Ordonanța de plată în cazul contractelor de achiziții publice. Partea a II-a – Procedura de judecată

1. Sesizarea instanței competente

În conformitate cu dispozițiile statuate în cuprinsul art. 1.016 din Codul de procedură civilă, cererea având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată se introduce la instanța competentă pentru judecarea fondului în primă instanță. Astfel, din perspectiva competenței materiale sunt aplicabile regulile de drept comun, prevăzute în cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. În acest sens, pentru judecarea în primă instanță, cererile ale căror creanțe au o valoare de până la 200.000 lei inclusiv urmează să fie adresate judecătoriilor, iar pentru cererile al căror cuantum este superior limitei indicate, creditorul trebuie să sesizeze tribunalul.

În ceea ce privește contractele administrative, respectiv executarea contractului de achiziție publică, instanța competentă nu se determină prin raportare la dispozițiile reglementate de dreptul comun, întrucât, în această ipoteză fiind incidente norme speciale, prevăzute și reglementate prin Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, dispozițiile art. 53 alin. (1^1) din actul normativ indicat statuează în sensul în care „litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul”.

Cu privire la acest aspect, în literatura de specialitate^[1] s-a avansat ideea conform căreia tribunalului îi revine competența materială exclusivă în soluționarea litigiilor care au ca obiect pretenții ce decurg dintr-un contract de lucrări care este supus legislației speciale privind achizițiile publice. Totodată, în astfel de cauze nu se aplică nici dispozițiile prevăzute în cuprinsul art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, întrucât acestea reprezintă dispoziții cu caracter general în materia contenciosului administrativ, care pot fi utilizate doar în ipoteza în care nu există dispoziții derogatorii cuprinse în legi speciale.

De asemenea, valoarea creanței care este pretinsă de către reclamant nu prezintă relevanță în stabilirea competenței materiale a instanței de judecată, întrucât dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu au aplicabilitate, iar reglementările statuate în cuprinsul Legii nr. 101/2016 nu stipulează un criteriu valoric, competența, prin urmare, aparținând tribunalului indiferent de valoarea pretențiilor.

Totodată, trebuie avut în vedere și aspectul conform căruia dispozițiile art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 a suferit numeroase modificări, tocmai cu privire la competența materială, iar din această perspectivă prezintă relevanță și aspectele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, într-un recurs în interesul legii^[2], a reținut faptul că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 53 alin. (1) și alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 (…) și ale art. V alin. (3) din Legea nr. 208/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice (…), competența materială de soluționare a litigiilor privind executarea contractelor de achiziții publice înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a modificările aduse Legii nr. 101/2016 prin Legea nr. 208/2022, respectiv după data de 10.09.2022, aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului”.

În jurisprudența instanțelor naționale^[3], aceste aspecte teoretice s-au transpus în practică, reținându-se faptul că prin raportare la obiectul cererii introductive de instanță, respectiv ordonanță de plată, competența materială se stabilește în conformitate cu dispozițiile art. 1.016 din Codul de procedură civilă coroborat cu prevederile art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016, luându-se în considerare și interpretarea dată de către instanța supremă, prin Decizia nr. 11/2023, respectiv unui complet specializat în materia dreptului administrativ și fiscal.

Totodată, în ceea ce privește criteriul valoric de stabilire a competenței materiale, menționat anterior, prin aceeași hotărâre^[4] s-a reținut faptul că art. 94 lit. h) și k) din Codul de procedură civilă nu prezintă relevanță, întrucât acesta reprezintă o normă generală, a dreptului comun în materie, față de dispozițiile speciale ale art. 1.016 din Codul de procedură civilă și ale art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016, care au o aplicabilitate prioritară.

S-a pus problema în practica instanțelor naționale (până la apariția Legii nr. 208/2022 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/2023, pentru litigiile deja declanșate privitor la executarea contractelor, în baza art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016)^[5] care ar fi instanța competentă din punct de vedere material-funcțional, în ipoteza exercitării căii de atac specifice acestei proceduri speciale a ordonanței de plată, respectiv în cazul formulării cererii în anulare.

Astfel, prin încheierea din data de 02.11.2023, tribunalul a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a civilă din cadrul tribunalului, invocată din oficiu, dispunând trimiterea către secția a III-a civilă de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului a cererii având ca obiect cerere în anulare împotriva ordonanței civile din data de 13.09.2023. Aceasta și-a fundamentat soluția în baza dispozițiilor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, într-un recurs în interesul legii, respectiv în Decizia nr. 11/2023, a reținut faptul că „competența materială de soluționare a litigiilor privind executarea contractelor de achiziții publice înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 101/2016 prin Legea nr. 208/2022, respectiv după data de 10.09.2022, aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului”.

Ulterior, prin încheierea din data de 08.11.2023, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului a admis excepția necompetenței materiale funcționale de ordine publică a a acestei secții, reținându-se incidența dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile prevăzute în cuprinsul art. 1.024 alin. (4) din Codul de procedură civilă, declinând astfel competența materială funcțională de soluționare a cauzei către secția a II-a civilă a tribunalului privind litigii cu profesioniști, iar în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. (2) din Codul de procedură civilă s-a constatat conflictul negativ de competență între cele două secții ale tribunalului. Această secție a tribunalului și-a motivat soluția pe considerentul conform căruia în cauza dedusă judecății s-a exercitat o cale de atac împotriva unei ordonanțe de plată pronunțată de secția civilă a tribunalului. Astfel, la stabilirea competenței materiale funcționale trebuie avute în vedere dispozițiile exprese prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 1.024 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că cererea în anulare se soluționează de către instanța care a pronunțat ordonanța de plată.

Curtea de apel, în vederea soluționării conflictului negativ de competență ivit, prin sentința civilă din data de 24.11.2023, a stabilit competența de soluționare a cererii în anulare în favoarea secției a II-a civilă a tribunalului, apreciind că soluția secției de contencios administrativ și fiscal este corectă, întrucât soluționarea unei căi de atac, respectiv cererea în anulare împotriva ordonanței de plată, revine secției corespunzătoare celei care a soluționat și pronunțat hotărârea de primă instanță, dosarul fiind trimis, spre competentă soluționare, secției a II-a civilă a tribunalului.

Apreciem că soluționarea conflictului negativ de competență s-a realizat în acord cu dispozițiile legale, reținând, de altfel, și aspectul conform căruia exercitarea controlului judiciar se realizează de către instanța superioară în grad celei care a pronunțat hotărârea atacată, prin raportare și la specializarea instanței care a adoptat respectiva hotărâre.

Mai mult decât atât, modificarea competenței materiale de soluționare a cauzelor privind executarea contractelor de achiziții publice, în lumina dispozițiilor art. 53 alin. (1^1) din Legea nr. 101/2016 este avută în vedere la soluționarea litigiilor în primă instanță și în ipoteza căilor de atac.

Din perspectiva competenței teritoriale, trebuie avute în vedere dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 101/2016, care în cuprinsul art. 53 alin. (1^1) stabilește o competență alternativă în soluționarea cererii, respectiv „(…) secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul”.

În ceea ce privește forma cererii, dispozițiile art. 1.017 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd expres care sunt mențiunile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească, iar suma care reprezintă dobânzile aferente ori alte despăgubiri care se cuvin creditorului trebuie stabilite pe baza înțelegerii părților.

În ipoteza în care părțile nu au stabilit nivelul dobânzii în cazul plății cu întârziere, conform art. 1.018 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se va aplica dobânda legală penalizatoare, care se va calcula potrivit dispozițiilor legale aflate în vigoare.

Astfel, dobânda legală penalizatoare este pe larg reglementată prin dispozițiile cuprinse în Ordonanța de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, respectiv faptul că „dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus 4 puncte procentuale, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale, iar în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil, rata dobânzii legale se diminuează cu 20%^[6]”.

Momentul de la care începe să curgă dobânda penalizatoare este de la scadență până la momentul plății, în conformitate cu dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, care dispune în sensul în care „dacă o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.

În ceea ce privește raporturile dintre autoritățile contractante și profesioniști, dobânda penalizatoare pentru întârzierea plății începe să curgă de la termenul care a fost stipulat în contract sau, în lipsa menționării în cuprinsul acestuia, de la momentul expirării termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, în condițiile art. 1.535 din Codul civil.

Astfel, în ipoteza contractelor încheiate între profesioniști și o autoritate contractantă, aceasta execută obligația de plată rezultând din contractele încheiate cu profesioniștii cel mai târziu „în 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei alte cereri echivalente de plată; 30 de zile calendaristice de la data recepției bunurilor sau prestării serviciilor, dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară recepției bunurilor ori prestării serviciilor; 30 de zile calendaristice de la recepție sau verificare, dacă prin lege sau prin contract se stabilește o procedură de recepție ori de verificare pentru certificarea conformității mărfurilor sau serviciilor, iar autoritatea contractantă a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepției sau verificării ori anterior acestei date^[7]”.

De asemenea, suplimentar dreptului la dobânzi, creditorul poate să ceară și daune-interese pentru toate prejudiciile cauzate ca urmare a neexecutării la timp a obligațiilor, conform dispozițiilor art. 1.018 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere faptul că dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă nu sunt incompatibile cu dispozițiile speciale care reglementează procedura ordonanței de plată, cererea este supusă verificării și regularizării.

Totodată, faptul că citarea părților, în această procedură specială, se realizează potrivit dispozițiilor referitoare la cauzele urgente nu poate reprezenta un impediment în aplicarea procedurii de verificare și regularizare a cererii de emitere a unei ordonanțe de plată, întrucât aceasta nu afectează durata procedurii speciale. De altfel, inclusiv dispozițiile art. 1.023 din Codul de procedură civilă, prevede în mod expres faptul că „nu intră în calculul termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură și întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii”.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată este supusă timbrajului, într-un cuantum fix de 200 lei. Având în vedere faptul că textul menționat stabilește un cuantum fix al taxei judiciare de timbru, fără a fi făcută vreo distincție, rezultă faptul că taxa este datorată și în ipoteza în care, dacă cererea ar fi formulată în cadrul unei proceduri de drept comun, taxa de timbru ar fi mai mică^[8].

2. Particularități referitoare la judecată și soluțiile pronunțate

În vederea soluționării cererii, citarea părților din proces este obligatorie, astfel cum dispun în mod expres dispozițiile art. 1.019 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, cu siguranța mențiune importantă însă, respectiv că citarea se va realiza conform procedurii din pricinile urgente.

Astfel, cererea, căreia i se vor anexa, în copie, și actele depuse de creditor în dovedirea pretențiilor, se va comunica debitorului, odată cu citația pentru primul termen de judecată, punându-i-se în vedere obligația de a depune întâmpinare cu cel puțin trei zile înainte de primul termen de judecată.

Un aspect important se rezumă la faptul că, distinct de procedura de drept comun referitoare la întâmpinare, aceasta nu se va comunica reclamantului, urmând să ia la cunoștință despre aceasta de la dosarul cauzei. De asemenea, în funcție de împrejurări, în cazul în care debitorul nu va depune întâmpinare, instanța va putea considera această conduită drept o recunoaștere tacită a pretențiilor, prezumție însă pe care legiuitorul doar o recomandă instanței, fără a o impune, și care este una relativă.

În acest sens, în ipoteza în care întâmpinarea este depusă tardiv de către debitor, de pildă la primul termen de judecată, chiar dacă se impune aplicarea sancțiunii decăderii, împrejurarea aceasta poate înlătura prezumția de recunoaștere tacită^[9].

O altă particularitate importantă a acestei proceduri speciale se rezumă la faptul că durata de soluționare a cererii este distinctă față de dreptul comun. Astfel, dispozițiile art. 1.023 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc faptul că „în cazul în care debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare, ordonanța de plată trebuie emisă în termen de cel mult 45 de zile de la data introducerii cererii”. Prin această prevedere legală s-a transpus în legislația română Directiva 2000/35/CE, potrivit cu care „statele membre garantează că, în mod normal, se poate obține un titlu executoriu, indiferent de suma datorată, în termen de 90 de zile calendaristice de la înaintarea acțiunii creditorilor sau de la solicitarea adresată instanței sau alte autorități competente, cu condiția ca suma datorată sau aspecte ale procedurii să nu fie contestate^[10]”.

În ipoteza în care debitorul contestă creanța creditorului, procedura menționată anterior nu este aplicabilă, iar singura probă admisibilă, în principiu, în cadrul acestei proceduri speciale este doar proba cu înscrisuri. Astfel, dispozițiile art. 1.022 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc faptul că judecătorul va analiza cererea în baza înscrisurilor care au fost depuse, precum și în baza declarațiilor părților, de aici desprinzându-se ideea conform căreia ar fi admisibil și un al doilea mijloc de probă, respectiv mărturisirea judiciară (spontană).

Cu privire la această chestiune se impune și precizarea conform căreia „declarațiile” la care se referă dispozițiile art. 1.022 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă la explicații și lămuriri ale părților, neputându-se considera că în această procedură ar fi admisibil și interogatoriul părților^[11].

Referitor la cererea prin intermediul căreia creditorul a declanșat procedura specială a ordonanței de plată, instanța va soluționa dosarul, pronunțând una dintre următoarele soluții: închiderea acestuia, prin încheiere definitivă, în ipoteza în care creditorul declară că a primit plata datorată de la debitor; să ia act de înțelegerea părților, în situația în care creditorul și debitorul ajung la o înțelegere, pronunțându-se, astfel, o hotărâre de expedient; să respingă cererea creditorului, în cazul în care apărările debitorului sunt întemeiate; să respingă cererea reclamantului în ipoteza în care se constată că raportat la apărările debitorului se impune administrarea altor probe decât cele admisibile în această procedură, respectiv admiterea cererii creditorului și emiterea ordonanței de plată.

Cu privire la ultimele două soluții pe care instanța de judecată le poate pronunța, în cele ce urmează vor fi prezentate câteva aspecte din practica judiciară, în sensul în care creditorul a învestit Tribunalul Constanța cu soluționarea unei cereri având ca obiect ordonanță de plată, grefată pe un contract de achiziții publice de lucrări.