Particularitățile dovedirii existenței semnelor legitimei apărări în acțiunile angajaților de poliție, în legislația Republicii Moldova

Introducere

Legitima apărare într-un stat de drept reprezintă un mijloc eficient în lupta cu criminalitatea și un mijloc de apărare a drepturilor celui atacat ori a unui interes public ce este pus în pericol grav. De asemenea, legitima apărare constituie un mijloc eficient de curmare a faptelor infracționale și de prevenire a infracțiunilor. Făptuitorul se abține de la săvârșirea infracțiunii din cauza faptului că consecințele legitimei apărări, pentru el, pot fi mai mari (cauzarea leziunilor corporale sau chiar a decesului) decât sancțiunea prevăzută de legislație.

Scopul articolului constă în evidențierea aspectului metodic de cercetare a existenței semnelor legitimei apărări în acțiunile angajaților de poliție.

Metode și materiale aplicate

Pentru realizarea scopului trasat, ținând cont de specificul și caracterul complex al temei investigate, în calitate de metode de cercetare au fost folosite metoda logică, sistematică și de comparare. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislației naționale și a practicii judiciare.

Rezultate obținute și discuții

Legitima apărare reprezintă un drept de sine stătător determinat de un atac, de aceea ar fi greșit să concepem că legitima apărare reprezintă o instituție ce este pusă în serviciul statului cu scopul de curmare și pedepsire a infractorului.

Literatura de specialitate subliniază că legitima apărare reprezintă un drept subiectiv (Borodac Al.[1], Sokolov N. și Ciupalenkov I.[2], Pobegailo E. și Revin V.[3], Botnaru St., Șavga A., Grosu Vl., Grama M.[4]), garantat de Constituție[5], pe care în mod egal îl au toate persoanele indiferent de pregătirea lor profesională sau specială, precum și de serviciu. În acest caz fac excepție de la regula generală persoanele în ale căror atribuții de serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de exemplu, polițiștii, militarii, angajații structurilor de pază etc.). În opinia autorilor Kașepov V. și Gravin A. aceasta se explică prin faptul că realizarea dreptului la legitimă apărare este legat de riscul provocării unui prejudiciu celui ce se apără, anume din acest considerent legiuitorul consideră că realizarea lui nu este obligatorie[6].

Autorul Eleonski V. menționează că pe toți cei care datorită funcției ce o dețin au drept sarcină apărarea vieții, sănătății, onoarei, demnității, drepturilor, libertăților, intereselor și averii cetățenilor de atentate criminale și de alte atacuri nelegitime e posibil de clasificat în felul următor:

– Persoane cu funcție de răspundere ce au obligația să apere ordinea de drept (angajații poliției, structurilor de pază, unele categorii de militari etc.);

– Persoane ce au obligații speciale (persoana căreia i s-a încredințat paza proprietății statului, persoane ce sunt obligate să aibă grijă de alte persoane a căror viață și sănătate este pusă în pericol și care nu au posibilitatea să se apere etc.)[7].

Din cadrul sistemului organelor cu atribuții polițienești din Republica Moldova (Serviciul Informații și Securitate, Serviciul Protecție Pază de Stat etc.) și al sistemului judiciar din țara noastră (organele judecătorești și procuratura), prima linie de apărare a ordinii publice și de luptă împotriva criminalității o constituie angajații poliției, care își exercită serviciul în teren, în contact direct cu strada, cu populația, având misiunea de a aplica și a veghea respectarea legii. Anume ei sunt supuși unui pericol de depășire a limitelor legii, atunci când au de aplicat forța fizică, mijloacele speciale sau arma de foc ca să apere de un atac ce pune în pericol grav persoana sau un interes public, ori însăși viața proprie.

Datele unui sondaj, realizat de autor, cu privire la cauza de legitimă apărare în sfera activității profesionale a angajaților structurilor polițienești ne demonstrează că doar 4,16% din angajații poliției o consideră eficientă, iar 79,16% că are o eficacitate mică, 16,7% din angajații poliției le-a fost greu să aprecieze eficacitatea cauzei de legitimă apărare.

Printre problemele pe care le întâmpină angajații poliției la aplicarea cauzei de legitimă apărare au fost menționate:

– dificultăți în aprecierea corectă a situației – 54%;

– cunoașterea insuficientă a legislației – 25%;

– altceva (legislație imperfectă, nu sunt apărat de stat) – 41%.

Date fiind dificultățile pe care le întâmpină, 83,3% de angajați ai poliției recurg la cauza de legitimă apărare rar, iar 16,7% în genere evită folosirea acestei cauze.

Doar 58,3% de angajați ai poliției știu când pot aplica mijloacele speciale din dotare pentru o apărare legitimă.

Este îngrijorător faptul că tocmai 75% din angajații poliției consideră că ai lor colegii nu cunosc când pot folosi și aplica mijloacele speciale și armele de foc.

Dacă angajații poliției nu înțeleg sau nu aplică corect normele legitimei apărări, atunci dreptul la legitimă apărare poate fi limitat, iar făptuitorul se va bucura de faptul că nu este pedepsit.

Chiar și cele mai nesemnificative restricții în privința legitimei apărări încătușează activitatea cetățeanului de curmare a faptei nelegitime, ceea ce reprezintă un lucru benefic pentru persoanele care săvârșesc fapte ilegale.

Normele legislației penale referitoare la legitima apărare contribuie la apărarea angajaților poliției și permit îndeplinirea obligațiilor legale fără teama că vor urma consecințe negative atunci când i se vor aduce prejudiciu făptuitorului.

Analizând actelor normative ce reglementează activitatea polițistului, putem concluziona că dreptul de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale și a armei de foc este acordat poliției pentru realizarea cu succes a sarcinilor funcționale și pentru autoapărare.

Este clară situația când polițistul trebuie să respingă un atac care pune în pericol grav drepturile sau interesele celui atacat ori interesul public. Dar până în prezent nu există o opinie unică: legitima apărare reprezintă un drept sau o obligație când este pusă în pericol viața și sănătatea polițistului.

În opinia autorilor Milikova S.F., Pobegailo E.F. și Revin V.P.[8], polițistul este obligat să se apere, deoarece nu există nici o diferență între obligația polițistului de a stopa fapta infracțională și obligația de a realiza legitima apărare. Solopanov Iu. V. susține că este o obligație ce derivă din atribuțiile de serviciu, deoarece el a depus jurământul de credință patriei și poporului[9]. Sokolov N. și Ciupalenkov I. susțin că este o obligație, deoarece ei cunosc procedeele de luptă, sunt dotați cu mijloace speciale și arme de foc, și anume ei sunt cei care stau la straja ordinii de drept[10]. Kadnikov N.G. susține că acțiunile efectuate în limitele legitimei apărări constituie un drept și nu o obligație, dar polițistul când apără persoane terțe trebuie să acționeze în limitele legii cu privire la poliție[11]. Șramko S.N. susține că este vorba despre o obligație specială ce reiese din alte legi, care nu contravin normelor Codului penal și au menirea de a concretiza comportamentul angajaților de poliție. Cu atât mai mult cu cât aplicarea forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc reprezintă un drept al polițistului și nu o obligație. Aplicarea acestor mijloace pentru soluționarea sarcinilor puse în fața polițistului trebuie să fie minime, necesare și suficiente[12].

Nu suntem de acord cu opinia autorilor ce consideră că polițistul este obligat să se apere atunci când e pusă în pericol viața și sănătatea lui, că nu are dreptul la legitimă apărare ca și orice cetățean. Conform art. 26 din Constituția RM, dreptul la apărare îl are fiecare om și el singur hotărăște să reacționeze la încălcarea drepturilor și libertăților sale sau să se abțină de la folosirea acestui drept, indiferent de atribuțiile de serviciu. Iar faptul că angajații poliției cunosc procedeele de luptă și sunt dotați cu mijloace speciale și arme de foc, deci au o pregătire fizică și specială mai bună decât atacatorul, nu este criteriul ce-i obligă la acțiuni de apărare. Când există o confruntare între atacator și polițist, se presupune că ultimul este mai dotat, concepem că aceasta depinde de situație. Nu este rațional ca polițistul să-și pună în pericol propria viață și sănătatea, deoarece aceste cunoștințe și mijloace pot să nu-i asigură securitatea, având obligația de a reține infractorul care este permanentă în comparație cu acțiunile de apărare, care sunt de moment.

Susținem opinia autorului V. Eleonski care a specificat că pentru angajații poliției legitima apărare va fi o obligație numai în cazul în care se săvârșește un atac care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Iar dacă acțiunile atacatorului atentează la propria viață și sănătate a polițistului, atunci acest polițist se va bucura pe deplin de dreptul la legitimă apărare[13].

O astfel de abordare nu exclude activitatea angajatului de poliție în limitele legitimei apărări, atunci când se află la datorie. El poate fi obiect al atacului când este la odihnă, pe stradă, în domiciliu etc. și în aceste situații apărarea nu reprezintă o obligație.

Activitatea polițistului interacționează cu cauza de legitimă apărare în următoarele două situații:

– polițistul, datorită atribuțiilor sale de serviciu, este obligat să apere de un atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile sau interesele acesteia sau un interes public;

– polițistul trebuie să se apere de un atac ce îi pune în pericol viața proprie.

Aceste două situații, în ceea ce privește particularitățile de investigare, se deosebesc radical, datorită faptului că în prima situație polițistul va avea calitatea de martor, iar în a doua situație calitatea de victimă, parte vătămată.

Procesul penal în prima situație poate fi pornit atât în baza plângerii victimei, al cărei drept sau interes a fost apărat de polițist, cât și printr-un proces-verbal întocmit de ofițerul de urmărire penală, angajatul organelor de constatare menționate la art. 273 alin. (1) lit. a)-c) sau procuror în care consemnează cele constatate și concomitent dispune înregistrarea imediată a autosesizării pentru a începe urmărirea penală. Cu excepția infracțiunilor prevăzute la alin. (1) art. 276 CPP al RM.

În situația a doua procesul penal va fi pornit în baza plângerii indiferent că se afla polițistul în exercițiul funcției sau nu. Deoarece dacă atacul s-a produs când nu se afla în exercițiul funcției, el are dreptul, ca și oricare cetățean, să se adreseze la organele de resort, iar dacă se afla în exercițiul funcției, va depune o plângere, deoarece s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de art. 349 CP al RM (Amenințarea sau violența săvârșită asupra unei persoane cu funcție de răspundere sau a unei persoane care își îndeplinește datoria obștească). Concepem că urmărirea penală în această situație nu poate fi pornită prin autosesizarea sau autodenunțul polițistului.

Cauza de legitimă apărare în care este implicat un polițist își are particularitățile sale, care influențează vădit metodica de investigare.

Există circumstanțe care facilitează procesul de investigare:

– aflându-se la locul faptei, polițistul va întreprinde toate măsurile pentru păstrarea și protejarea probelor;

– niciun participant la conflict nu va părăsi locul faptei, făptuitorul fiind reținut;

– nu necesită să se întreprindă acțiuni în vederea identificării martorilor, deoarece polițistul îi va identifica până la sosirea grupei operative;

– persoanele implicate în conflict nu vor nega și nu vor induce în eroare reprezentanții organelor abilitate de a desfășura activitatea de urmărire penală, deoarece la locul faptei a fost prezent și s-a implicat în conflict un reprezentant al organelor de drept și care a perceput nemijlocit situația existentă;

– fapta va fi investigată conform regulilor de investigare a „infracțiunilor pe urme proaspete”, ceea ce mărește procentajul de descoperire a faptei;

– lipsa situației de conflict la efectuarea audierii etc.

Circumstanțe nefavorabile procesului de investigare:

– dacă polițistul a depășit limitele legitimei apărări, atunci va încerca să modifice locul faptei;

– dacă polițistul a depășit limitele legitimei apărări, atunci va încerca să facă presiuni asupra participanților ca aceștia să dea declarații favorabile lui în dauna propriilor interese;

– apriori, reprezintă o persoană care trebuie să spună adevărul și la etapa inițială de investigare se va considera că declarațiile ei sunt veridice;

– fenomenul colegialității etc.

Pe lângă circumstanțele ce necesită a fi stabilite și demonstrate la investigarea faptei săvârșite în legitimă apărare, enumerate în capitolul anterior, mai e necesar de stabilit următoarele[14]:

– acțiunile concrete întreprinse de polițist la locul faptei (caracterul, timpul, localizarea, legalitatea acestora etc.);

– se afla polițistul în exercițiul funcției sau nu;

– cum se caracterizează polițistul la locul de muncă;

– daunele interesului publice sau drepturilor și intereselor ocrotite de lege a persoanelor fizice și juridice au fost cauzate prin acțiuni ce depășesc în mod vădit limitele drepturilor și atribuțiilor acordate prin lege polițistului ori au fost cauzate legal;

– stabilirea legăturii cauzale între acțiunile întreprinse de polițist și daunele cauzate etc.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Borodac Al., Manual de drept penal. Partea generală, Chișinău: Tipografia Centrală, 2005, p. 269

[2] Sokolov N., Ciupalenko I., Legitima apărare, Moskova, 1972, p. 60.

[3] Pobegailo E., Revin V., Legitima apărarea și reținerea persoanei în activitatea organelor afacerilor interne, Moskova: Academia MAI URSS, 1987, p. 6.

[4] Botnaru S. ș.a., Drept penal. Partea generală, vol. I, Chișinău: Cartier Juridic, 2005, p. 299.

[5] Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, în vigoare la 27 august 1994, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, art. 24.

[6] Кașepov V., Gravina А., Drept penal. Partea generală și specială, Moskova: Bîlina, 2001, p. 169.

[7] Еleonschii V., Norme de stimulare a dreptului penal și importanța acestora în activitățile organelor afacerilor interne, Habarovsk, 1984, pp. 33-34.

[8] Miliukov S., Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei. Manual, Sankt-Petersburg, 1998, pp. 6, 9,10; Pobegailo E., Revin V., Legitima apărarea și reținerea persoanei în activitatea organelor afacerilor interne, Moskova: Academia MAI URSS, 1987, p. 6.

[9] Solopanov Iu., Dreptul penal sovietic. Partea generală și specială, Moskova: Literatura Juridică, 1981, p. 79.

[10] Sokolov N., Ciupalenko I., Legitima apărare, Moskova, 1972, pp. 61-62.

[11] Кadnikov N., Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei, Moskova, 1998, p. 6.

[12] Șramko S., Răspunderea penală pentru vătămarea sănătății la depășirea limitelor de apărare sau la depășirea măsurilor necesare reținerii unei persoane care a comis o infracțiune, Teză de doctorat, Moskova, 200, pp. 77-79.

[13] Еleonschii V., Norme de stimulare a dreptului penal și importanța acestora în activitățile organelor afacerilor interne, Habarovsk, 1984, p. 35.

[14] Кlim А., Metodica criminalistică de cercetarea a abuzului de putere și de serviciu, Minsk, 2000, pp. 14-17.

Particularitățile dovedirii existenței semnelor legitimei apărări în acțiunile angajaților de poliție, în legislația Republicii Moldova was last modified: iulie 29th, 2021 by Dinu Ostavciuc

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Dinu Ostavciuc

Dinu Ostavciuc

Este doctor în drept, conferențiar universitar al Catedrei „Procedură penală, criminalistică și securitate informațională” a Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI, Republica Moldova.
A mai scris:
Constantin Rusnac

Constantin Rusnac

Este doctor în drept, conferențiar universitar al Catedrei „Procedură penală, criminalistică și securitate informațională” a Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI, Republica Moldova.