Obligația de întreținere a copilului minor – stabilirea cuantumului în ipoteza părintelui debitor care locuiește în străinătate și nu are venituri declarate

Obligația de întreținere ce incumbă părinților, precum și condițiile obligației legale de întreținere au fost analizate în articolul intitulat „Obligația de întreținere a copilului minor – perspective actuale în cazul disimulării veniturilor reale ale debitorului întreținerii”, articol publicat în numărul din ianuarie 2026 al Revistei Universul Juridic, astfel încât la acest moment vom analiza în amănunt modalitatea de stabilire a cuantumului obligației de întreținere în ipoteza părintelui debitor care locuiește în străinătate.

1. Stabilirea și competența în materia obligației de întreținere a minorului[1]

În mod prealabil se impune a clarifica cui aparține competența în materia stabilirii obligației de întreținere datorate copilului minor. Astfel, aceasta aparține instanței de tutelă, atât în ceea ce privește persoana sau persoanele care trebuie să presteze întreţinerea, cât a și cuantumul acestei întrețineri. Potrivit art. 529 alin. 1 C.civ., la stabilirea obligației de întreținere, instanța va trebui să ia în considerare două aspecte, și anume: a) nevoia celui care solicită întreținerea, în mod concret; b) mijloacele celui care urmează să acorde această întreținere. În ceea ce privește cuantumul întreținerii datorate de părinte, art. 529 alin. 2 C.civ. stabilește că atunci când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Aici se impune a preciza că instanța poate stabili un nivel al pensiei de întreținere peste cuantumul legal, dacă există acordul debitorului întreținerii[2]. De asemenea, arătăm că textul art. 529 alin. 2 C.civ. face vorbire de venitul net al debitorului. Aceasta înseamnă că la stabilirea obligației de întreținere se va ține seama nu doar de veniturile din muncă ale debitorului dar și de celelalte venituri ale acestuia cum sunt spre exemplu dividendele încasate, chiriile încasate pentru bunurile aflate în proprietatea sa, dobânzi bancare etc.[3].

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere de instanțele de judecată atunci când stabilesc cuantumul obligației de întreținere datorate copiilor, este că, potrivit art. 529 alin. 3 C.civ., întreținerea datorată copiilor însumată cu întreținerea datorată altor persoane, în condițiile legii, nu poate depăși jumătate din venitul lunar net al părintelui obligat. Așadar legiuitorul stabilește în acest caz o limită superioară până la care se poate se poate stabili întreținerea. Tot în acest context se impune a menționa că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigu­rându‑i cele nece­sare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profe­sională, astfel cum stabilește art. 499 alin. 1 C.civ. Dacă minorul se regăsește în situația în care are un venit propriu dar care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a‑i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională, potrivit art. 499 alin. 2 C.civ. Alin. 4 al art. 499 C.civ. statuează că în caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă, pe baza raportului de anchetă psihosocială. Situația se prezintă în mod similar în privința obligației de întreținere ce incumbă părinților privind copilului devenit major dar care se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora dar fără a depăși vârsta de 26 ani. Fundamentul obligației de întreținere a minorului se regăsește în legăturile de familie ce există între aceste persoane iar art. 258 C.civ., referindu-se la familie, arată că acesta are la bază, printre altele, și obligația de a asigura creșterea și educarea copiilor[4].

2. Executarea obligației de întreținere a minorului[5]

Potrivit art. 530 alin. 1 C.civ., obligația de întreținere se execută de bunăvoie, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, prin acoperirea cheltuielilor pentru educare, învă­țătură și pregătire profesională. Aceasta reprezintă regula în privința executării obligației de întreținere, iar din textul legal reținem că aceasta poate fi stabilită atât în bani, cât și în bunuri. Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instan­ța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilite în bani, ce poate fi fie o sumă fixă, fie o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținerea, așa cum ne indică art. 530 alin. 2 și 3 C.civ. Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, potrivit termenelor stabilite de părți iar dacă nu există înțelegere, instanța va putea dispune ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale. Această sumă va trebui fie să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată, fie să le acopere pentru toată perioada pentru care se datorează întreținerea.

3. Cuantumul obligației de întreținere datorate minorului în ipoteza părintelui debitor care locuiește în străinătate dar nu are venituri declarate

Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile din cadrul curților de apel dedicată aspectelor de practică judiciară neunitară în materie civilă – dreptul familiei, desfășurată la București, în 22 septembrie 2025[6] a arătat că problema de drept care a generat practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată constă în modalitatea de determinare a întinderii obligației de întreținere în cazul în care nu se cunosc veniturile realizate de părintele debitor într-o altă ţară, premisa fiind că legea aplicabilă obligației de întreținere este legea română. Mai jos vom rezuma[7] cele constatate cu ocazia întâlnirii respective, precum și soluția asupra căreia s-a convenit, după cum urmează: într-o prima opinie s-a arătat că obligația de întreținere se stabilește raportat la venitul minim pe economie din statul în care pârâtul își are reședința, motivarea fiind aceea că se va avea în vedere cel puţin venitul minim pe economie din statul respectiv. În cea de-a doua opinie exprimată, s-a stabilit obligația de întreținere la nivelul venitului minim din țară, chiar dacă debitorul obligației de întreținere avea reședința în străinătate. La adoptarea acestei soluţii, s-a arătat că determinarea pensiei de întreţinere datorată de părinte nu se poate face prin raportare la un indicator străin legislaţiei naţionale, respectiv salariul minim stabilit pe economia naţională a unui stat străin, întrucât ţara pe teritoriul căreia se execută obligaţia de întreţinere este România.

Au existat și alte situaţii în care s-a reţinut că interesul minorului impune stabilirea pensiei de întreţinere într-un cuantum fix, în valută, astfel încât drepturile minorului să nu fie afectate de munca fără forme legale sau refuzul părintelui debitor de a face dovada veniturilor realizate, respectiv că stabilirea unei sume fixe este mai potrivită, pentru că asigura creditorilor întreţinerii o predictibilitate a sumelor pe care le au de încasat, înlăturând orice suspiciune cu privire la determinarea corectă a cuantumului pensiei şi facilitează executarea silită în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia. S-a mai arătat că principiul egalității în fața legii, atât în ceea ce privește debitorul, dar, în acest caz, mai ales în ceea ce privește creditorul obligației de întreținere impune ca, atunci când dreptul substanțial aplicabil este legea română, stabilirea pensiei de întreținere să se facă după aceleași reguli, indiferent de faptul dacă debitorul locuiește în România sau în străinătate, respectiv, în ceea ce privește baza de calcul, în conformitate cu prevederile art. 527 alin. 2 C.civ., care obligă să țină seama de veniturile și bunurile debitorului, precum și de posibilitățile de realizare a acestora (…). Posibilitatea de realizarea a unor astfel de venituri se apreciază în concret, în funcție de toate elementele obiective care rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză în ceea ce privește situația debitorului, inclusiv locul de reședință al acestuia. În mod corelativ, și „celelalte obligații” ale debitorului la care se referă art. 527 alin. 2 C.civ. (cum ar fi costurile curente legate de propria întreținere a acestuia) au și ele a fi apreciate în concret, prin raportare a locul său stabil de reședință.

Prin urmare, s-a statuat că în situația debitorului care locuiește în străinătate, pentru stabilirea pensiei de întreținere datorate creditorului-minor care locuiește în România instanța de tutelă ar putea avea în vedere abordarea chestiunii cuantumului pensiei de întreținere în următoarea manieră:

1. Dacă debitorul are venituri declarate sau este cunoscut locul său de muncă în străinătate, instanța de tutela are obligația de a determina nivelul real al veniturilor acestuia și de a stabili pensia de întreținere raportat la acest venit. În ipoteza în care debitorul este necooperant, refuzând să furnizeze documente privind veniturile sale sau dacă există indicii privind tentative de disimulare a cuantumului acestora, instanța de tutelă poate folosi diferitele instrumente de cooperare judiciară internațională în materie, precum prevederile Regulamentului UE nr.1783/2020 (putându-se solicita efectuarea unei anchete sociale), Regulamentului UE nr. 4/2009 (care permite, spre exemplu, identificarea locului de muncă al debitorului) sau, după caz, mecanismul prevăzut de Convenția de la Haga din 18 martie 1970 ori alte instrumente internaționale.

2. Dacă debitorul nu are venituri declarate și nu a fost identificat un eventual angajator al acestuia în statul de reședință, după stabilirea împrejurării dacă debitorul are posibilitatea obținerii de venituri în statul de reședință (dacă are reședința legal stabilită în statul respectiv, are drept de rezidență, permis de muncă etc.) și în măsura în care statul respectiv are un venit minim pe economie stabilit prin propria sa legislație națională, instanța de tutelă poate avea în vedere ca bază de calcul la stabilirea pensiei de întreținere datorată minorului, cuantumul acestuia.

3. În situația în care statul în cauză nu are stabilit un venit minim pe economie ori dacă regulile stabilite în legislația sa pentru determinarea în concret a acestuia sunt imposibil de aplicat de instanța de tutelă (dacă spre exemplu, venitul minim este stabilit pe oră, pe ramuri economice sau în alte condiții care fac imposibilă determinarea acestuia fără date suplimentare privind situația concretă a debitorului, date care nu au putut fi obținute prin mecanismele de cooperare judiciară disponibile), precum și în situația în care din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă o disproporție vădită între standardul de viață al debitorului și împrejurarea că acesta nu este înregistrat ca realizând venituri, precum și atunci când rezultă elemente care fac plauzibilă reaua-credință a acestuia cu privire la ascunderea/diminuarea temporară, în mod voit, a veniturilor sale reale, instanța de tutelă poate stabili pensia de întreținere apreciind asupra posibilităților reale ale debitorului de a obține venituri în statul de reședință.

4. În ultimă instanță, dacă după demersurile efectuate de către instanța de tutela prin intermediul instrumentelor de cooperare judiciară internațională aplicabile nu au putut fi stabilite veniturile și/sau starea materială a debitorului, iar statul de reședință nu are stabilită o formă de venit minim care să poată fi avută în vedere, instanța de tutelă s-ar putea raporta la cuantumul venitului minim pe economie din România, pentru protejarea interesului legitim al creditorului și pentru că, în lipsa unei forme de incapacitate de muncă, debitorul este prezumat a putea obține măcar un astfel de nivel de venituri.

S-a mai arătat de asemenea, că în toate situațiile în care debitorul locuiește în străinătate, este preferabilă stabilirea cuantumului obligației de întreținere în sumă fixă, iar nu sub formă de fracție/procent, pentru a evita imposibilitatea punerii în executare în statul de reședință a hotărârii instanței române. În acest sens s-a arătat că Direcția de specialitate a Ministerului Justiției a semnalat în repetate rânduri probleme privind executarea unor astfel de hotărâri în diferite state – spre exemplu, în Germania – în situația în care autoritățile naționale ale acestora au apreciat că o creanță de întreținere stabilită sub formă de fracție sau procent nu este lichidă, neavând un cuantum determinat, neputând face astfel obiectul executării silite. În concluzie, opinia exprimată la nivelul INM este în sensul că în situația debitorului aflat în străinătate, instanța de tutelă va stabili pensia de întreținere în aceleași condiții stabilite cu valabilitate generală prin dispozițiile art. 527 și art. 529 C.civ., posibilitățile debitorului de a realiza venituri urmând a fi apreciate, în principiu, prin raportare la condițiile concrete aplicabile în statul de reședință al acestuia. Soluția adusă acestei probleme cu aplicare neunitară la nivelul instanțelor de judecată naționale, apreciem că este judicioasă și în măsură să protejeze interesul creditorului obligației de întreținere.

4. Concluzii

Stabilirea unei strategii în soluționarea litigiilor de dreptul familiei vizând cuantumul obligației de întreținere datorate minorului de către părintele creditor stabilit în alt stat, cu venituri nedeclarate, reprezintă un real câștig pentru debitorii acestor obligații, în măsură să reafirme principiul egalității în fața legii, precum și cel al interesului superior al copilului.

Bibliografie

G. Boroi, C.A Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, Ed. a 9-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2025

M. Avram, Drept civil. Familia, Ediția a 3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022

G. Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil.Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2021

C.C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed.Hamangiu, București, 2023

https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2025/10/Minuta-intalnire-_dreptul-familiei_22_09_2025_final.pdf