Neconformarea României cu cerințele Convenției de la Aarhus, observată prin prisma Deciziei nr. VI/8h/2017 a Comitetului de Conformare al Convenției și măsurile întreprinse de autorităților naționale responsabile față de recomandările Comitetului

1. Considerații generale despre Convenția de la Aarhus

Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu a fost adoptată de 39 de State, printre care și România, la 25 iunie 1998, în localitatea Aarhus din Danemarca.

Depozitarul Convenției este Organizația Națiunilor Unite, al cărui ex-secretar General, Kofi Annan, aprecia Convenția drept „cel mai ambițios pas în domeniul democrației ecologice dintre toți cei care au fost întreprinși vreodată sub egida Organizației Națiunilor Unite”.

Instrument emblematic pentru democrația în probleme de mediu, Convenția – care a intrat în vigoare în octombrie 2001, a fost semnată până în prezent de 49 de state și de U.E. și ratificată de 44 de state și de Uniunea Europeană. Fiind ratificată de Uniunea Europeană – prin Decizia 2005/370/EC a Consiliului Uniunii Europene[1], Convenția a devenit parte a dreptului european.

Convenția a adus o contribuție semnificativă la aplicarea în practică a principiului 10 al Declarației de la Rio de Janeiro[2] și s-a dovedit a fi un instrument eficient de promovare a participării publicului la luarea deciziilor de mediu, a accesului la informație și la justiție în probleme de mediu.

După sfera de aplicare, Convenția de la Aarhus este o convenție regională, dar după importanță, este și globală, dat fiind că la ea poate adera orice țară din lume.

România a ratificat Convenția Aarhus prin Legea nr. 86/2000, astfel că – potrivit art. 11 alin. (2)[3] din Constituție, Convenția face parte din dreptul intern.

2. Obiectivul și principiile Convenției de la Aarhus. Remediile pentru nerespectarea Convenției

Preambulul Convenției de la Aarhus pune în evidență două concepte: a) dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului și b) importanța accesului la informație, a participării publice și accesul la justiție, în vederea dezvoltării durabile.

Din redactarea art. 1 se desprinde obiectivul Convenției, respectiv: garantarea de către fiecare parte contractantă a dreptului privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, conform prevederilor Convenției, pentru a contribui la protejarea drepturilor oricărei persoane din generațiile actuale și viitoare de a trai într-un mediu adecvat sănătății și bunăstării sale.

Obiectivul corespunde cu obiectivele politicii de mediu unionale (comunitare) prevăzute la articolul 174[4] din Tratatul Comunității Europene (actual art. 191 TFUE), în temeiul cărora Comunitatea, care își împarte competența cu statele membre.

Principiile Convenției sunt reflectate în cei trei piloni:

a) accesul la informația de mediu.

Art. 4 din Convenție stabilește că „fiecare parte va asigura că autoritățile publice (…) ca răspuns la o cerere de informație pe probleme de mediu, să pună această informație la dispoziție publicului, respectând prevederile legislației naționale, inclusiv în cazul în care sunt cerute copii de pe documentația conținând sau cuprinzând informația respectivă (…): a) fără a fi necesară declararea interesului; b) sub forma cerută, în afară situațiilor în care:(i) este mai rezonabil pentru autoritatea publică să ofere informația cerută sub altă formă, caz în care trebuie arătate motivele pentru care poate fi făcuta disponibilă în acea formă; sau(ii) informația este deja disponibilă publicului sub altă formă”.

Aspectele privitoare la colectarea și diseminarea informației de mediu sunt reglementate prin art. 5 al Convenției. Alin. (2) al normei convenționale indică mijloacele prin care „fiecare parte va asigura, în cadrul legislației naționale, că modalitatea în care autoritățile publice fac disponibilă informația de mediu să fie transparentă, iar informația de mediu să fie efectiv accesibilă”.

b) participarea publicului la luarea deciziei.

Convenție reglementează:

a) participarea publicului la luarea deciziilor în ceea ce privește activitățile și proiectele specifice (art. 6);

b) participarea publicului în dezvoltarea programelor, planurilor de acțiune și politicilor de mediu (art. 7);

c) participarea publicului la pregătirea legilor, regulilor și normelor ce privesc legislația de mediu (art. 8).

c) accesul la justiție în probleme de mediu.

Articolul 9 din Convenție reglementează accesul la justiție. Convenția conține dispoziții privind accesul la justiție atât pentru particulari, cât și pentru organizații neguvernamentale, precum și normele aplicabile procedurilor judiciare. Se instituie în sarcina statelor părți la Convenție obligația de a asigura prin legislația națională posibilitatea pentru orice persoană care consideră că solicitarea informației,a fost ignorată, în mod greșit refuzată, parțial sau în totalitate, ori care consideră că a primit un răspuns inadecvat, de a avea acces la o procedură de recurs în fata instanței de judecată sau a altui organism independent și imparțial prevăzut de lege, procedură care „să fie gratuită sau nu prea scumpă”. Cu referire la această procedură, alin. (4) al articolului 9 stabilește că „trebuie să asigure remedierea adecvată și efectivă, inclusiv adoptarea unei hotărâri judecătorești, când este cazul, care să fie obiectivă, echitabilă, la timp și să nu coste foarte mult”.

Din observarea principiilor Convenției de la Aarhus, literatura de specialitate[5] surprinde faptul că, „tripticul drepturilor democrației de mediu începe cu accesul la informația privind mediul, continuă cu consultarea la luarea deciziei și se încheie cu accesul la justiție, toate împreună reprezentând un instrument operațional, fără de care dreptul la mediu ar rămâne teoretic și iluzoriu”.

  1. Remediile pentru nerespectarea Convenției

Nerespectarea Convenției poate fi constatată prin: a) mecanismele specifice, prevăzute în aceasta; b) pe căile reglementate de legislația europeană (spre exemplu, prin declanșarea unor proceduri de infringement, cu consecințele atașate acestora).

În ce privește mijloacele de remediere a unor încălcări ale Convenției, identificăm: 1) procedura de arbitraj internațional inclusă în Anexa 2- parte integrantă a Convenției; 2) înființarea, în temeiul art. 15 al Convenției, a Comitetului de Aplicare a Convenției de la Aarhus (A.C.C.C.), menit să analizeze orice sesizări referitoare la posibile încălcări ale acestui tratat, (sesizări făcute fie de părțile semnatare, fie de secretariatul comitetului, fie chiar de public, în înțelesul dat acestei noțiuni de Convenție).

Comitetul a dezvoltat – prin rapoartele sale, interpretări utile în activitatea instanțelor naționale, pentru a stabili ce informații se pot include în sfera de aplicare a Convenției de la Aarhus, în ce cazuri se poate refuza comunicarea acestora, dacă practica administrativă a autorităților naționale asigură îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de statele semnatare, iar uneori chiar în ce măsură jurisprudența instanțelor relevă respectarea unor atari obligații. În măsura în care constată încălcări ale Convenției, Comitetul formulează recomandări statului împotriva căruia a admis sesizarea, cu scopul de a asigura respectarea pe viitor a obligațiilor asumate la ratificarea Convenției[6].

3. Implementarea la nivel unional și național a Convenției de la Aarhus

3.1. Implementarea Convenției la nivel Uniunii Europene

UE a pus în aplicare Convenția de la Aarhus prin intermediul Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006[7].

Regulamentul impune instituțiilor și organismelor UE să pună în aplicare obligațiile cuprinse în Convenția de la Aarhus și permite organizațiilor neguvernamentale să introducă acțiuni în fața instanțelor europene împotriva deciziilor instituțiilor și organismelor comunitare.

Primul pilon al Convenției – accesul publicului la informație, a fost pus în aplicare la nivel comunitar prin intermediul Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2003/4 /CE.

Pilonul 2 a fost transpus prin Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 mai 2003 de prevedere a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe referitoare la mediu și de modificare a directivelor Consiliului în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție 85/337/CEE și 96/61/CE[8].

Pentru transpunerea celui de-al 3-lea pilon – care garantează accesul publicului la justiție în domeniul mediului, a fost înaintată o propunere de Directivă/COM (2003)624/[9]. Propunerea a fost retrasă în 2014, ca parte a unei evaluări efectuate de Comisia Europeană cu privire la adecvarea legislației UE (evaluare cunoscută ca REFIT).

Dar, atât Directiva 2003/4/CE, cât și Directiva 2003/35/CE conțin fiecare dispoziții privind accesul la justiție.

Pe lângă actele juridice obligatorii menționate, au fost adoptate numeroase documente de orientare privind Convenția.

La cea de a IV-a reuniune a Părților Convenției Aarhus, care a avut loc la Chișinău în 2011, a fost adoptată „Declarația – Rio puls Aarhus – după 20 de ani: „culegem roadele și privim spre viitor”[10] – prin care s-a statuat contribuția semnificativă a Convenției de la Aarhus la aplicarea în practică a principiului 10 al Declarației de la Rio de Janeiro.

La 28 aprilie 2017, a fost lansată „Comunicarea Comisiei privind accesul la justiție în probleme de mediu (C/2017/2616)”. Comunicarea clarifică modul în care persoanele fizice și asociațiile pot contesta în fața instanțelor naționale deciziile, actele și omisiunile autorităților publice legate de legislația de mediu a UE, făcând referire la: 1) Obligațiile și drepturile specifice exercitării protecției jurisdicționale; 2) Calitatea procesual activă; 3) Domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional; 4) Căi de atac eficiente; 5) Costuri; 6) Termene, celeritate și eficiența procedurilor.

3.2. Implementarea Convenției la nivel național

Astfel cum am menționat, România a ratificat Convenția Aarhus prin Legea nr. 86/2000[11].

Pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin ratificarea Convenției și pentru a transpunere în dreptul intern Directiva 2003/4/CE – care pune în aplicare pilonul I al Convenției, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul, care stabilește cadrul juridic general al accesului oricărei persoane la informația privind mediul deținută de sau pentru autoritățile publice, reglementând condițiile, termenii de bază și modalitățile de exercitare a acestui drept.

Dacă Legea nr. nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public – transpune în legislația infraconstituțională dreptul la informație – consacrat de art. 31 din Constituție, H.G. nr. 878/2005 reglementează special „informația privind mediul”.

Din economia H.G. nr. 878/2005, reținem că autoritățile publice sunt obligate să pună la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia, informația privind mediul deținută de sau pentru ele, fără justificarea scopului în care această informație a fost cerută (art. 3 alin. final), cu luarea în considerare a prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date[12].

Actul normativ stabilește – în art. 12, într-o formă identică cu dispoziția consacrată de art. 4 alin. (4) din Convenție, că autoritățile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informații privind mediul, atunci când divulgarea informațiilor afectează diferite drepturi, interese sau proceduri – pe care le enumeră limitativ [alin. (1)][13], și prevede că pentru fiecare caz în parte, satisfacerea interesului public prin divulgare este analizată în comparație cu interesul satisfăcut prin păstrarea confidențialității [alin. (3)].

Surprindem faptul că dispozițiile legale în materia accesului la informația privind mediul – ca, de altfel, și cele din Lega cadru privind informațiile de interes public, interferează uneori cu cele privind protecția informațiilor clasificate, cum sunt cele din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate[14], H.G. nr. 781/2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu[15] etc.

Cât privește pilonul 2 al Convenției, menționăm că aspectele participării publicului la elaborarea și adoptarea deciziilor de mediu, vizează: a) participarea publicului la luarea deciziilor în ceea ce privește activitățile și proiectele specifice; b) participarea publicului în dezvoltarea programelor, planurilor de acțiune și politicilor de mediu; c) participarea publicului la pregătirea legilor, regulilor și normelor ce privesc legislația de mediu

În legislația națională au fost adoptate mai multe acte normative care reglementează participarea publicului la elaborarea și adoptarea deciziilor de mediu, ca de exemplu, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului[16] (care cuprinde reglementări privitoare și la pilonul 1,3), Legea nr. 292/2018 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice sau private asupra mediului[17].

Accesul la justiție în probleme de mediu, pilonul 3 – reglementat prin art.9 al Convenției de la Aarhus, își găsește consacrare legislativă în plan național. Deși adoptată pentru transpunerea Directivei 2003/4/CE – care pune în aplicare pilonul I al Convenției, H.G. 878/2005 – în „Capitolul IV. Accesul la Justiție” (art. 16-19), prevede că persoana nemulțumită de modalitatea de rezolvare a cererii sale privitoare la informația de mediu poate urma procedura Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[18].

4. Neconformarea României cu cerințele Convenției de la Aarhus, observată prin prisma Deciziei nr. VI/8h a Comitetului de Conformare al Convenției

Neconformarea României cu cerințele Convenției – constatată prin Decizia nr. VI/8h, adoptată la Reuniunea Părților la Convenția Aarhus care a avut loc la Budva, Muntenegru, în anul 2017, a fost surprinsă în două cauze (ACCC/C/2010/51 și ACCC/C/2012/69)[19], în care au fost implicate instanțele de contencios administrativ[20].

a) Cazul ACCC/C/2010/51se referă în principal la Strategia Energetică 2007-2020 aprobată prin H.G. nr. 1069/2007.

În petiția înaintată Comitetului de Greenpeace CEE România și Fundația Centrul de Resurse Juridice s-a invocat nerespectarea nerespectarea art. 4, art. 7 coroborat cu art. 6 și art. 9 din Convenție.

În concret, petenții au susținut că autoritățile administrative naționale le-au refuzat dreptul de acces la informația de mediu în legătură cu trei decizii: a) cea de construcție a unei noi centrale nucleare; b) cea referitoare la amplasarea, tehnologia și alte aspecte referitoare la construcția astfel preconizată; c) cea de aprobare – prin H.G. nr. 1069/2007 a Strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020.

De asemenea, petentele s-au declarat nemulțumite de derularea procedurilor judiciare în fața instanțelor de contencios administrativ, invocând lentoarea procedurilor, faptul că durata proceselor în cele trei cauze în care au solicitat obligarea autorităților la comunicarea informațiilor de mediu, nu a permis o remediere adecvată și efectivă a dreptului nesocotit, hotărârile judecătorești fiind pronunțate cu nesocotirea art. 9 alin. (4) din Convenție.

b) Cazul ACCC/C/2012/69 se referă în principal la autorizarea proiectului Roșia Montană.

În petiția înaintată de Greenpeace CEE România împreună cu alte ONG-uri de mediu s-a invocat: a) nerespectarea art. 4 alin. (1) și (2), prin neoferirea unei copii materiale sau electronice a informației de mediu solicitate, prin refuzul de a oferi accesul la informație și nereușita de a redacta într-un mod valid refuzul privind solicitarea de informație de mediu; b) nerespectarea art. 4 alin. (6), prin nesepararea informației confidențiale de informația neconfidențială; c) nerespectarea art. 6, prin neoferirea publicului șansa de a participa la procedura de emitere a certificatului de descărcare arheologică; d) nerespectarea art. 9 alin. (4) prin neasigurarea că procedurile de recurs sunt efective și finalizate în timp util.

În rezumat, procedurile judiciare în această cauză: în cursul lunii iulie 2011, petenții au solicitat Direcției Județene pentru Cultură Alba (structură teritorială subordonată Ministerului Culturii), comunicarea în copie a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, și comunicarea mai multor informații de mediu. Agenția nu a răspuns acestei solicitări, iar petenții au atacat refuzul de acces la informațiile de interes public la Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal. Prin hotărârea pronunțată la 7.11.2011, această instanță a obligat pârâta să comunice informațiile astfel cerute. Hotărârea a fost atacată cu recurs la Curtea de Apel București. La 13 februarie 2014 a fost pronunțată decizia Curții de Apel București, prin care s-a casat în parte sentința Tribunalului București, și a fost respinsă acțiunea dedusă judecății[21].

În ambele cauze, Comitetul a constatat întemeiate susținerile petentelor, reținând că:

durata procedurii judiciare nu a asigurat accesul la informațiile solicitate într-un interval de timp care să permită petenților utilizarea acelor date în procedura administrativă ce se desfășura pentru emiterea deciziei cu privire la impactul de mediu al proiectului propus, nefiind asigurat „un remediu efectiv”, astfel cum impunea art. 9 alin. (4) din Convenție.

– cât privește mijloacele procedurale care ar fi permis reclamanților să urgenteze soluționarea cauzelor, erau în egală măsură disponibile și autorităților pârâte, care erau la rândul lor ținute de obligația de a coopera pentru a preveni întârzierea în soluționarea cauzelor, că art. 9 par. 1 din Convenție impune statelor să asigure, pentru acest tip de procese, o procedură „expeditivă”, derulată fie în fața instanțelor, fie a unor organisme imparțiale, altele decât instanțele, că, în cazul României, nu s-a indicat existența unei atari alternative.

5. Măsurile întreprinse de autorităților naționale responsabile față de recomandările Comitetului de Conformare

Față de Recomandările Comitetului de Conformare, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a elaborat – în 2019, Ghidul autorităților publice pentru accesul publicului la informația de mediu – care are scopul de a explicita prevederile Convenției Aarhus, într-o manieră accesibilă înțelegerii publicului larg și – în 2021, a adoptat „Strategia pentru implementarea prevederilor Deciziei VI/8h privind conformarea României cu cerințele Convenției Aarhus”[22].

Obiectivele strategiei privesc trei dimensiuni, respectiv:

a) Dimensiunea normativă: stabilirea unor măsuri de modificare a legislației în vigoare prin propunerea unor amendamente în sectorul administrativ, acolo unde este necesară participarea publicului în contextul emiterii unor avize/acorduri, licențe sau autorizații, sau prin elaborarea unor acte normative noi.

b) Dimensiunea strategică: înțelegerea de către personalul administrației publice centrale și locale a importanței respectării prevederilor Convenției Aarhus.

c) Dimensiunea organizațională: instrument pentru colectarea și monitorizarea cererilor primite ce fac referire la accesul publicului la informație.

6. În loc de concluzii

Cum bine afirma profesorul Mircea Duțu, într-un articol sugestiv intitulat „Mediul în căutarea Justiției”[23]: „Contenciosul de mediu – civil, penal, administrativ, este totuși limitat în raport cu amploarea fenomenului, cu încălcările reale de lege, iar justițiabilitatea legislației ecologice și efectivitatea ei trebuie să constituie pe mai departe o prioritate pentru România”.

Am spune că doar promovarea conceptelor și instituțiilor juridice eficiente în domeniu nu este suficientă, că efectivitatea justițiabilității dreptului la mediu trebuie să constituie o prioritate a autorităților, pentru ca protecția mediului să devină și o realitate românească. Altfel, pe bună dreptate se spune că „exersăm o democrație formală, acordând cetățenilor drepturi de care nu pot beneficia”.

Dacă „mediul este o responsabilitate pe care ne-o asumăm în comun”, legislația de mediu și implementarea ei este o responsabilitate pe care trebuie să și-o asume autoritățile statului, într-o cooperare loială și în efort conjugat, cu ascultarea „glasului” O.N.G.-urilor de mediu, cărora legislația națională[24] – în acord cu Convenția de la Aarhus, le recunoaște calitate procesual activă în litigiile care au ca obiect protecția mediului. Și pentru ca protecția mediului să devină și o realitate românească, în raport de tematica abordată prin prezentul articol, apreciem necesar:

a) o aprofundare din partea magistraților specializați pe domeniul contenciosului de mediu a Convenției de la Aarhus și a legislației naționale adoptate în implementarea ei;

b) adoptarea unei legi speciale referitoare la accesul la informația ecologică (asemenea legi fiind de mult timp în vigoare în Germania,, Spania, Austria, Cehia, Slovacia etc.);

c) incorporarea principiilor Convenției de la Aarhus într-o Cartă de mediu, după modelul Franței.
DOWNLOAD FULL ARTICLE


* Comunicare la Conferința „Dreptul mediului – cinci decenii de evoluții, reglementare și dezvoltări conceptuale”, organizată de Universitatea „Ovidius” – Facultatea de Drept și Științe Administrative și Academia de Științe Juridice din România – Secția de drept internațional și de drept comparat, 31.05.2022, dedicată aniversării a 30 de ani de învățământ juridic ovidian.

[1] https://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/?uri=celex%3A32005D0370.

[2] Cunoscută informal sub numele de „Summitul Pământului, Declarația de la Rio a constat din 27 de principii, menite să ghideze țările în viitor pentru dezvoltare durabilă.

[3] „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

[4] Art. 174 TCE (art. 191 TFUE): „(4) În cadrul competențelor lor, Uniunea și statele membre cooperează cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente. Condițiile cooperării Uniunii pot face obiectul unor acorduri între aceasta și terțele părți în cauză. (5) Paragraful precedent nu aduce atingere competenței statelor membre de a negocia în cadrul organismelor internaționale și de a încheia acorduri internaționale”.

[5] M. Duțu, „Probleme ale efectivității accesului la informația privind mediul în activitatea comitetului de examinare a Convenției de la Aarhus, Experiența României”, în Revista „Dreptul” nr. 1/2020.

[6] Ruxandra Codrea, „ Accesul la informațiile de interes public privind mediul, în lumina Convenției de la Aarhus/Access to public interest information regarding the environment, according to the Aarhus Convention”, în revista Română de Jurisprudență nr. 1/2021.

[7] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 264,25.09.2006; https://eur-lex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32006R1367.

[8] Publicată în JO L 156, 25.6.2003, pp. 17-25.

[9] Disponibilă pe https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/LSU/? uri= CELEX:52003PC0624.

[10] Disponibilă pe site-ul https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Rio%20plus%20Aar%20hus%20%E2%80%93%20dup%C4%83%2020.pdf.

[11] Publicată în M. Of. nr. 224 din 22 mai 2000.

[12] Publicată în M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.

[13] Art. 12 alin. (1): „Autoritățile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informații privind mediul, în cazul în care divulgarea informațiilor afectează: în cazul în care divulgarea informațiilor afectează: a) confidențialitatea procedurilor autorităților publice, atunci când aceasta este prevăzută de legislația în vigoare; b) relațiile internaționale, securitatea publică sau apărarea națională; c) cursul justiției, posibilitatea oricărei persoane de a fi subiectul unui proces corect sau posibilitatea unei autorități publice de a conduce o anchetă penală ori disciplinară; d) confidențialitatea informațiilor comerciale sau industriale, atunci când aceasta este prevăzută de legislația națională sau comunitară în vigoare privind protejarea unui interes economic legitim, inclusiv interesul public în păstrarea confidențialității statistice și a secretului taxelor; e) drepturile de proprietate intelectuală; f) confidențialitatea datelor personale și/sau a dosarelor privind o persoană fizică, în cazul în care acea persoană nu a consimțit la divulgarea către public a informațiilor, atunci când confidențialitatea este prevăzută de legislația națională sau comunitară în vigoare; g) interesele sau protecția oricărei persoane care a oferit voluntar informațiile cerute, fără ca acea parte să aibă obligația legală sau să fie posibil a fi obligată legal să furnizeze informațiile, cu excepția cazului în care acea persoană a consimțit la divulgarea informației respective; h) protecția mediului la care se referă astfel de informații cum ar fi localizarea speciilor rare”.

[14] Publicată în M. Of. nr.248 din 12 aprilie 2002.

[15] Publicată în M. Of. nr. 575 din 5 august 2002.

[16] Publicată în M. Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.

[17] Publicată în M. Of. nr. 1043 din 10 decembrie 2015.

[18] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

[19] ACCC – acronime ale Comitetului de Aplicare a Convenției de la Aarhus.

[20] Dosarele nr. 6584/118/2008 și 59715/3/2010.

[21] Pentru detalii, a se vedea Ruxandra Codrea, „Accesul la informațiile de interes public privind mediul, în lumina Convenției de la Aarhus/Access to public interest information regarding the environment, according to the Aarhus Convention”, în revista Română de Jurisprudență nr. 1/2021

[22] Disponibilă pe site-ul: http://www.mmediu.gov.ro/app/webroot/uploads/files/Strategia%20actualizata%202021.pdf.

[23] Articol disponibil pe site-ul: https://revista22.ro/opinii/mircea-dutu/mediul-in-cautarea-justitie.

[24] Art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005: „Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în justiție în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecția mediului”.

Neconformarea României cu cerințele Convenției de la Aarhus, observată prin prisma Deciziei nr. VI/8h/2017 a Comitetului de Conformare al Convenției și măsurile întreprinse de autorităților naționale responsabile față de recomandările Comitetului was last modified: December 5th, 2022 by Anca Jeanina Niță

Only registered users can comment.

Arhiva Revista