Persoanele obligate să dispună cu privire la înmormântare

Codul civil^[1] a reglementat pentru prima dată, în mod expres, în cadrul art. 80 alin. (1) dreptul oricărei persoane de a-și determina felul propriilor funeralii^[2]. Totuși, nu de puține ori, defuncții nu lasă instrucțiuni privind stabilirea locului de veci şi organizarea serviciilor funerare.

În atare situaţie, potrivit prevederilor art. 80 alin. (2) C. civ., urmează a fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Astfel, dacă soţul supravieţuitor alege să se ocupe de organizarea funeraliilor, exprimarea voinţei acestuia lasă fără efect o eventuală manifestare de voinţă a părinţilor ş.a.m.d.^[3].

Subliniem că dispoziţiile art. 80 alin. (2) C. civ. nu impun rudelor sau legatarilor defunctului obligaţia de a dispune cu privire la înmormântare. Ca urmare, dacă soţul supravieţuitor alege să nu se ocupe de organizarea funeraliilor, dreptul de a dispune cu privire la funeraliile defunctului va trece asupra părinţilor, chiar dacă există descendenţi.

Astfel, se observă o lipsă de corelare între dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi devoluţiunea legală a moştenirii, descendenţii făcând partea din clasa I de moştenitori, clasă ce îndepărtează de la moştenire clasa a II-a de moştenitori legali din care fac parte părinţii defunctului. De asemenea, în lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, simpla instituire a unui legatar universal nu va face să treacă asupra acestuia dreptul de a dispune cu privire la funeraliile defunctului, acest drept rămânând la dispoziţia moştenitorilor legali dezmoşteniţi ai defunctului, în ordinea stabilită de art. 80 alin. (2) C. civ.

Lipsa de corelare dintre dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi devoluţiunea legală sau testamentară a moştenirii poate conduce situaţia în care persoana care are dreptul de a-şi manifesta voinţa cu privire la organizarea funeraliilor să nu fie o persoană chemată la moştenirea defunctului, precum se întâmpla atunci când defunctul nu lasă decât colaterali şi a instituit un legatar universal străin de familie fără a fi pus în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a se îngriji de înmormântare.

Codul civil din Quebec oferă o soluţie diferită, acesta prevăzând în art. 42 că „à défaut de volontés exprimées par le défunt, on s’en remet à la volonté des héritiers ou des successibles” (în lipsa voinţei exprimate de către defunct, ne raportăm la voinţa moştenitorilor sau a succesibililor)^[4]. Astfel, spre deosebire de art. 80 alin. (2) C. civ. român, art. 42 al C. civ. din Quebec realizează deplina corelare dintre dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi calitatea de moştenitor sau succesibil al defunctului, soluţie logică de altfel, aceştia fiind şi beneficiarii patrimoniului succesoral din care vor fi suportate cheltuielile de înmormântare. În plus, potrivit aceluiași articol al Codului civil din Quebec, moștenitorii sau succesibilii defunctului au nu numai dreptul, ci și obligația de a dispune cu privire la înmormântare^[5].

Spre deosebire de Codul civil din Quebec, Codul nostru civil a reglementat numai dreptul de a determina felul funeraliilor, ţinând seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate, nu şi obligaţia de a dispune cu privire la funeralii. Aceasta din urmă a fost introdusă prin Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare^[6].

Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, cu privire la înmormântare sunt obligate să dispună următoarele persoane: persoana care s-a angajat prin contract că se va îngriji de înmormântare; persoana stabilită prin testamentul defunctului; în lipsa testamentului, soţul/soţia persoanei decedate, care a trăit în aceeaşi locuinţă cu persoana decedată în ultima parte a vieţii; altă rudă apropiată a decedatului, până la gradul al IV-lea inclusiv. Astfel, Legea nr. 102/2014 stabilește ordinea în care cei obligați să se îngrijească de înmormântarea defunctului sunt chemați să execute efectiv această obligație.

În primul rând legea pune organizarea funeraliilor în sarcina persoanei care s-a angajat prin contract că se va îngriji de înmormântare, precum se întâmplă în cazul unei donații cu sarcini sau în cazul contractului de întreținere, situație în care, potrivit art. 2257 alin. (3) C. civ., întreținătorul are obligația de a-l înmormânta pe creditorul întreținerii dacă întreținerea are caracter viager sau atunci când creditorul întreținerii decedează în cursul duratei contractului. În lipsa unei obligații contractuale, persoana indicată de către defunct în testamentul său va avea obligația de a dispune cu privire la înmormântare. Această persoană poate fi nu numai un moștenitor legal sau un legatar, ci și un terț.

Dacă defunctul nu a stabilit pe cale contractuală sau printr-o dispoziție mortis causa persoana care se va îngriji de funeraliile sale, această obligație revine soțului supraviețuitor care a trăit în aceeaşi locuinţă cu persoana decedată în ultima parte a vieţii. Consiliul legislativ a considerat excesivă condiția locuirii împreună a soților, sugerând revederea textului^[7], propunere neînsușită de legiuitor. Condiția locuirii împreună a soților este într-adevăr excesivă cu atât mai mult cu cât soții, pentru motive temeinice, pot hotărî să locuiască separat^[8], astfel că, de lege ferenda, considerăm că se impune înlocuirea condiţiei coabitării cu cea de a nu se fi separat în fapt^[9]. De asemenea, cadrul normativ actual nu ține seama de unele realități sociale precum problematica concubinajului de lungă durată, motiv pentru care în doctrină s-a propus de lege ferenda substituirea noțiunii de „soţ” cu cea de „partener de viaţă”^[10], opinie la care ne raliem.

În ultimă instanță, dacă nu există nici o persoană obligată să dispună în legătură cu înmormântarea sau persoana obligată se găseşte într-un loc necunoscut ori nu îşi îndeplineşte obligaţia, potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 102/2014, cu privire la înmormântare va dispune primarul unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia a avut loc decesul.

Prin urmare, precum art. 80 alin. (2) C. civ., Legea nr. 102/2014 prevede o ierarhie a persoanelor ce au întâietate în a dispune cu privire la înmormântarea defunctului, neexprimarea voinţei de către o persoană aflată în rang preferabil făcând să treacă la următoarea persoană prevăzută de lege dreptul de a determina felul funeraliilor defunctului.

Întrucât cel din urmă act normativ prevede o ordine în parte diferită a persoanelor chemate să dispună cu privire la înmormântarea defunctului, se pune problema în ce măsură Codul civil, lege organică, a fost modificat de Legea nr. 102/2014, lege cu caracter ordinar. Deşi Codul civil este o lege organică, „o normă de natura legii ordinare nu devine o normă de natura legii organice doar pentru faptul că este cuprinsă într-o asemenea lege, caracterizarea sa, ca fiind ordinară sau organică, rezultând din obiectul reglementării”^[11].

Cum prevederile privind respectarea voinţei persoanei decedate nu sunt cuprinse în domeniul legii organice prevăzut de Constituție în art. 73 alin. (3), rezultă că acestea sunt norme de natura legii ordinare iar pe cale de consecinţă pot fi modificate printr-o lege ordinară. Astfel, putem spune că art. 80 alin. (1) C. civ. a fost modificat, ordinea persoanelor ce pot dispune cu privire la funeraliile defunctului fiind în prezent cea prevăzută în art. 17 al Legii nr. 102/2014.

Normele tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de garantare^[12] prevăd la art. 43 alin. (1) lit. c) o sancțiune contravențională cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru situația în care persoanele sau autoritatea desemnată la art. 17 din Legea nr. 102/2014 nu-și îndeplinesc obligația de a asigura înmormântarea, respectiv înhumarea sau incinerarea persoanelor decedate. Constatarea săvârşirii contravenţiei de a nu fi asigurat înmormântarea şi aplicarea sancţiunii revine personalului de specialitate împuternicit al Inspecţiei sanitare de stat din cadrul Ministerului Sănătăţii şi al direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, potrivit art. 44 din Normele tehnice și sanitare.

Deşi legea indică ordinea persoanelor a căror voinţă trebuie respectată în ceea ce priveşte înmormântarea, determinarea felului funeraliilor nu are efecte absolute în timp. Astfel, dacă persoana care a dispus iniţial cu privire la înmormântare, respectiv stabilirea locului de veci şi organizarea serviciilor funerare, nu se ocupă ulterior de mormânt şi de pomenirile necesare, instanţa o poate obliga să-şi dea acordul pentru exhumare şi reînhumarea în alt loc potrivit solicitării altor persoane interesate din cele prevăzute de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, în caz contrar, hotărârea ţinând loc de acord al acesteia^[13]. Precizăm că dispoziţiile art. 80 alin. (2), astfel precum a fost modificat prin Legea nr. 102/2014 sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil^[14].

În lipsa soțului supraviețuitor, obligația de a dispune cu privire la funeralii revine celei mai apropiate rude a decedatului, până la gradul al IV-lea inclusiv. Astfel, putem întâlni situaţia în care, de exemplu în cazul rudelor de gradul al III-lea, cele mai apropiate rude care trebuie să dispună cu privire la funeralii sunt un nepot de frate şi o mătuşă a defunctului iar între aceştia există divergenţe ireconciliabile în ceea ce priveşte stabilirea locului de veci şi/sau organizarea serviciilor funerare.

Dacă un asemenea diferend ar interveni în Franța, părțile, mătușa sau nepotul de frate al defunctului, s-ar putea adresa instanței judecătorești care trebuie să se pronunțe în termen de 24 de ore în cazul contestării condițiilor funeraliilor iar apelul poate fi declarat în 24 de ore de la pronunțarea instanței de fond^[15]. Legiuitorul român nu a prevăzut însă nici un mecanism prin care divergențele dintre pluralitatea de persoane chemate împreună de lege să dispună cu privire la înmormântare să fie soluționate cu celeritatea impusă de respectarea tradiției potrivit căreia, în principiu, înmormântarea are loc în a treia zi de la deces.

În consecință, de lege ferenda, se impune fie crearea unui mecanism procesual prin care, în cazul litigiilor privind condițiile funeraliilor, instanța judecătorească să se poată pronunța într-un termen potrivit prin raportare la tradițiilor naționale privind înmormântarea, fie eliminarea posibilității ca două sau mai multe persoane să fie chemate în același timp pentru a dispune cu privire la funeralii.

Bibliografie:

1. Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din data de 15 iulie 2011.

3. Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

4. Consiliul Legislativ, Aviz referitor la propunerea legislativă privind cimitirele şi serviciile funerare (19 mai 2009), disponibil la http://www.cdep.ro/proiecte/2009/500/90/2/cl592.pdf (consultat la data de 18 mai 2018).

5. Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014.

6. Hotărârea nr. 741 din 12 octombrie 2016 pentru aprobarea Normelor tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de garantare, publicată în M. Of. nr. 843 din data de 24 octombrie 2016.

7. Code civil du Québec, à jour au 1er mars 2018, disponibil pe http://legisquebec.gouv.qc.ca (consultat la data de 18 mai 2018).

8. Code de procédure civile, version consolidée au 1 janvier 2018, disponibil pe https://www.legifrance.gouv.fr (consultat la data de 18 mai 2018).

9. Curtea Constituţională, decizia nr. 785 din 29 decembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 956 din data de 29 decembrie 2014.

10. Curtea Constituţională, decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 495 din data de 2 iulie 2008.

11. Judecătoria Craiova, sentința civilă nr. 3752 din 9 martie 2016, publicată în Revista română de jurisprudenţă nr. 4/2017, pp. 90-93.

12. Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil: comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

13. G.C. Frențiu, Comentariile codului civil: familia, Ed. Hamangiu, București, 2012.

14. B. Ionescu, Nestemate de jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2011.

15. I. Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2014.