Pluralitatea și interacțiunea ordinelor legale în aplicarea dreptului patrimoniului cultural
Ion Drabineac - iulie 1, 20201. Introducere
În introducerea acestui studiu privind aplicarea dreptului patrimoniului cultural, trebuie să explicăm mai întâi sensul și rațiunea titlului ales: „pluralitatea și interacțiunea ordinelor legale”. Este posibil ca această expresie să nu aibă rezonanțe familiare pentru cercetătorii dreptului și pentru practicieni, pentru care conceptul de „ordine juridică” are o semantică legată de pragmatismul juridic.
Conceptul de ordine juridică – în italiană ordinamento giuridico, în germană Rechtordnung, în franceză ordonnancement juridique – a apărut la începutul secolului al XX-lea, în mare parte ca reacție la teoriile dominante ale pozitivismului juridic. Cea mai sofisticată conceptualizare a termenului de ordine juridică poate fi legată de opera unui jurist sicilian uitat, Santi Romano, a cărui lucrare de temei, L’Ordinamento giuridico, publicată în 1907, este fundamentată pe ideea că legea ca ordine juridică nu este suma totală a normelor obligatorii, așa cum sunt asumate de pozitivismul legal. Potrivit acestei concepții, structura socială este întemeiată pe credințele și înclinațiile individuale și colective ale membrilor societății și pe organizarea vieții materiale prin care sunt reflectate aceste înclinații și credințe ale persoanelor într-o societate. Această concepție a fost numită teoria „instituțională” a legii, o teorie care este mai ușor de înțeles atunci când se folosește o limbă, ca italiana, unde avem două cuvinte diferite pentru noțiunea de lege: ordine juridică (diritto) și normă obligatorie a unei autorități legislative recunoscute (legge).
Dar acesta nu este motivul principal pentru a face legătura cu lucrărilor lui Santi Romano[1] pe tema acestui articol. Motivul principal este ideea lui conform căreia legea este o „pluralitate de ordini juridice” dincolo de stat, un produs al organizării sociale a oricărei societăți[2]. Această idee este incredibil de modernă în lumea globalizată de astăzi. Dar, mai important, se potrivește contextului acestui studiu privind patrimoniul cultural și dreptul.
2. Pluralismul și diversitatea sunt trăsăturile distinctive ale expresiilor culturale
Arta însăși, ca un mijloc eminent dedicat expresiei spiritualității individului, își transcende întotdeauna existența ca un simplu obiect și reflectă credințele și înclinațiile societății care a produs-o, la fel ca legea din teoria pluralității ordinilor juridice a lui Santi Romano. Acest lucru este evident pentru oricine vizitează această foarte mică parte a lumii, care este Italia. Explorând teritoriul său, turistul va găsi urme materiale ale istoriei umane, vechi de aproape trei mii de ani în orașele etrusce, în vestigiile magnifice ale colonizării grecești și ale Romei Imperiale, în uimitoarea varietate de stiluri în arhitectură și peisaj urban, pornind de la bisericile parohiale romane care accentuează drumurile pelerinilor din Evul Mediu, la catedrale impunătoare gotice și la arta ornamentată a barocului. Această varietate nu se datorează numai succesiunii diferitelor perioade ale istoriei: se datorează și interpretărilor și redărilor diferite ale spiritului aceleiași epoci. Acest lucru este evident atunci când comparăm eleganța luminoasă a clădirilor renascentiste din Florența lui Leon Battista Alberti, cu măreția monumentală a Romei papale și cu stilul venețian bogat ornamentat din aceeași epocă, atât de clar contaminat de influențele sale orientale.
În infinita varietate a expresiilor sale, arta și moștenirea reflectă varietatea înclinațiilor colective și organizațiilor sociale ale comunităților care au produs-o și au întreținut-o. Pentru a parafraza vechea zicală folosită de Santi Romano, ubi societas ibi jus, am putea spune ubi societas ibi ars et jus.
În această perspectivă, vom examina pe scurt în acest studiu 1) pluralitatea și interacțiunea diferitelor sensuri juridice ale patrimoniului cultural, 2) pluralitatea și interacțiunea diferitelor regimuri juridice privind protecția patrimoniului cultural și 3) pluralitatea și interacțiunea dintre diferite mecanisme de aplicare a dreptului patrimoniului cultural la nivel internațional și intern.
3. Noțiunea și semnificația moștenirii culturale
În ceea ce privește noțiunea și semnificația moștenirii culturale, înțelepciunea convențională, până de curând, a împărțit lumea între cei care au conceput-o ca parte a Națiunii și cei care au privit-o ca parte a moștenirii omenirii. Prima perspectivă epistemologică ar justifica păstrarea obiectului cultural pe teritoriul statului și impunerea de controale la export și limitări ale proprietății private asupra bunurilor culturale în interes public. A doua perspectivă, dimpotrivă, ar sublinia rolul moștenirii culturale ca element al identității naționale și ar sublinia semnificația acesteia ca parte a moștenirii umanității, susținând, astfel, accesul cel mai larg la acesta și circulația sa internațională pentru a facilita schimbul și înțelegerea culturală între diferite popoare ale lumii. Este un lucru obișnuit ca această din urmă părere să nu fie favorizată de „țările sursă”, care au suferit pierderi din patrimoniul lor cultural în trecut și pot continua astăzi să sufere din cauza traficului ilicit, dar este preferată de factorii de decizie, colecționari și muzee în țările importatoare pentru capacitatea sa de a contribui la o ordine cosmopolită în care schimbul cultural poate susține progresul intelectual și moral al umanității.
Ne putem întreba dacă această perspectivă dublă a reflectat vreodată cu exactitate spiritul legii și atitudinile politice față de conservarea și gestionarea patrimoniului cultural. Cu siguranță, astăzi această viziune alb-negru a rolului și semnificației moștenirii culturale este înlocuită de o concepție mai complexă și pluralistă a expresiilor culturale care transcende distincția brută între atitudinile naționale și cele internaționale.
Astăzi, proprietatea culturală poate fi văzută ca parte a identității naționale, în special în contextul post-colonial și post-comunist, unde moștenirea culturală joacă un rol important în „justiția tranzitorie”, atât sub forma restituirii artei jefuite, fie a distrugerii sau restabilirii monumentelor încărcate și cu semnificații politice. În același timp, obiectele culturale pot fi văzute ca făcând parte din spațiul public fizic care condiționează viziunea noastră despre lume și care face parte din ceea ce în mod normal numim „mediu” sau „peisaj”. Acest rol al patrimoniului cultural ca parte a spațiului public, deschide calea către o abordare holistică a patrimoniului, adică o abordare care reunește patrimoniul cultural și natural și ține cont de legătura interactivă a unui astfel de patrimoniu cu viața reală a oamenilor care îl populează. Această concepție holistică a patrimoniului este cea care stă la baza deciziei UNESCO de a întreprinde un studiu preliminar de fezabilitate în vederea elaborării unei noi convenții globale privind protecția peisajului[3].
Proprietățile culturale pot fi văzute ca artefacte mobile susceptibile de evaluare economică și, din acest motiv, supuse schimbului în comerțul intern și internațional; dar pot fi văzute și ca obiecte înzestrate cu valoare intrinsecă ca expresii ale creativității umane și ca parte a unei tradiții unice sau foarte speciale de îndemânare și măiestrie umană pe care astăzi le numim „moștenire culturală intangibilă”[4]. Capodoperele picturii, sculpturii, mozaicurilor, lemnului încrustat, instrumentelor muzicale și moștenirii orale care urmează să fie văzute azi deplasate în muzee, expoziții și magazine datorează existența lor structurilor sociale și tradițiilor care au alimentat și menținut cunoștințele și abilitățile umane necesare pentru a le produce.
Proprietatea culturală, astăzi, poate fi privită ca obiect al drepturilor individuale, drepturilor de proprietate, dar și ca „proprietate comunală” sau patrimoniu public, care este esențial pentru sentimentul de apartenență la un corp social colectiv și pentru transmiterea acestui sentiment către generațiile viitoare. În acest sens, moștenirea culturală devine o dimensiune importantă a drepturilor omului, în măsura în care reflectă specificul spiritual, religios și cultural al minorităților și grupurilor. Această specificitate, care este antagonistă ideii dominante a patrimoniului ca parte a națiunii, o consideră cea mai gravă expresie în drepturile culturale ale popoarelor indigene din Declarația ONU din 2007[5].
Această complexificare a modurilor de a gândi proprietatea culturală a fost însoțită de o sporire a complexității legii. De la crearea Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)[6], au fost adoptate numeroase tratate multilaterale care au contribuit la acordarea unui sens precis conceptului de „proprietate culturală” și „moștenire culturală”, anterior considerat evaziv și fragmentat[7].
Dreptul internațional umanitar a fost completat de reguli specifice privind protecția proprietăților culturale în caz de conflict armat, atât internațional, cât și intern[8]. Dreptul internațional al conflictelor armate este convergent cu dreptul penal internațional și a devenit un element pentru inovație și dezvoltare progresivă a legii în trei direcții distincte: 1) ridicarea atacurilor împotriva proprietății culturale la statutul juridic al crimelor internaționale, în special crimele de război și crimele împotriva umanității[9]; 2) consolidarea dreptului răspunderii penale individuale în conformitate cu dreptul internațional, nu numai în dreptul intern, pentru infracțiuni grave împotriva obiectelor culturale[10]; 3) dezvoltarea progresivă a legii responsabilității statului pentru distrugerea intenționată a patrimoniului cultural[11].
În domeniul aplicării dreptului internațional pe timp de pace, obligațiile de prevenire și reprimare a traficului ilicit de bunuri culturale mobile[12] au fost recunoscute de un număr tot mai mare de state importatoare și exportatoare, atât la nivelul dreptului internațional public prin Convenția UNESCO din 1970, ratificată acum de toate țările importante ale pieței de artă[13] cât și la nivelul dreptului internațional privat odată cu adoptarea Convenției UNIDROIT din 1995.
În ceea ce privește aceste două instrumente, se poate aprecia interacțiunea dintre dreptul internațional public și dreptul internațional privat în încercarea de a preveni și de a suprima traficul ilicit de obiecte culturale. Convenția UNIDROIT încorporează principiul politicii publice internaționale potrivit căreia nu trebuie să fie permisă niciodată dobândirea legală a unui obiect cultural furat și prevede că posesorul unui obiect cultural furat va fi obligat să-l returneze[14]. În acest sens, principiile internaționale publice devin instrumentul pentru a pune capăt diferenței dintre ordinele juridice interne incompatibile care stabilesc, pe de o parte (dreptul civil), că cumpărătorul de bună credință al unui mobil furat va dobândi titlul legal; iar pe de altă parte (sisteme de drept comun) că achiziționarea a non domino a unui obiect furat nu va permite dobândirea titlului legal.
Convenția UNIDROIT oferă alte exemple de interacțiune fructuoasă a diferitelor ordini juridice în vederea promovării obiectivului unei protecții mai eficiente a proprietăților culturale împotriva pericolului traficului clandestin, al pierderii și dispersiei în consecință. Un astfel de exemplu este furnizat de art.3 alin. (2) din acest document, care permite calificarea drept „obiect furat” – astfel supus returnării obligatorii – a „… unui obiect cultural care a fost săpat ilegal sau excavat în mod legal, dar păstrat ilegal”, atunci când această calificare este în conformitate cu legea statului în care a avut loc săpătura. Este evident că această dispoziție permite depășirea obstacolului reprezentat de autonomia diferitelor ordini juridice interne care, pe de o parte, consideră moștenirea arheologică subterană ca parte a patrimoniului public, precum și cele care permit proprietatea privată a obiectelor arheologice de către proprietarul terenului și de către persoane private. Soluția oferită de convenția UNIDROIT reflectă conștientizarea unei relații conflictuale între o multitudine de ordini juridice interne și o acomodare de succes între ele în sprijinul unei politici de cooperare juridică în lupta împotriva traficului ilicit de antichități.
Interacțiunea dintre dreptul internațional și dreptul intern este, de asemenea, în centrul protejării inovatoare a „patrimoniului mondial”, prevăzută de Convenția UNESCO din 1972 privind protecția patrimoniului cultural și natural mondial. Această convenție, cu cele 187 de părți contractante care coincid cu aproape totalitatea comunității internaționale de state, a instituit și dezvoltat un sistem de cooperare internațională pentru conservarea și valorificarea anumitor proprietăți culturale și naturale cu o valoare universală deosebită[15]. Secretul succesului său constă în combinarea atentă a ordinelor juridice naționale, bazată pe principiul suveranității teritoriale, cu conceptul de drept internațional al „patrimoniul mondial” care este atașat de proprietăți cu o valoare excepțională, care poate fi considerată obiectul interesului general al comunității internaționale față de conservarea acesteia. Interacțiunea dintre dreptul național și dreptul internațional urmează un model creativ al divizării muncii între nivelul național și internațional.
La nivel național, statul suveran menține dreptul exclusiv de a identifica și propune desemnarea unei proprietăți situate pe teritoriul său pentru a fi înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial. La nivel internațional, organismul competent al Convenției – Comitetul Patrimoniului Mondial – are puterea de a evalua proprietatea propusă, de a aproba sau respinge înscrierea acesteia în Listă și de a monitoriza starea de conservare a acesteia în scopul menținerii statutului ei de bun al patrimoniu mondial ori retrogradarea sa din Lista Patrimoniului Mondial în Pericol sau chiar ștergerea ei din Listă[16]. Regimul Patrimoniului Mondial este un exemplu bun despre cum chiar și principiul fundamental al suveranității teritoriale poate să interacționeze cu dreptul internațional. Proprietățile patrimoniului mondial, spre deosebire de resursele patrimoniului comun[17], rămân supuse suveranității teritoriale a statului; în același timp, o astfel de suveranitate trebuie să fie exercitată astfel încât să fie funcțională pentru obiectivul dreptului internațional de conservare și protejare a unei proprietăți în interesul general al comunității internaționale.
Mai recent, la pragul secolului al XXI-lea, au apărut alte manifestări ale pluralității și interacțiunii ordinelor juridice în reglementarea patrimoniului cultural în legătură cu dezvoltarea regimurilor de tratate pentru protecția patrimoniului cultural subacvatic[18] și pentru protejarea patrimoniului cultural intangibil[19].
Primul a fost rezultatul lacunelor și aplicării nesatisfăcătoare a ordinii juridice internaționale a oceanelor, astfel cum a fost codificat în Convenția ONU privind Dreptul mării din 1982, cu privire la protejarea moștenirii culturale subacvatice împotriva riscului de a fi neautorizată și nereglementată preluarea unui astfel de patrimoniu în scopuri pur comerciale. Convenția UNESCO din 2001 cu anexă tehnică referitoare la „regulile privind activitățile îndreptate către patrimoniul cultural subacvatic”, în ciuda numărului său încă limitat de ratificări și a criticilor aduse sistemului greoi de cooperare interstatală, reprezintă un efort lăudabil în integrarea preocupărilor legate de moștenirea culturală într-un sistem care, din vremuri imemorabile, s-a dezvoltat sub impulsul intereselor comerciale și de securitate.
Unele dintre aceste tratate au dobândit un caracter aproape universal, deoarece aproape toate statele au devenit părți la acestea. Acesta este cazul Convenției privind patrimoniul mondial din 1972, din care fac parte în prezent 186 de state. Alte tratate, chiar dacă nu au câștigat încă un domeniu de aplicare universal, s-au confruntat cu o creștere constantă a numărului de state părți în ultimii zece ani; acesta este cazul Convenției de la Paris din 1970 „privind mijloacele de a interzice și preveni importul, exportul și transferul ilicit de proprietate asupra bunurilor culturale” și Convenția de la Haga privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat[20], cu cele două protocoale suplimentare[21].
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Santi Romano este unul dintre cei mai mari juriști italieni ai secolului al XX-lea. Multă vreme a predat dreptul administrativ și constituțional în universitățile din Camerino, Modena, Milano și Roma. Printre funcțiile instituționale a ocupat rolul de președinte al Consiliului de Stat (1928-1944) și senator al Regatului din 1934. Santi Romano a făcut parte din școala italiană de drept public împreună cu Vittorio Emanuele Orlando, iar construcția sa teoretică asupra interesului legitim este foarte cunoscută. Considerat un mare inovator, a dezvoltat o teorie generală a dreptului ca instituție și teoria pluralismului juridic.
[2] De Vanna, Francesco (2018), L’ordinamento giuridico di Santi Romano e il pluralismo oltre l’orizzonte dello Stato: alcuni percorsi interpretativi, in Jura Gentium, 2, 37-57.
[3] Consiliul executiv al UNESCO a decis la 11 mai 2011 să continue negocierile pentru adoptarea unei noi convenții globale privind peisajul.
[4] A se vedea Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.
[5] Declarația Națiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene, Rezoluția Adunării Generale 13 septembrie 2007, A șaizeci și una Sesiune, suplimentul nr. 53 (A / 61/53), în special articolele 11, 12,13, 14, 15 și 16.
[6] UNESCO a fost creată la 16 noiembrie 1945 de reprezentanții a 37 de țări care au semnat Actul constitutiv (intrarea în vigoare la 4 noiembrie 1946), disponibilă la http://www.unesco.org/new/en/unesco/about-us/who-we-are/history/constitution/, accesat la 28.02.2020.
[7] Expresia sintetică „proprietate culturală” a fost utilizată pentru prima dată în Convenția de la Haga privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat din 1954, disponibilă la http://portal.unesco.org/culture/en/ev.phpURL_ID=35261&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la 28.02.2020.
[8] A se vedea Convențiile de la Geneva din 1949 (Convenția (I) pentru îmbunătățirea stării răniților și bolnavilor din forțele armate pe teren; Convenția (II) pentru îmbunătățirea stării membrilor răniți, bolnavi și naufragiați ai forțelor armate pe mare) ; Convenția (III) privind tratamentul prizonierilor de război și Convenția (IV) referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război), precum și protocoalele adiționale din 1977, în special articolele 52 (1), 53 și 86 din Protocolul I și articolul 16 din Protocolul II.
[9] A se vedea articolul 3d din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Iugoslavia și articolele 8 b ix și 8 e iv din Statutul Curții Penale Internaționale.
[10] Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, adoptat la 26 martie 1999, în special articolele 15-18; Articolul 3d din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Iugoslavia, și articolul 8 din Statutul Curții Penale Internaționale.
[11] A se vedea Declarația UNESCO privind distrugerea intenționată a patrimoniului cultural adoptată de Conferința generală a UNESCO în cea de-a 33-a sesiune, Paris, 19 octombrie 2005, republicată în Formatul Standard în UNESCO, Vol. II, Leiden / Boston, 2007, p. 733. A se vedea, de asemenea, Francioni F. & Lenzerini, F. (2003), The destruction of the Buddhas of Bamiyan and international law, European Journal of International Law, 4, 2003, 619- 651.
[12] Convenția privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate culturală, adoptată la Paris la 14 noiembrie 1970, disponibilă la http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=13039&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la 29.02.2020.
[13] A se vedea http://portal.unesco.org/la/convention.asp?KO=13039&language=E&order=alpha, accesat la 01.03.2020. Această convenție a fost ratificată de 120 de state, printre care cei mai mari importatori și exportatori de obiecte culturale, precum Statele Unite, Regatul Unit, Elveția, Japonia, Italia și Franța.
[14] Convenția UNIDROIT, Art. 3.
[15] Convenția privind protecția patrimoniului cultural și natural mondial, adoptată la Paris la 16 noiembrie 1972, disponibilă la http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=13055&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la 01.03.2020.
[16] Acest lucru s-a produs de două ori în raport cu un sit natural al Omanului și în raport cu situl cultural al orașului Dresda, Germania.
[17] Acestea sunt resursele minerale ale zonei albiei internaționale din partea XI a Convenției ONU privind dreptul mării.
[18] Convenția privind protecția patrimoniului cultural subacvatic, adoptată la Paris la 2 noiembrie 2001, disponibilă la http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=13520&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la 02.03.2020.
[19] Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, disponibilă la http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=17716&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la 02.03.2020.
[20] Există 123 de state părți la Convenția de la Haga din 1954, ultima fiind Statele Unite, care a ratificat Convenția la 13 martie 2009 după mai bine de jumătate de secol, a se vedea http://portal.unesco.org/la/convention.asp?KO=13637&language=E&order=alpha, accesat la 02.03.2020.
[21] Protocol la Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat 1954 și al doilea protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat 1999.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.