Obligația de diligență a întreprinderilor în materia schimbărilor climatice. Evoluții și involuții

Dacă îndatorirea (obligația) de diligență a întreprinderilor în materie de durabilitate a fost considerată o remarcabilă inovație juridică^[1], directiva (UE) 2024/1760 din 13 iunie 2024 privind diligența necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor, de introducere a sa în dreptul UE, a fost caracterizată în doctrină prin următoarea sintagmă-interogație: simplu compromis ori o revoluție juridică?^[2] Și se pare că diagnosticul a fost exact, din moment ce, iată că la puțin timp de la adoptare, și înainte de chiar începerea punerii sale în aplicare, propunerea de directivă „Omnibus” privind simplificarea legislației europene, publicată de Comisia Europeană la 26 februarie 2025, îi diluează, prin revizuirile preconizate, în mod substanțial, conținutul și semnificațiile. Iar această concluzie operează mai ales în privința dimensiunii climatice a directivei, care fusese considerată unul dintre progresele remarcabile ale cadrului juridic unional-european aferent. Faptul că în urma schimbării de conjunctură economică, a repoziționării geostrategice și a consecințelor conflictului din Ucraina s-a abandonat, în mare parte, programul aferent Green Deal-ului și s-a optat pentru strategia Pactului pentru o industrie curată (Clean Industrial Deal), transformându-se green în clean și trecându-se la revocarea a o parte din măsurile adoptate prin simplificarea și revizuirea actelor legislative aferente noului cadru reglementar european, prezintă multiple implicații. Să nu uităm, totuși, că după 2019 Green Deal a dat naștere unei producții legislative considerabile. Peste 150 de propuneri de acte legislative, strategii și planuri de acțiune au fost discutate, din care circa două treimi au fost adoptate de Consiliul și Parlamentul European. În pofida turbulențelor economice și politice, Pactul Verde a rămas o axă centrală a agendei UE, dovedindu-i reziliența față de rezistențele sectoriale și politice. Contrar unor exagerări, Omnibus nu constituie o punere în discuție fundamentală a Pactului, și cu atât mai puțin o abandonare a sa, ci, mai degrabă, o adaptare a lui la noile realități economice. Se prefigurează astfel o perioadă de tranziție și de incertitudini care comportă, la rândul ei, date ce trebuie evaluate și de care să se țină seama. În același timp, dezbaterea teoretică a dimensiunii climatice a obligației de diligență a întreprinderilor în contextul durabilității, presupune o anumită prudență, deopotrivă în analiza concretă a conținutului și mai ales în desprinderea concluziilor pertinente referitoare la semnificațiile prezente și la posibilitățile de evoluție.

1. Obligația de diligență și combaterea schimbărilor climatice

În cadrul reglementării generale consacrată de directiva (UE) 2024/1760, obligația de diligență în materie climatică face obiectul unui regim juridic derogatoriu schițat de prevederile art. 22. Sunt vizate de acesta:

I. Întreprinderi constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care îndeplinesc următoarele condiții:

a) întreprinderile care au avut, în medie, peste 1000 de angajați și o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 450 milioane euro în ultimul exercițiu financiar pentru care au fost adoptate sau ar fi trebuit să fie adoptate situații financiare anuale;

b) întreprinderile care nu au atins pragurile prevăzute la litera a), dar care sunt întreprinderi-mamă de cel mai înalt rang ale unui grup care a atins pragurile respective în ultimul exercițiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situații financiare anuale consolidate [art. 2 alin. (1) din directivă];

Întreprinderile care sunt constituite în conformitate cu legislația unei țări din afara UE și care îndeplinesc una dintre următoarele condiții:

(a) întreprinderea a generat o cifră de afaceri netă de peste 450 000 000 EUR în Uniune în exercițiul financiar care precedă ultimului exercițiu financiar;

(b) întreprinderea nu a atins pragul menționat la litera (a), dar este întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care, pe bază consolidată, a atins pragul respectiv în exercițiul financiar care precedă ultimului exercițiu financiar;

(c) întreprinderea a încheiat ea însăși sau este întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a încheiat acorduri de franciză sau de licență în Uniune în schimbul unor redevențe cu întreprinderi terțe independente, în cazul în care aceste acorduri asigură o identitate comună, un concept comercial comun și aplicarea unor metode comerciale uniforme și în cazul în care aceste redevențe s-au ridicat la peste 22 500 000 EUR în Uniune în exercițiul financiar care precedă ultimului exercițiu financiar; și cu condiția ca întreprinderea să fi generat ea însăși sau să fie întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a generat o cifră de afaceri netă de peste 80 000 000 EUR în Uniune în exercițiul financiar care precedă ultimului exercițiu financiar [art. 2 alin. (2) din directivă].

Întreprinderile respective sunt ținute, conform directivei, să adopte și să pună în aplicare, pentru a atenua și a remedia efectele negative ale schimbărilor climatice asupra drepturilor omului și a mediului, un plan de tranziție pentru atenuarea schimbării climatice (transition plan for climate change mitigation). Documentul vizează asigurarea, prin depunerea celor mai susținute eforturi, a faptului că modelul de afaceri și strategia întreprinderii în cauză sunt compatibile, pe de o parte, cu tranziția către o economie durabilă, iar pe de alta, cu limitarea încălzirii globale la 1,5⁰C (în concordanță cu Acordul de la Paris) și cu obiectivul de realizare a neutralității climatice [astfel cum e stabilit în Regulamentul (UE) 2021/1119, inclusiv cu obiectivele sale intermediare și de neutralitate climatică pentru 2040 și, după caz, cu expunerea întreprinderii la activități legate de cărbune, petrol și gaze naturale]^[3].

Planul de tranziție în materie climatică va trebui: a) să conțină obiective cu termene precise, legate de schimbările climatice, pentru 2030 și în etape de cinci ani până în 2050, pe baza unor dovezi științifice concludente și, după caz, obiective absolute de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) pentru categoriile 1, 2 și 3 de emisii de GES pentru fiecare clasă semnificativă; b) să precizeze și să descrie pârghiile de decarbonizare identificate și acțiunile-cheie planificate pentru atingerea obiectivelor de la litera a), inclusiv, după caz, modificări ale portofoliului de produse și de servicii ale întreprinderii și adoptarea de noi tehnologii; c) o explicație și o cuantificare a investițiilor și a finanțării care sprijină punerea în aplicare a planului de tranziție pentru atenuarea schimbărilor climatice; și d) o descriere a rolului organelor administrative, de conducere și de supraveghere în ceea ce privește planul de tranziție și a prevederilor sale. La rândul lor, statele membre „se asigură că planul de tranziție… este actualizat o dată la 12 luni și conține o descriere a progreselor înregistrate de întreprindere în direcția atingerii obiectivelor climatice”. Versiunea finală a textului actului legislativ se îndepărta de propunerea inițială a Comisiei Europene care prevedea, de asemenea, posibilitatea de a fundamenta remunerarea variabilă a conducătorilor responsabili cu aceste strategii vizând respectarea obiectivelor preconizate.

De remarcat și faptul că împotriva obligațiilor relative la respectarea drepturilor omului și a normelor de mediu așa cum sunt ele definite în Anexa I, diligența în materie climatică e legată de evaluarea riscurilor față de obiectivele Acordului de la Paris, precum și de mijloacele financiare alocate atenuării lor. În explicarea acestui instrument de promovare a durabilității întreprinderilor în materie climatică un rol explicativ revine punctelor Preambulului directivei.

Astfel, potrivit textului considerentului 21 al directivei, pentru a spori eficacitatea obligației de diligență și pentru a reduce sarcina întreprinderilor, acestea ar trebui să aibă dreptul de a face schimb de resurse și de informații în cadrul grupurilor lor de întreprinderi și cu alte entități juridice. Întreprinderile-mamă care intră sub incidența acestei directive ar trebui să li se permită să îndeplinească unele dintre obligațiile de diligență și în numele filialelor lor care intră sub incidența directivei, în cazul în care acest lucru asigură respectarea cu eficacitate a obligațiilor. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere faptului că filialele fac obiectul exercitării competențelor autorității de supraveghere și nici faptului că ele făceau obiectul răspunderii civile în temeiul acestei directive. Atunci când o întreprindere-mamă îndeplinește obligațiile privind combaterea schimbărilor climatice în numele filialei, filiala ar trebui să respecte obligațiile respective în conformitate cu planul de atenuare a schimbărilor climatice al întreprinderii-mamă, adaptat în consecință la modelul său de afaceri și la strategia sa. Dacă filiala nu intră sub incidența directivei, dat fiind că ea nu este obligată să efectueze diligența necesară, întreprinderea-mamă s-ar impune să acopere operațiunile filialei ca parte a propriilor obligații de diligență necesară. În cazul în care filialele, și nu întreprinderea-mamă, intră sub incidența directivei, lor ar trebui să li se permită în continuare să facă schimb de resurse și de informații în cadrul grupului de întreprinderi. Cu toate acestea, filialele s-ar impune să fie responsabile pentru îndeplinirea obligațiilor de diligență prevăzute în directivă.

În precizarea și clarificarea conținutului dispozitivului prevăzut la art. 22 din textul directivei, și în general în clarificarea semnificațiilor obligației de diligență a întreprinderilor în materie climatică, un rol deosebit revine și considerentului 73 al actului legislativ unional-european. În acest sens, directiva e caracterizată ca un instrument legislativ important pentru a asigura tranziția întreprinderilor către o economie durabilă, inclusiv pentru a reduce prejudiciile existențiale și costurile schimbărilor climatice, pentru a asigura alinierea la obiectivul de zero emisii nete la nivel mondial până în 2050, pentru a evita orice afirmații înșelătoare cu privire la o astfel de aliniere și pentru a opri dezinformarea ecologică, răspândirea de informații eronate și extinderea combustibililor fosili la nivel mondial în vederea atingerii obiectivelor climatice internaționale și europene. Pentru a se asigura că directiva în discuție contribuie în mod eficace la combaterea schimbărilor climatice, întreprinderile ar trebui să adopte și să pună în aplicare un plan de tranziție pentru atenuarea schimbărilor climatice care să vizeze, prin depunerea celor mai susținute eforturi, asigurarea faptului că modelul de afaceri și strategia întreprinderii sunt compatibile cu tranziția către o economie durabilă și cu limitarea încălzirii globale la 1,5⁰C în concordanță cu Acordul de la Paris și cu obiectivul de realizare a neutralității climatice, astfel cum este stabilit în Regulamentul (UE) 2021/1119, inclusiv cu obiectivele sale intermediare și de neutralitate climatică pentru 2050. Planul ar trebui să abordeze, în cazurile în care este relevant, expunerea întreprinderii la activități legate de cărbune, petrol și gaze. Astfel de cerințe ar trebui înțelese ca o obligație de mijloace, și nu de rezultate. Fiind o obligație de mijloace, ar trebui să se țină seama în mod corespunzător de progresele înregistrate de întreprinderi, precum și de complexitatea și caracterul evolutiv al tranziției climatice. Deși întreprinderile ar trebui să depună eforturi pentru a atinge obiectivele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cuprinse în planurile lor, unele circumstanțe specifice pot genera situații în care întreprinderile nu mai reușesc să atingă aceste obiective în cazul în care acest lucru nu mai este rezonabil. Planul ar trebui să includă obiective cu termene precise legate de schimbarea climatică pentru 2030 și în etape de cinci ani până în 2050, pe baza unor dovezi științifice concludente și, după caz, obiective absolute de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru categoriile 1, 2 și 3. Planul ar trebui să elaboreze acțiuni de punere în aplicare pentru a atinge obiectivele climatice ale întreprinderii și să se bazeze pe dovezi științifice concludente, și anume dovezi cu o validare științifică independentă care să fie în concordanță cu limitarea încălzirii globale la 1,5⁰C, astfel cum este definită de Grupul interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), și să țină seama de recomandările Consiliului științific consultativ european privind schimbările climatice. Autoritățile de supraveghere ar trebui să aibă obligația de a supraveghea cel puțin adoptarea și elaborarea planului, precum și ale actualizărilor acestuia în conformitate cu cerințele prevăzute în această directivă. Întrucât conținutul planului de tranziție pentru atenuarea schimbărilor climatice ar trebui să fie în conformitate cu cerințele de raportare prevăzute în Directiva 2013/34/UE în ceea ce privește raportarea de către întreprinderi de informații privind durabilitatea, ar trebui să se considere că întreprinderile care raportează un astfel de plan în temeiul Directivei 2013/34/UE au respectat obligația specifică de a adopta un plan în temeiul directivei. Deși se va considera că obligația de adoptare a fost îndeplinită, întreprinderile ar trebui în continuare să își respecte obligația de a pune în aplicare planul respectiv de tranziție și de a-l actualiza o dată la 12 luni pentru a evalua progresele înregistrate în direcția atingerii obiectivelor sale.

Desigur, întocmirea unui plan de tranziție climatică, actualizarea lui și asigurarea unei transparențe corespunzătoare nu soluționau efectiv și radical problema contribuției întreprinderilor vizate la combaterea schimbării climatice. Era vorba, totuși, de un pas important în consolidarea angajării lor în acest demers care, coroborat și corelat cu alte aspecte de acest gen concurau la exprimarea și la afirmarea dimensiunii climatice a durabilității.

2. Impasul revizuirii/simplificării „Omnibus” – 26 februarie 2025

Ca răspuns la preocupările formulate de întreprinderi și în continuitatea raportului M. Draghi privind competitivitatea europeană (9 septembrie 2024), Comisia Europeană a publicat, la 26 februarie 2025, o propunere de directivă „Omnibus”, cu un dublu obiectiv: simplificarea reglementării europene și reducerea astfel a sarcinilor administrative ce apasă asupra întreprinderilor în materie de finanțare durabilă și a obligației de diligență. Această revizuire propusă de instanța executivă ridică o serie de chestiuni, în special în raport cu obiectivele Green Deal-ului. În principal, se tinde la a se reduce reporting-ul și obligațiile de diligență în materie de durabilitate în scopul comun declarat de a favoriza prosperitatea întreprinderilor și de a atrage investițiile în Europa, favorizând, totodată, competitivitatea pieței unice europene.

Prima serie de propuneri ale directivei vizează CSRD [Corporate Sustainability Reporting Directive – Directiva (UE) 2022/2464 din 14 decembrie 2022] și CSDDD [Corporate Sustainability Due Diligence Directive – Directiva (UE) 2024/1760 din 13 iunie 2024]^[4]. Referitor la acesta din urmă, se urmărește mai ales a se reduce obligațiile de diligență ce revin întreprinderilor și partenerilor comerciali direcți și a frecvenței evaluărilor periodice a partenerilor lor, trecând de la o dată pe an, la o dată la cinci ani; se preconizează, totodată, limitarea cantității informațiilor cerute întreprinderilor mici și mijlocii și celor cu medie capitalizare; sunt suprimate condițiile răspunderii civile europene prevăzută de UE, trimițându-se la regimul intern în materie al statelor membre.

Referitor la schimbarea climatică principalul obiectiv preconizat și declarat este acela de a „alinia exigențele de adoptare a planurilor de tranziție în favoarea atenuării schimbărilor climatice asupra CSRD”, la noile priorități afișate.

În general, întreprinderile vor fi supuse unui cadru al obligației de diligență în materie de durabilitate mai puțin complexe și mai armonizate, vizând o reducere a sarcinii financiar-administrative și asigurarea de condiții de concurență echitabile. Economiile de cost cele mai importante ar trebui să rezulte din simplificarea obligațiilor relative la îndatorirea de vigilență/diligență în ceea ce privește incidentele negative care surveneau la nivelul partenerilor comerciali indirecți și a exercițiilor de urmărire regulată mai puțin frecvente (o dată la 5 ani). În plus, se consideră că micile întreprinderi vizate vor fi protejate împotriva cererilor de informații inutile din partea marilor lor parteneri comerciali.

2.1. Propunerea de directivă „Omnibus” a generat diverse reacții. Dacă unii actori susțin inițiativele Comisiei Europene, alții critică și avertizează asupra posibilelor lor implicații negative. În general, reprezentanții societăți civile apreciază că „simplificarea legislativă înseamnă un regres, în special în ceea ce privește protecția drepturilor umane și a mediului. Se consideră că, dacă CE încearcă să reamintească atașamentul său față de obiectivele fixate prin Green Deal, o interogație subzistă în privința fezabilității măsurilor adoptate în urma acestui val de revizuiri. Rezultă în special un risc de încetinire a tranziției ecologice, în condițiile în care consecințele dereglării climatice sunt din ce în ce mai vizibile în Europa. Aceeași problemă se ridică și referitor la respectarea drepturilor fundamentale, întrucât marea parte a întreprinderilor iese din câmpul de aplicare a obligațiilor de raportare^[5].

Într-o perspectivă mai optimistă, se consideră că pachetul legislativ preconizat semnifică o schimbare de paradigmă; dacă se promovează un veritabil „șoc de simplificare” el nu dorește a pierde din vedere ambiția strategică de a face din Europa primul continent neutru în carbon și un lider al tranziției ecologice. Miza sa principală ar depăși simpla chestiune a competitivității, obiectivul fiind acela de a menține această abordare, simplificând, totodată, exigențele și limitând costurile^[6]. Nu ar fi vorba atât de a opune competitivitatea și tranziția ecoclimatică respectării drepturilor umane, ci, dimpotrivă, a afirma că durabilitatea e un determinant esențial al competitivității, un levier strategic care să permită întreprinderilor să-și întărească reziliența, atractivitatea, să anticipeze mai bine riscurile și să inoveze în fața noilor exigențe ale pieței.

Argumentele ținând exclusiv de competitivitate sunt, în mod evident, criticabile și atestă o viziune a obținerii beneficiului/profitului cu orice preț și pe termen scurt. Desigur, dacă ele nu pot fi ignorate, se impun totuși discutate și luate în considerare, alături de costurile societale și de deplouare, atenuare/reziliență/adaptare. Apoi, Europa poate, pe termen lung, chiar să obțină un avantaj din relaxarea normelor de durabilitate în alte zone ale lumii, în condițiile în care, la nivel global, se observă emergența unei mișcări spre o piață decarbonată și o puternică preocupare a consumatorilor, în contextul noilor realități ecoclimatice.

2.2. În același timp, se conturează riscurile și pericolele unei concurențe de alt tip. Astăzi, în fața unei amenințări americane a unui război comercial iminent, UE pare gata a abandona principiile precauției și prevenirii în numele apărării competitivității sale. La același moment însă, China se remarcă printr-o politică extrem de ambițioasă în materie de mediu^[7]. Producția sa de energie din surse fosile rămâne încă preponderentă, dar cele regenerabile reprezintă deja 35% din electricitatea țării, potrivit LowCarbonPower. În 2024, Beijingul a dezvoltat capacitatea de producere de energie electrică regenerabilă de patru ori superioară celor angajate de Europa în aceeași perioadă. Întreprinderile chineze fac tot posibilul pentru a obține scoruri maxime în cadrul auditurilor ESG, devenite busola direcțiilor de achiziții occidentale. Așa, de exemplu, firmele chineze adoptă abordări sociale și de mediu ambițioase, precum dublarea salariilor pentru angajații lor care se obligă să nu posede vehicule, permițând întreprinderilor să-și ridice, în mod semnificativ, scorurile lor ESG în timpul auditurilor. Totodată, Beijingul întărește cooperarea cu țările în curs de dezvoltare în jurul temei ESG. În cadrul Forumului chino-african, ținut în capitala chineză în septembrie 2024, a fost anunțat un plan de acțiune ce include 30 de proiecte de energie curată în Africa, precum și un ajutor de 46 miliarde de euro pentru susținerea dezvoltării durabile pe același continent. Asemenea inițiative ilustrează determinarea Chinei de a dobândi o reputație și un statut de exemplu în materie de protecție a mediului. O mișcare ce dă satisfacție direcțiilor de achiziții ale întreprinderilor occidentale. În consecință, cu cât pe planul competitivității prețurilor soluția chineză e mai evidentă de mai mulți ani, cu atât abordarea occidentală rămâne prudentă la momentul luării deciziei de transfer achiziții către China, din cauza riscurilor legate de daunele aduse mediului ale activităților industriale chineze reputate ca mai puțin preocupate în această privință. Progresând pe terenul mediului grație unei abordări reactive și rezultatelor tangibile, întreprinderile chineze croiesc un ecart ce riscă a deveni irecuperabil pentru cele occidentale, în timp ce evoluțiile ecoclimatice vor impune Vestului întoarcerea la o reglementare mai protectoare pentru mediu. Beijingul ar putea oferi astfel produse abordabile, de calitate și respectuoase cu mediul, la prețuri competitive. Iată, cu adevărat, o provocare esențială de competitivitate deopotrivă mondială și pe termen lung.

3. Explicații (posibile, dar nu și acceptabile) ale unei ofensive împotriva reglementării

 Așadar, în acest nou cadru, întreprinderile, în special cele mici și mijlocii, își vor conserva posibilitatea de a publica în mod voluntar informațiile privind impactul de mediu și social, în respectul standardelor europene, ceea ce le va permite să se diferențieze și să răspundă așteptărilor crescânde ale investitorilor, consumatorilor, colaboratorilor și partenerilor comerciali.

În rezumat, ușurând aceste obligații, Uniunea Europeană redă responsabilității sociale a întreprinderilor întregul său sens, instituind un veritabil instrument de autoreglare a pieței sau al actorilor economici cei mai angajați, fixând noi standarde de performanță și participând în mod activ la construcția unei economii mai durabile și mai inclusive.

În cele din urmă, în centrul dezbaterii care ne interesează în mod deosebit s-ar afla chestiunea încrederii acordate actorilor economici. Dar rămâne întrebarea: vor ajunge să se auto- reglementeze, menținându-și angajamentele lor în materie de tranziție ecologică și socială, ori această flexibilitate deschide calea unei slăbiri a răspunderii lor?

Foarte recenta construcție a unei abordări juridice a durabilității se află astfel amenințată în acest context. Nu trebuie, totuși, să contemplăm această evoluție ca o traiectorie irezistibilă și chiar implacabilă. În contrasens cu atare tendință, analizele specialiștilor subliniază interesul cadrului juridic privind exigențele de durabilitate și implicațiile lor pozitive^[8]. Revenirea de la trecerea de la stadiul de soft law la cel de hard law, realizat prin setul de directive în materie, reprezintă un regres evident, dar episodul în sine nu rămâne fără urmări juridice relevante în domeniu. În orice caz, dreptul UE al responsabilității societale, în pofida unui atare recul pare a-și fi definit perspectivele și treptat, cu evoluții și involuții, sinuos își cristalizează reperele afirmării. Mai mult decât atât, e de observat că asistăm la o adevărată ofensivă și împotriva modelului european – politico-juridic –, de promovare a obiectivului strategic al UE vizând atingerea în 2050 a neutralității climatice și transformarea continentului nostru în primul de acest gen din lume. Să invocăm, în acest context, și recentele propuneri ale Comisiei Europene în privința noii ținte a unei reduceri cu 90% a emisiilor de CO₂ (în raport cu nivelurile din 1990) din 2040, însoțită de una referitoare la energiile renovabile, pendinte de Regulamentul (UE) 2021/1119 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 iunie 2021 de instituire a cadrului pentru realizarea neutralității climatice (legea europeană a climei), care comportă diminuări ale angajamentelor asumate. De aceea, ținând cont de aceste evoluții apreciem și noi, alături de alți autori, că s-ar impune consacrarea și în dreptul UE al mediului și climei, a principiului neregresiunii, în sensul că o măsură juridico-instituțională de această natură odată instituită, să nu se mai poată reveni asupra ei.

4. Ce va urma

Propunerile legislative vor fi prezentate și transmise Parlamentului European și Consiliului pentru examinare și spre adoptare. Modificările aduse directivei (UE) 2024/1760 vor intra în vigoare odată ce colegislatorii vor ajunge la un acord asupra propunerilor și după publicarea lor în Jurnalul Oficial al UE. Conform comunicării privind simplificarea și punerea în aplicare publicată la 11 ianuarie 2024, Comisia Europeană a invitat colegislatorii să trateze acest pachet „omnibus” cu prioritate, în particular propunerile care reportează anumite exigențe relative la publicarea de informații în temeiul CSRD și termenele de transpunere a CSDDD, întrucât acestea răspund la preocupări majore ale părților interesate.

În orice caz, așa cum afirma într-un interviu Teresa Ribera, prim-vicepreședintele Comisiei Europene pentru o tranziție verde, „Abandonul (Pactului Verde, n.n.) nu e o soluție. E foarte important de a păstra toate obiectivele stabilite. Demantelizarea ori întârzierea agendei verzi ar fi o miopie, întrucât aceasta ar spori insecuritatea, ne-ar fragiliza. Conceptul de securitate trebuie să includă pe cea față de pericolele încălzirii climatice. Dacă nu garantăm securitatea climatică, securitatea în Europa va fi imposibilă”^[9].

5. Concluzii

Dimensiunea climatică reprezintă o componentă nouă a durabilității, adăugată juridic obligației de diligență aferentă întreprinderilor în contextul ultimelor dezvoltări ale dreptului european al climei. Sub presiunea noilor echilibre comerciale internaționale, și în special a orientărilor și presiunilor venite din partea SUA, Comisia Europeană a prezentat, la 26 februarie a.c., ansamblul „Omnibus”, care regrupează revizuirile privind principalele reglementări ESG (mediu, social și guvernanță). Printre acestea se află și directiva (UE) 2024/1760. Pachetul legislativ preconizat vizează o revedere, în scăderea ambițiilor UE într-un domeniu devenit prioritar și major, precum raportarea și diligența necesară în materie de durabilitate. Un paradox, mai ales dacă ne amintim că CSRD, de exemplu, a fost inspirată de reglementările privind reportingul financiar din SUA [în special legea Sarbanes-Oxley, zisă SOX, din 2002, adoptată în urma scandalurilor Enron (disimularea datoriilor) și WorldCom (declararea de venituri fictive)]. Impactul lor asupra economiei americane avusese o atare amploare încât legislatorul federal a fost constrâns să intervină prin intermediul respectivei legi, stabilindu-se și impunându-se norme de transparență financiară, alături de obligația de control strict în cadrul întreprinderilor pe această temă, în scopul prevenirii eventualelor deviații.

În mod direct, directiva CSRD poate fi considerată ca o emanație a principiilor de transparență financiară introduse de legea Sarbanes-Oxley, dar aplicate la domeniile mediului, social și al guvernanței. Aceleiași logici a transparenței se înscrie și CSDDD. Dar iată că schimbarea radicală a abordărilor strategice și repoziționările economico-competitive generează transformări radicale de atitudini și de practici, cu rezonanțe puternice și deosebit de rapide mai ales în domeniile mai recent reglementate și cu o consistență practică mai redusă, ce se dovedesc deosebit de vulnerabile și devin primele afectate. În același timp, actualitatea și tendințele pe care acestea le manifestă le asigură o anumită reziliență și, în orice caz, după această perioadă de recul, cu siguranță avansul își va continua cursul său specific. Cercetării științifice a problematicii respective îi revine tocmai analiza acestei noi provocări, a perceperii, evaluării crizei și relevării concluziilor urmărilor sale.

Referitor la obligația de a adopta și a pune în aplicare un plan de tranziție pentru atenuarea schimbării climatice, stipulată de directiva (UE) 2024/1760 referitoare la diligența necesară a întreprinderilor privind durabilitatea, ce vizează a garanta, desfășurând toate eforturile posibile, compatibilitatea modelului economic și a strategiei de dezvoltare a întreprinderii cu tranziția spre o economie durabilă și cu limitarea încălzirii climatice la 1,5⁰C, conform Acordului de la Paris, abandonarea dispozițiilor directivei în cauză ar însemna revenirea ei în zona de soft law (cu RSE), din cea de hard law. Rămâne de văzut care vor fi evoluțiile reglementării concrete în acest sens propuse și adoptate la nivel unional-european.

Într-o perspectivă mai largă, așa cum s-a remarcat, inițiativa Omnibus nu constituie o punere sub semnul întrebării frontală a Green Deal-ului, ci traduce o inflexiune a sa^[10]. Ea se înscrie în tendința, manifestată într-un context de tensiuni economice, de a reevalua unele aspecte ale tranziției ecologice atunci când interferează cu competitivitatea și suveranitatea economică. Dacă aceasta rămâne un obiectiv prioritar, aplicarea sa pare a fi revăzută spre a răspunde mai bine noilor realități geopolitice și industriale, marcând astfel emergența unui Green Deal mai pragmatic și mai flexibil.

Uniunea Europeană are tot interesul de a menține și de a dezvolta responsabilitatea socială și de mediu a întreprinderilor ca o instituție juridică, întrucât îi conferă un avantaj comparativ în competiția economică internațională. Această putere normativă permite ca numeroase reglementări unional-europene, precum cele de față, să devină standarde mondiale de referință. Și aceasta în mod special din două motive: întreprinderile neeuropene care trebuie să li se conformeze pentru a accede la piața unică pot decide, din rațiuni pragmatice, să le aplice la totalitatea operațiunilor lor („efectul Bruxelles” de facto), după cum și statele nemembre ale UE pot să se inspire pentru propriile lor reglementări legale din acestea („efectul Bruxelles” de jure). Se exprimă astfel capacitatea de a imprima ordinii juridice internaționale această amprentă europeană și de a facilita dezvoltarea raporturilor comerciale. Așadar, ar fi paradoxal să se slăbească o atare putere normativă, care a devenit unul din pilonii influenței economice a UE. Din această perspectivă rămânem pe tărâmul incertitudinilor în așteptarea unor evoluții ferme, bine structurate juridic.