obținerea informațiilor omise inițial, inclusiv a acelor detalii relevante pentru stabilirea cu precizie a împrejurărilor de fapt ce pot influența în mod direct aplicarea legii penale în cauză; de precizare, formulate cu scopul de a determina localizarea exactă în timp și spațiu a evenimentului descris de martor, respectiv modul concret de desfășurare a faptelor, precum și pentru evaluarea fiabilității și coerenței declarației acestuia; ajutătoare, care au rolul de a stimula memoria martorului, de a-l ghida în reconstituirea logică a succesiunii faptelor și în corectarea involuntară a eventualelor omisiuni sau distorsiuni de natură perceptivă sau mnemonică; de control, utilizate pentru verificarea veridicității declarațiilor, prin compararea acestora cu alte date și mijloace de probă aflate în dosarul cauzei, în vederea depistării eventualelor contradicții sau inconsecvențe.

IV. Riscurile probei testimoniale conform psihologiei depoziției

Așa cum am statuat, această instituție se evidențiază prin caracterul său ambivalent, fiind, în același timp, purtătoarea unor vulnerabilități intrinseci, care pot afecta în mod direct realizarea unei justiții echitabile, și care sunt date, în primul rând, de caracterul profund uman al mărturiei, perceput ca fiind punctul său forte, și, deopotrivă, sursa principală a fragilității sale, ce poate afecta nu doar acuratețea procesului de aflare a adevărului, ci chiar legalitatea și echitatea actului de justiție, astfel că, pe fondul acestui echilibru delicat între aparența de obiectivitate și realitatea subiectivității inerente, declarațiile martorilor nu pot fi nici absolutizate, nici ignorate, ci trebuie interpretate în contextul probatoriu general, ținându-se seama de factori precum capacitatea de percepție, acuratețea rememorării, poziția în spațiu și timp față de evenimente, dar și eventualele influențe externe ori presiuni exercitate asupra martorului.

Prin urmare, această dublă natură a declarației martorului impune o abordare judicioasă și echilibrată din partea organelor judiciare, rolul instanței nefiind doar acela de a audia, ci de a înțelege, de a filtra critic și de a așeza fiecare declarație într-un cadru probatoriu coerent, în care adevărul nu este doar căutat, ci și demonstrat în mod rațional și echitabil. Aceasta trebuie realizată cu precădere în contextul în care, cu toate că, în contrast cu ceilalți participanți la procesul penal, a căror poziție poate fi caracterizată prin apărare, acuzare sau revendicare, martorul este chemat, în mod ideal, să contribuie la aflarea adevărului fără a urmări un interes personal, echidistanța sa trebuie permanent supusă verificării, întrucât pot exista motivații ascunse sau presiuni externe, care să compromită imparțialitatea declarației, dar și un potențial risc de eroare cognitivă, derivat din mecanismele memoriei umane, susceptibilă la deformare, uitare selectivă sau influență post-eveniment, astfel că, chiar și atunci când martorul acționează cu deplină bună-credință, acuratețea relatării sale poate fi afectată.