Natura juridică a dreptului la imagine. Perspectiva dualității între drept al personalității și drept patrimonial

Dreptul la imagine, deși adesea analizat în contextul drepturilor personalității, prezintă o natură juridică complexă, ce depășește sfera strictă a protecției demnității și identității. Asemenea dreptului la nume sau la integritate fizică, dreptul la imagine protejează un atribut esențial al persoanei, permițând individului să controleze modul în care este perceput și reprezentat în societate. Totuși, spre deosebire de drepturile clasice ale personalității, a căror natură extrapatrimonială este evidentă, dreptul la imagine este susceptibil de o anumită formă de exploatare economică, prin utilizarea sa în diverse contexte comerciale. Această particularitate ridică o serie de întrebări fundamentale privind încadrarea sa juridică adecvată și limitele până la care poate fi asimilat unui bun incorporal.

În lumina distincției consacrate de art. 535 Cod civil în legătură cu lucrurile necorporale și bunurile incorporale, analiza dreptului la imagine devine și mai nuanțată. Potrivit acestui text legal, sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale care constituie obiectul unui drept patrimonial. Dacă imaginea unei persoane este considerată lucru necorporal, ea ar exista ca o simplă reprezentare intangibilă, iar în măsura în care această imagine este „apropriată” și devine obiect al unui drept patrimonial, ea capătă valențele unui „bun incorporal”. Prezentul articol cercetează această posibilă încadrare și limitele în care exploatarea sa comercială respectă consecințele impuse de drepturile personalității. Astfel, vom analiza atât încadrarea dreptului la imagine în categoria drepturilor personalității, cât și probabilitatea ca exploatarea sa comercială să transforme acest drept într-o entitate juridică distinctă, respectiv un bun incorporal aparținând persoanei fizice, susceptibil de dispoziție.

1. Delimitări terminologice fundamentale

Pentru o înțelegere temeinică a obiectului prezentei lucrări, considerăm necesare câteva clarificări de ordin terminologic. În primul rând, dreptul la imagine este descris în art. 73 Cod civil. Conform acestui articol, orice persoană are dreptul la propria imagine. În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

De menționat este faptul că, deși sediul materiei este Titlul II – Persoana fizică, Capitolul II – Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, Secțiunea 3 – Respectul vieții private și al demnității persoanei umane din Codul civil, legea nu exclude expressis verbis dreptul la imagine al persoanei juridice. Această teză se fundamentează pe formularea aleasă de legiuitor, care nu prezintă o distincție explicită între persoana fizică și juridică. Mai mult, în virtutea dispozițiilor art. 257 Cod civil, normele referitoare la protecția drepturilor nepatrimoniale sunt aplicabile și persoanelor juridice, a fortiori, recunoscându-se astfel, implicit, și dreptul la imagine al acestora, dar ținând cont de particularitățile acestor subiecte de drept. Nu în ultimul rând, jurisprudența confirmă această interpretare, existând precedente judiciare în care instanțele au fost învestite cu acțiuni având ca obiect constatarea încălcării dreptului la imagine al unor persoane juridice^[1].

Dreptul la imagine, în lumina prevederilor art. 58 Cod civil^[2], reprezintă o manifestare a propriei individualități, un drept nepatrimonial ce face parte din categoria drepturilor personalității.

Drepturile personalității sunt o subclasificare a drepturilor nepatrimoniale a căror existență este strâns legată de persoana umană. S-a afirmat faptul că în procesul definirii drepturilor personalități, doctrina s-a raportat la drepturile subiective în general și la delimitarea lor de libertățile civile, abordare care a condus la concluzia că drepturile personalității ar fi forme specifice de manifestare a drepturilor subiective, concluzie ce constituie un fundament solid pentru răspunderea delictuală a persoanelor care aduc atingeri acestor drepturi.^[3] Deci, în esență, drepturile personalității sunt drepturi subiective nepatrimoniale, recunoscute persoanelor prin simpla lor existență, care protejează valori juridice inestimabile în bani, precum viața, onoarea și demnitatea, prerogative extrapatrimoniale fundamentale, strâns legate de ființa umană.

În literatura de specialitate drepturile personalității au fost definite ca „acele prerogative prin care titularului i se recunoaște facultatea de a se bucura și de a-i fi apărate atributele și interesele esențiale și inerente persoanei sale sau ca prerogative extrapatrimoniale intim atașate persoanei, care exprimă chintesența ființei umane, fiind intrinseci acesteia”^[4].

Din esența lor juridică, drepturile personalității prezintă următoarele caractere: inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, insesizabilitatea, caracterul absolut și strict personal.

Astfel, drepturile personalității nu necesită concursul altei persoane pentru a putea fi exercitate, sunt opozabile erga omnes, iar încălcarea lor dă naștere unui drept patrimonial și distinct de reparare a prejudiciului cauzat prin delict. Într-o opinie, s-a negat caracterul absolut al dreptului la imagine motivat pe faptul că o utilizare a imaginii unei persoane în exercitarea altui drept fundamental, precum dreptul la libera exprimare, este permisă, atunci când este exercitat cu bună-credință^[5]. Într-adevăr, caracterul absolut trebuie analizat nu din prisma unei priorități absolute a dreptului la imagine în raport cu alte drepturi aflate în concurs, ci în virtutea opozabilității erga omnes și a exercitării sale fără a fi necesar concursul altei persoane. Acestea sunt, în principal, trăsăturile definitorii ale unui drept absolut, iar această interpretare nu implică ideea că protecția dreptului la imagine ar trebui să prevaleze în mod necondiționat asupra altor drepturi.

Caracterul inalienabil reiese din însăși esența drepturilor personalității, titularul lor neputând renunța la exercițiul lor sau înstrăina, iar acestea nu se transmit moștenitorilor, stingându-se la decesul persoanei^[6].

Mai mult, caracterul imprescriptibil, atât extinctiv, cât și achizitiv, denotă imposibilitatea oricărui terț de a dobândi drepturile personalității unui individ prin exercitare nelegitimă, dar și posibilitatea titularului de a exercita oricând acțiunile de protecție a acestora. Totuși, dreptul la despăgubiri, fiind un drept patrimonial, se supune regulilor generale ale prescripției extinctive^[7].

În ceea ce privește caracterul insesizabil, se remarcă faptul că drepturile personalității nu pot face obiectul unei urmăriri de către creditorii titularului. Pe de altă parte, în privința dreptului la despăgubiri, născut ca urmare a unei atingeri aduse drepturilor personalității, acest caracter nu este aplicabil.

Referitor la caracterul intuitu personae, drepturile personalității, de regulă, nu pot fi exercitate decât de titular, nu prin reprezentant, însă acest caracter considerăm că este de natura, nu de esența drepturilor personalității. În practică, în privința dreptului la imagine, se admite încheierea unui mandat cu reprezentare prin care titularul dreptului la imagine împuternicește mandatarul în vederea încheierii unor acte juridice referitoare la autorizarea sau interzicerea reproducerii ori utilizării imaginii sale de către terțe persoane.

În analiza drepturilor personalității, în doctrina juridică română și franceză s-a făcut o distincție între o accepțiune stricto sensu, care include drepturi precum dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la sănătate și integritate fizică și psihică, și o accepțiune lato sensu, mai amplă, ce înglobează și libertățile civile, deși acestea din urmă nu se circumscriu conceptului strict de drepturi subiective^[8].

De asemenea, este esențial de subliniat că noțiunea de drepturi ale personalității nu trebuie confundată cu cea de personalitate juridică. În timp ce personalitatea juridică desemnează capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații, deci aptitudinea de a fi subiect de drept, drepturile personalității reprezintă drepturi subiective nepatrimoniale, facultăți de acțiune recunoscute și protejate de lege, strâns legate de individualitatea titularului. În același sens, s-a analizat și afirmat distincția dintre drepturile personalității și caracterul strict personal al exercitării anumitor drepturi, acesta din urmă, astfel cum am afirmat, reprezentând doar un caracter al drepturilor personalității, nu o categorie distinctă de drepturi, referindu-se la o modalitate specifică de exercitare a drepturilor.^[9]

2. Natura juridică a dreptului la imagine

Prin prezenta secțiune a lucrării ne propunem aprofundarea analizei naturii juridice a dreptului la imagine, demers ce implică o incursiune în evoluția conceptului de bun incorporal. În conformitate cu definiția legală consacrată de art. 535 Cod civil, vom examina elementele constitutive ale bunului incorporal, astfel că se conturează necesară o analiză a distincției dintre lucrurile necorporale și bunurile incorporale.

În doctrină, lucrurile necorporale sunt definite ca entități intangibile ce dobândesc această calitate în momentul în care îndeplinesc cumulativ trei criterii: au o configurație proprie, stabilă și autonomă^[10]. Aceste lucruri necorporale sunt susceptibile de a deveni bunuri prin apropriere, în măsura în care fac obiectul unui drept patrimonial, conform art. 535 Cod civil. În literatura juridică, drepturile patrimoniale sunt ele însele considerate bunuri incorporale. Această perspectivă contemporană reprezintă rezultatul unei evoluții îndelungate, marcate de influența semnificativă a dreptului roman. Romanii, prin distincția dintre res corporales și res incorporales au intuit importanța entităților juridice abstracte, susceptibile de apropriere și valoare economică. Împăratul Iustinian, în mod particular, prin celebra sa lucrare Iustiniani Institutiones, a contribuit decisiv la conturarea noțiunii de bun incorporal, succedându-l pe Gaius și definind bunurile incorporale prin esența lor juridică, nu prin caracterul material. Astfel, pentru Iustinian, chiar și obiectul unei obligații – prestația – indiferent de natura sa tangibilă (o sumă de bani) sau intangibilă, putea fi considerată un bun incorporal, întrucât reprezenta un drept patrimonial, o valoare în sine^[11]. Această concepție extinsă a bunului incorporal este esențială pentru a înțelege dificultatea încadrării dreptului la imagine, drept al personalității, în categoria specifică a bunurilor incorporale. Bunurile, prin natura lor, trebuie să posede o valoare patrimonială intrinsecă, susceptibilă de a fi desprinsă de persoana titularului. Or, chiar dacă titularul dreptului la imagine atribuie acestuia, impropriu, o valoare patrimonială prin pretinderea unei remunerații în cadrul exploatării reprezentării sale fizice în diverse contexte comerciale, această acțiune nu transformă dreptul la imagine în sine într-un drept patrimonial. Dreptul la imagine nu devine, astfel, un bun incorporal apropriat căruia atributele dreptului de proprietate usus, fructus și abusus i-ar fi aplicabile.

Prin urmare, argumentăm faptul că recunoașterea dreptului la imagine ca un drept patrimonial, și deci, ca un bun incorporal, conduce, reductio ad absurdum, la acceptarea tezei că titularul dreptului la imagine ar putea dispune de aceasta nu doar prin autorizarea sau interzicerea reproducerii sau utilizării sale, ci printr-o cesiune a dreptului însuși, o concluzie juridică inacceptabilă în lumina caracterului inalienabil al drepturilor personalității. De altfel, și în literatura juridică s-a admis faptul că imaginea persoanei este un element propriu acesteia, nedetașabil și dependent de persoană, nu este perceput ca un lucru și nu poate fi susceptibil de apropriere^[12].

Deși poate părea redundant, se impune a reitera faptul că dreptul patrimonial născut ca urmare a unei atingeri aduse dreptului la imagine al persoanei reprezintă un drept distinct, integrat în patrimoniul său (spre deosebire de drepturile nepatrimoniale care, prin esența lor, sunt exterioare acestuia), având evident, un temei juridic distinct.

În fine, pentru a desăvârși argumentarea, considerăm necesar să menționăm că deși art. 60 din Codul civil recunoaște dreptul persoanei de a dispune de sine însăși, este esențial să subliniem că această libertate nu este absolută, fiind circumscrisă limitelor imperative inclusiv ale ordinii publice. Conceptul de ordine publică, definit în doctrină ca „ansamblu de norme și măsuri cu caracter politic, economic, social și juridic prin care se asigură funcționarea normală a instituțiilor statului și a organismelor legal constituite, menținerea liniștii cetățenilor, apărarea avutului public și privat, precum și respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor”^[13], își găsește aplicabilitate și în contextul dreptului la imagine. Astfel, ordinea publică, înțeleasă ca un ansamblu de norme imperative instituite de legiuitor, se manifestă expres prin dispozițiile art. 58 alin. (2) din Codul civil, care statuează caracterul netransmisibil al drepturilor personalității. Prin urmare, atât limitele impuse de ordinea publică în art. 60, cât și interdicția expresă de a transmite drepturile personalității din art. 58 alin. (2) converg către concluzia că dreptul la imagine nu poate fi patrimonializat și nu poate face obiectul unei cesiuni.

În continuarea acestei analize, se impune o paralelă între dreptul la imagine și datele cu caracter personal, acestea din urmă putând fi conceptualizate ca genul proxim al imaginii persoanei. În doctrina juridică se susține că datele cu caracter personal sunt inițial considerate simple informații, conform definiției lor legale^[14]. Însă, atunci când aceste informații sunt organizate într-o structură distinctă, stabilă și autonomă (precum o bază de date), ele capătă valențele unui lucru necorporal și pot deveni, prin apropriere, bunuri incorporale^[15]. Astfel, putem argumenta faptul că datele cu caracter personal, în stadiul lor incipient de informații, nu se încadrează nici în noțiunea de lucru necorporal, nici în cea de bun incorporal, și, prin urmare, nu se pune problema unei valori patrimoniale. Imaginea persoanei, ca informație cu caracter personal nu este susceptibilă de a deveni bun incorporal, ea făcând parte din categoria elementelor specifice identității fizice ale persoanei, conform definiției din Regulamentul (UE) 2016/679.

Făcând o paralelă în contextul analizei distincției dintre mijloacele de identificare ale persoanei și atributele de identificare, în literatura de specialitate s-a admis faptul că „unele atribute de identificare ale persoanei fizice sunt obiectul unor drepturi personal nepatrimoniale specifice (dreptul la nume, dreptul la domiciliu și reședință, dreptul la stare civilă), dar cele mai multe asemenea atribute de identificare sunt simple elemente ale personalității. Protecția lor se face în mod indirect, prin intermediul dreptului la protecția prelucrării datelor cu caracter personal, înțeles ca drept fundamental al omului din perspectiva dreptului european și din perspectiva protecției juridice internaționale a drepturilor omului, respectiv ca drept al personalității, din perspectiva dreptului intern”^[16].

În concluzie, analiza comparativă a dreptului la imagine cu datele cu caracter personal relevă un raport de la specie la gen. Imaginea persoanei, ca reprezentare fizică individualizată, constituie o specie a genului mai larg reprezentat de datele cu caracter personal. Imaginea persoanei, deși reprezintă date cu caracter personal (reprezentarea fizică fiind o informație despre persoană, în accepțiunea legiuitorului european), este indisolubil legată de individualitatea și demnitatea persoanei, fiind încadrată în sfera drepturilor personalității. Datele cu caracter personal, în schimb, având un spectru mai larg de aplicare, incluzând nu doar reprezentarea fizică ci și diverse informații precum nume, date de contact, date biometrice etc., sunt reglementate printr-un cadru normativ specific care pune accent pe protecția vieții private și controlul asupra propriilor date, indiferent dacă aceste date sunt sau nu legate direct de imaginea persoanei. În consecință, deși imaginea este o formă de informație cu caracter personal, dreptul la imagine se bucură de o reglementare complexă din diferite ramuri juridice.

Dreptul la imagine este un drept fundamental, recunoscut și protejat de lege, care conferă fiecărei persoane controlul asupra utilizării reprezentării sale fizice (înfățișarea sau vocea sa). Din punct de vedere juridic, orice persoană care dorește să reproducă sau să utilizeze imaginea unei persoane trebuie să obțină consimțământul acesteia, cu anumite excepții, expres reglementate de lege, atunci când consimțământul persoanei este prezumat^[17].

Cu toate acestea, în practică, se constată o tendință de a echivala dreptul la imagine, în ansamblul său, cu dreptul de reproducere a portretului persoanei fizice, așa cum este definit de art. 89 din Legea nr. 8/1996^[18]. Această echivalare poate conduce la o înțelegere incompletă a implicațiilor juridice și etice ale utilizării imaginii, mai ales în context comercial. În continuare, ne propunem o explorare a acestor nuanțe și distincțiilor dintre dreptul de autor și drepturile personalității.

În interpretarea dispozițiilor art. 89 din Legea nr. 8/1996^[19], astfel cum s-a admis în literatura juridică, dreptul la imagine se poate suprapune cu dreptul de autor, caz în care utilizarea operei ce conține portretul persoanei fizice necesită consimțământul acesteia^[20], cu excepțiile referitoare la persoana care este de profesie model sau care a primit o remunerație în schimbul captării imaginii sale. Această suprapunere nu este de identitate în ce privește dreptul la imagine, ce are un caracter nepatrimonial, cu dreptul de autor asupra operei ce conține portretul, ci este o suprapunere de categorii de drepturi ce necesită o analiză nuanțată. Deși dreptul de autor asupra unei opere (fotografice, vizuale etc.) și dreptul la imagine al persoanei reprezentate pot coexista, este esențial să se păstreze distincția fundamentală dintre ele. Nu se poate afirma că dreptul la imagine, prin natura sa nepatrimonială, se absoarbe în dreptul de autor. Cum în cadrul unei opere muzicale se pot suprapune dreptul de autor asupra compoziției muzicale, dreptul conex dreptului de autor al artistului interpret asupra interpretării, precum și drepturile conexe ale producătorilor de fonograme asupra fixării interpretării și compoziției, fiecare dintre aceste drepturi având un obiect, un titular și o funcție distincte, chiar dacă sunt strâns legate în cadrul aceleiași opere; în mod similar, dreptul la imagine și dreptul de autor coexistă, dar nu se substituie unul altuia.