Obligația de întreținere a copilului minor – perspective actuale în cazul disimulării veniturilor reale ale debitorului întreținerii

1. Considerații introductive privind obligația de întreținere. Obligația de întreținere ce incumbă părinților

Obligația legală de întreținere poate fi definită ca fiind îndatorirea legală de a se asigura mijloacele de trai, existentă între categoriile de persoane deter­minate de lege, în condițiile stabilite de lege. Reglementarea obligației de întreținere se regăsește în art. 513-534 C. civ. Obligația de întreținere are un conținut complex, sens în care se are în vedere atât asigurarea celor necesare traiului, cât și satisfacerea altor necesități, precum asigurarea locuinței, îngrijirea sănătății dar și satisfacerea necesităților spirituale. Raportat la întreținerea copilului minor, potrivit art. 499 alin. (1) C. Civ, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Observăm că în privința întreținerii datorate minorilor, leguitorul a detaliat conținutul acestei obligații, referindu-se în mod concret la elemente vizând asigurarea celor necesare traiului dar făcând referire și la educația, învățătura și pregătirea profesională a minorilor. Îndeplinirea acestei obligații complexe, de principiu, nu ridică probleme în ipoteza unei vieți de familie fără conflicte, însă în ipoteza separării sau a divorțului părinților, îndeplinirea acestei obligații întâmpină dificultăți, marea lor majoritate fiind soluționate pe cale judiciară.

Așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, cea mai importantă obligație de întreținere, prin ponderea pe care o ocupă pe rolul instanțelor, este cea dintre părinți și copii, subliniindu-se că acesta diferă de alte categorii de obligații legale de întreținere prin obiectul său mult mai larg, ea fiind destinată să acopere nevoile speciale de creștere și educare ale copiilor[1]. Există posibilitatea de stabilire a contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională urmare a procedurii notariale a divorțului, în ipoteza în care părinții convin asupra acestui aspect. Astfel, potrivit art. 375 alin. (2) C. civ., divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

În concluzie, contribuția părinților la întreținerea copilului poate fi stabilită pe cale notarială, în caz de consens între părinți sau pe cale judiciară, în ipoteza dezacordului dintre ei. Obligația de întreținere există între rudele în linie dreaptă, respectiv între părinți și copii, între nepoți și bunici etc, așa cum reiese din prevederile art. 516 alin. (1) C. civ. Dispozițiile privitoare la obligația de întreținere existentă între rudele firești sunt aplicabile și în cazul rudeniei rezultate din adopție, așa cum statuează art. 516 alin. (2) C. civ.

2. Condițiile obligației legale de întreținere. Particularități ale obligației de întreținere a minorului

Atunci când ne referim la condițiile obligației legale de întreținere avem în vedere atât condițiile impuse creditorului întreținerii, cât și cele ale debitorului întreținerii. Având în vedere că obiectul studiului îl reprezintă obligația legală de întreținere datorată minorului, vom enumera aceste condiții și vom indica particularitățile aplicabile în ipoteza minorului.

Condiţiile cumulative privind creditorul întreținerii[2] sunt următoarele:

a) creditorul întreţinerii să se afle în stare de nevoie, potrivit art. 524 teza I C. civ. Prin stare de nevoie vom înțelege acea situație în care o persoană nu își poate asigura prin propriile mijloace cele necesare traiului iar starea de nevoie poate fi, după caz, totală sau parțială.

b) creditorul întreţinerii să nu se poată întreține din munca sau din bunurile sale, potrivit art. 524 teza a II‑a C. civ. Incapacitatea de muncă, coroborată cu lipsa bunurilor care să producă fructe sau care să fie valo­rificate, generează starea de nevoie. Important de precizat că incapacitatea de muncă, prin ea însăși, nu dă dreptul persoanei de a obține pensie de întreținere, dacă persoana deține bunuri valorificabile.

c) de principiu, starea de nevoie a creditorului întreţinerii să nu se datoreze culpei proprii. Prin excepţie: cel care se află în stare de nevoie din culpă proprie va putea cere numai întreținerea de strictă necesitate, astfel cum stabilește art. 526 alin. (2) C. civ.

d) creditorul întreţinerii să nu se facă vinovat față de cel obligat la a presta întreținere de fapte grave, contrare legii ori bunelor moravuri, potrivit art. 526 alin. (1) C. civ.

Condiţiile cumulative privind debitorul întreținerii[3] sunt următoarele:

a) debitorul întreținerii să fie persoana desemnată de lege în acest sens, potrivit art. 516 C. civ.

b) să nu existe alte persoane obligate la a presta întreținerea înaintea persoanei che­mate să o preste­ze; cu alte cuvinte, să se respecte ordinea imperativă prevăzută de lege, potrivit art. 519 C. civ.

c) debitorul întreținerii să aibă mijloacele pentru a presta întreținerea ori cel puțin posibilitatea dobândirii mijloacelor pentru a o presta, potrivit art. 527 alin. (1) C. civ. Pentru stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea vor fi avute în vedere veniturile și bunurile acestuia, posibilitățile de realizarea a veniturilor, precum și celelalte obligații ale sale.

În privința situației copilului minor este de precizat că deși ca regulă obligația legală de întreținere are un singur creditor și un singur debitor, prin excepție, în acest caz, potrivit art. 499 alin. (1) C. civ., tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându‑i cele ne­ce­sare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Astfel, în ipoteza copilului minor există o pluralitate de debitori, aceștia fiind obligați în solidar la acordarea întreținerii. Se impune a preciza că obligația de întreținere a copilului minor este parte componentă a autorității părintești[4]. În ceea ce privește conținutul dreptului la întreținere al copilului minor este de remarcat că acesta este mai larg decît în cazul altor categorii de persoane, întrucât întreținerea include pe lângă cele necesare traiului și cheltuielile de educație, învățătură și pregătire profesională[5].

Dacă creditorul întreținerii este minor, acesta va putea solicita întreținere de la părinții săi dacă se află în stare de nevoie. În acest sens trebuie să clarificăm ce înseamnă starea de nevoie a minorului. Potrivit art. 525 alin. (1) C. civ., minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. Astfel putem observa o particularitate importantă în privința stării de nevoie a minorului, când raportarea se face exclusiv la imposibilitatea sa de de a se întreține din munca sa, chiar dacă deține bunuri. Această particularitate este în antiteză cu condiția generală cuprinsă în art. 524 C. civ. privitoare la starea de nevoie – unde incapacitatea de muncă trebuie coroborată cu lipsa bunurilor care să producă fructe sau care să fie valo­rificate. Prin excepție însă, potrivit art. 525 alin. (2) C. civ., în cazul în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă necesitate. Valorificarea bunurilor ar trebui dispusă, pe cât posibil, astfel încât copilul să nu fie deposedat de bunurile sale (spre exemplu, să se dispună arendarea sau închirierea imobilului, și nu vânzarea acestuia)[6].

Pentru ipoteza în care copilul minor obține venituri însă acestea nu sunt suficiente, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională, astfel cum statuează art. 499 alin. (2) C. civ. Pentru a se admite o astfel de solicitare, minorul este obligat să facă dovada stării sale de nevoie, adică a insuficienţei veniturilor realizate pentru întreţinerea sa. Dacă însă veniturile realizate sunt îndestulătoare, părinților nu le mai incumbă obligația de întreținere. O altă particularitate, de data aceasta în plan procesual, se referă la faptul că instanțele de judecată sunt obligate să statueze asupra obligației de întreținere datorate minorilor, chiar dacă părțile nu solicită expres acest lucru. Acest lucru se poate întâmpla în cadrul acțiunii de divorț, de stabilirea a filiaței copilului din afara căsătoriei etc. Ca regulă, obligația de întreținere ce incumbă părinților durează până la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin excepție, părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, potrivit art. 499 alin. (3) C. civ.

3. Cuantumul obligației de întreținere. Stabilirea obligației de întreținere a minorului în ipoteza disimulării veniturilor reale

Potrivit art. 529 alin. (2) C. civ., când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Litigiile care au ca obiect stabilirea sau majorarea întreținerii datorate minorilor pot ridica probleme în ipoteza în care debitorul întreținerii figurează în evidențele organelor fiscale cu venituri mult mai mici decât cele reale. Respectarea principiului interesul superior al copilului înseamnă ca stabilirea întreținerii datorate să se facă raportat la veniturile reale, în funcție de mijloacele celui care o datorează. Aceste mijloace trebuie să corespundă veniturilor reale, efective și nu doar veniturile fiscalizate. Această chestiune, constatată destul de frecvent în practica judiciară, a făcut obiectul analizei în cadrul INM.

Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile din cadrul curților de apel dedicată aspectelor de practică judiciară neunitară în materie civilă – dreptul familiei București, 22 septembrie 2025[7] a analizat această problemă de drept vizând modalitatea de stabilire a cuantumului obligației părintelui nerezident de a contribui la cheltuielile de creștere și educare ale copiilor minori în ipoteza în care din înscrisurile emise de organele competente rezultă că nu obține venituri sau obține venituri mult inferioare raportat la standardul de viață pe care îl are părintele nerezident, inclusiv posibilitatea stabilirii pensiei de întreținere într-un cuantum superior cotei maximale prevăzute de art. 529 alin. (2) Cod civil calculată prin raportare la veniturile declarate la organele competente sau prin raportare la venitul minim net pe economie, ținând seama că debitorul obligației de întreținere are posibilitatea de realizare a unor venituri superioare decât cele declarate organelor competente. În cele ce urmează vom reda argumentele juridice puse în discuție și concluzia la care s-a ajuns.

Prima opinie exprimată a avut în vedere stabilirea cuantumului pensiei de întreținere doar în limita cotei maximale prevăzute de art. 529 alin. (2) Cod civil calculată prin raportare la veniturile declarate la organele competente sau prin raportare la venitul minim net pe economie. În cea de-a doua opinie, s-a arătat că este posibilă stabilirea pensiei de întreținere într-un cuantum superior cotei maximale prevăzute de art. 529 alin. (2) Cod civil calculată prin raportare la veniturile declarate la organele competente sau prin raportare la venitul minim net pe economie, ținând seama că debitorul obligației de întreținere are posibilitatea de realizare a unor venituri superioare decât cele declarate organelor competente[8]. În motivare s-a arătat că instanța de judecată este chemată să realizeze atât o analiză a nevoilor concrete ale minorilor, în funcție de vârstă, educație, activități recreative, cheltuieli medicale etc., dar și a capacității de plată a părintelui debitor, raportată la veniturile sale și situația financiară concretă, evaluată nu doar în baza înscrisurilor specifice – adeverințe de venit, declarații fiscale, extrase bancare – ci și prin prisma unor eventuale acțiuni de disimulare a veniturilor sau a unor transferuri patrimoniale de natură să eludeze sau micșoreze obligația sa de întreținere.

S-a mai arătat că legislația și jurisprudența consacră principiul conform căruia această obligație trebuie corelată atât cu nevoile copilului, cât și cu capacitatea reală a părintelui de a obține venituri. În motivare s-au indicat prevederile art. 528 C. civ., care statuează că starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, precum și faptul că întreţinerea este datorată potrivit nevoii celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti [art. 529 alin. (1) C. civ.][9]. Opinia finală exprimată a fost aceea că în această situație nu se pune propriu-zis problema excederii cotei maximale din veniturile debitorului, stabilită prin prevederile art. 529 alin. (2) C. Civ., ci, mai degrabă, a modului de stabilire a bazei de calcul la care au a fi raportate cotele maximale prevăzute de lege, în vederea stabilirii cuantumului obligației de întreținere, respectiv a mijloacelor debitorului, dar și a posibilității acestuia de a obține astfel de mijloace, astfel cum impun prevederile art. 527 alin. (1) C. Civ.

Potrivit prevederilor art. 527 alin. (2) C. Civ., la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora. Prin urmare, s-a statuat că în stabilirea bazei de calcul, instanța de tutelă va avea în vedere nu doar veniturile debitorului care rezultă din adeverințele emise de locul de muncă sau din documentele organelor fiscale (deși această situație constituie fără îndoială regulă), ci și totalitatea elementelor de natură obiectivă care rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză și care conturează situația financiară reală a debitorului întreținerii, precum și posibilitățile efective ale acestuia de a obține venituri superioare celor care rezultă formal din evidențele organelor fiscale, ținând seama mai ales de împrejurări faptice care pot contura reaua-credință a debitorului întreținerii, în sensul ascunderii sau diminuării voite a propriilor venituri în scopul diminuării cuantumului obligației sale de întreținere.

Procedând astfel, instanța de tutelă poate stabili o pensie de întreținere superioară celei care ar rezulta strict prin raportarea la evidențele scriptice ale angajatorului sau ale organelor fiscale, în măsura în care mijloacele de probă administrate în cauză conturează indicii temeinice privind o conduită culpabilă a debitorului, respectiv o disimulare a stării financiare reale a acestuia, fie pentru micșorarea cuantumului obligației de întreținere, fie din alte considerente de natură ilicită, precum evitarea obligațiilor fiscale. Astfel nu se ajunge la o depășire a cotelor maximale stabilite de art. 529 alin. (2) C. Civ., ci tocmai la stabilirea pensiei de întreținere cu luarea în considereare a mijloacelor reale ale debitorului, ceea ce este în litera și spiritul prevederilor art. 527 C. Civ.

S-a mai arătat că printre elementele de fapt pe care instanța de tutelă le-ar putea lua în considerare pentru stabilirea existenței unei astfel de ipoteze (cu mențiunea că toate acestea trebuie să se întemeieze pe probele administrate în cauză, neputând fi exclusiv rezultatul unor simple prezumții), pot fi avute în vedere, de exemplu, averea și standardul de viață al debitorului, disproporția vădită între acestea și veniturile declarate ale acestuia (de exemplu, debitorul deține active semnificative sau este acționarul unic/majoritar al societăților comerciale unde este angajat cu venituri presupus minimale) ori alte elemente de fapt care evidențiază reaua-credință a acestuia în mascarea veniturilor sale reale, fie în scopul diminuării cuantumului obligației sale de întreținere, fie pentru realizarea altui scop ilicit – diminuarea obligațiilor fiscale, diminuarea posibilității executării silite de către debitorii săi etc.

Totodată, cuantumul pensiei de întreținere trebuie stabilit prin raportare la totalitatea împrejurărilor care ar putea conduce instanța la concluzia că debitorul obligației de plată are posibilitatea să obțină venituri în cuantum superior celui declarat organelor fiscale, precum domeniul în care acesta activează, calificările sale profesionale, locurile de muncă și nivelul veniturilor obținute în mod constant în trecut etc., atâta vreme cât nu se face dovada unei incapacități fizice, psihice sau intelectuale a debitorului obligației de plată ori o schimbare de natură obiectivă legată de posibilitatea acestuia de a realiza venituri adecvate situației sale profesionale.

În concluzie, opinia INM, agreată de toți participanții, a fost în sensul că, deși cotele maximale prevăzute de art. 529 alin. (2) nu pot fi în mod formal depășite, fără eventualul acord al debitorului însuși, instanța de tutelă învestită cu cererea de stabilire/majorare a pensiei de întreținere este obligată să țină seama la stabilirea pensiei de întreținere nu numai de veniturile periodice ale debitorului care rezultă din datele organelor fiscale sau ale angajatorului (iar în lipsa acestora să se raporteze în mod automat la venitul minim pe economie), ci de totalitatea mijloacelor materiale ale acestora, precum și de posibilitățile de a obține un anumit nivel de venit, astfel cum impun prevederile art. 527 C. Civ., respectiv de împrejurări obiective precum standardul de viață al debitorului asigurat prin mijloace proprii, averea acestuia, calificarea profesională și domeniul în care activează etc., luând în considerare și eventualele indicii privind tentativele debitorului de a disimula cuantumul real al propriilor venituri[10].

Analiza realizată și argumentele aduse în cadrul întălnirii INM sunt de un real folos în practica judiciară, fiind elemente de natură a conduce la soluții juste în materia obligației legale de întreținere, înlăturând situațiile de încălcare a principiului interesului superior al copilului. Ca o concluzie, putem afirma că stabilirea obligației de întreținere prin raportare la veniturile efective și reale ale debitorului, prin sancționarea relei-credințe a debitorului și prin punerea în valoare a interesului superior al copilului, corelativ cu rolul activ al instanței în a stabili adevărul privind situația economică reală a debitorului sunt menite să dea dreptul copilului la un nivel de trai adecvat și să sancționeze conduita culpabilă a debitorului.

4. Concluzii

În materia obligației de întreținere, raportarea exclusivă la veniturile declarate fiscal de debitor, atunci când acestea nu reflectă situația economică reală, ar duce la o aplicare formală a legii. Așadar, instanța de judecată poate stabili pe bază de probe care este situația economică reală a debitorului, astfel încât obligația de întreținere să fie stabilită respectând dreptul copilului la un nivel de trai adecvat, în acord cu posibilitățile reale ale debitorului întreținerii.

Bibliografie

Boroi, C.A Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, Ed. a 9-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2025

Avram, Drept civil. Familia, Ediția a 3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022

Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2021

C.C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2023

https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2025/10/Minuta-intalnire-_dreptul-familiei_22_09_2025_final.pdf