Mandatul european de arestare. Motive de neexecutare facultativă

Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție la nivelul Uniunii Europene reprezintă un obiectiv strategic, de importanță majoră, atât pentru statele membre, cât și pentru cetățenii acestora. Însă, realizarea acestui deziderat este condiționată de eficiența cooperării statelor în materia procedurilor judiciare penale care presupun eforturi de uniformizare a reglementărilor penale și procesual penale, proceduri administrative coerente și acțiuni comune, toate acestea urmărind prevenirea și combaterea criminalității, pentru a oferi cetățenilor europeni un nivel ridicat de protecție în spațiul comunitar.

În acest context, cooperarea judiciară în materie penală se privește a fi unul dintre pilonii de bază ai Uniunii Europene, ea fiind concretizată într-un sistem de principii și reglementări în baza cărora statele membre își acordă sprijin reciproc în vederea eficientizării luptei împotriva criminalității.

Una dintre coordonatele de bază ale cooperării judiciare în materie penală este procedura extrădării în baza căreia infractori refugiați pe teritoriul altor state pentru a se sustrage de la urmărire penală, judecată sau de la executarea unei pedepse, pot fi predați statului pe teritoriul căruia au săvârșit infracțiunea, în vederea tragerii lor la răspundere penală.

În decursul timpului au existat diverse reglementări internaționale care au conturat direcțiile de acțiune în materia extrădării în relațiile dintre statele membre. În acest sens, sunt relevante Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957[1], Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975[2], al doilea Protocol adițional din 17 martie 1978[3], Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977[4] cu dispozițiile privitoare la extrădare, Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995[5], Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996[6], dar și titlul III al Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985[7]. Toate aceste convenții internaționale reglementează extrădarea ca fiind o procedură specială, în temeiul căreia un stat solicitat acceptă predarea unei persoane care se află pe teritoriul său și care este urmărită penal, judecată sau căutată în vederea executării unei pedepse, către un alt stat solicitant. Această procedură formală, pe alocuri complexă și de durată, date fiind formalitățile impuse, competența autorităților administrative sau politice implicate în procedura clasică a extrădării, poate genera întârzieri și obstacole în finalizarea ei, ceea ce afectează, în final, celeritatea procedurii.

1. Mandatul european de arestare în legislația comunitară

Legiuitorul comunitar s-a preocupat de găsirea unor soluții de accelerare a procedurii de extrădare, prin introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate definitiv, care încearcă să se sustragă răspunderii penale. Acest demers s-a concretizat prin adoptarea Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul de arestare și procedurile de predare între statele membre [8] (în continuare Decizia 2002/584/JAI) prin care se urmărește „reorganizarea dreptului de extrădare (predare) în interiorul Uniunii Europene în virtutea principiilor recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a încrederii reciproce între statele membre”[9]. Doctrina[10] califică această decizie ca fiind „măsura cu cea mai mare anvergură de până acum în istoria extrădării mai ales din punct de vedere al simplificării și accelerării procedurii. Pe de o parte se elimină obstacolele tradiționale, ca de exemplu principiul dublei incriminări, al refuzului transmiterii în cazul infracțiunilor politice, militare și fiscale și al netransmiterii cetățenilor proprii; pe de altă parte, se renunță la executarea unei proceduri de extrădare tradiționale în două etape (emiterea mandatului de către o instanță de judecată – aprobarea de către un organ administrativ).”

În acest fel, instrumentele anterioare privitoare la extrădare au fost înlocuite cu mandatul european de arestare care reprezintă prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce și pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare[11]. Mandatul european de arestare se dovedește a fi un instrument fundamental, facil și rapid de extrădare, ce are la bază principiul recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre. Privit dintr-o altă perspectivă, mandatul european de arestare ridică o serie de provocări la nivelul autorităților judiciare naționale, care se pot afla uneori, fie în situația de a executa o hotărâre de condamnare pentru o faptă care nu este reglementată ca și infracțiune în dreptul lor intern, fie în situația de a executa o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate pentru o infracțiune pentru care legislația statului de executare prevede posibilitatea suspendării executării sub supraveghere ori arestul la domiciliu.

În aceste condiții, o armonizare legislativă și administrativă este absolut necesară, la fel ca și implementarea unor proceduri comune care să guverneze predarea unei persoane urmărite, judecate sau condamnate de către un stat către alt stat.

Tocmai acesta este obiectul deciziei cadru, de a înlocui extrădarea cu un sistem simplificat de predare între autoritățile judiciare și de a crea un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, ceea ce presupune o cooperare între autoritățile judiciare, sprijin practic și administrativ din partea autorităților centrale, toate acestea având la bază un grad ridicat de încredere între statele membre.

Decizia 2002/584/JAI definește mandatul european de arestare și indică domeniul de aplicare al acestuia, precizează motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare, garanțiile pe care trebuie să le ofere statul emitent, stabilește autoritățile judiciare competente, dar și procedura de emitere, transmitere și executare a mandatului european de arestare, precum și procedura de predare a persoanei ce face obiectul mandatului.

Decizia cadru a fost transpusă în legislația internă prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[12] care reprezintă dreptul comun în materia extrădării, legea suferind multiple modificări și completări ca urmare a implementării legislației comunitare. În concordanță cu dispozițiile deciziei sus amintite, legea cooperării judiciare în materie penală reglementează și ea mandatul european de arestare, stabilește competența și atribuțiile autorităților române, definește și stabilește forma și conținutul mandatului european de arestare, reglementează procedura de emitere și transmitere a acestuia, dar și procedura de executare a mandatului, motivele de refuz a executării acestuia, precum și procedura de predare a persoanei solicitate și drepturile procesuale ale acesteia pe tot parcursul procedurii, toate aceste dispoziții având ca temei reglementările deciziei cadru.

I.1. Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare în legislația și practica comunitară

Fără a insista asupra conceptului mandatului european de arestare, domeniului de aplicare al acestuia, ori asupra procedurii de emitere, transmitere sau executare a acestuia, prezentul studiu își propune să analizeze, din perspectiva reglementării comunitare și a jurisprudenței comunitare, situațiile în care un stat solicitat poate refuza executarea unui mandat european de arestare.

Prealabil acestei analize, este de remarcat faptul că Decizia 2002/584/JAI, și, în acord cu ea, și Legea nr. 302/2004, reglementează două categorii de ipoteze în care este posibil refuzul executării unui mandat european de arestare, acestea fiind structurate în două categorii: motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare și motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare. Ele sunt reglementate de dispozițiile articolelor 3 și 4 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, fiind preluate cu mici modificări în legislația internă, la dispozițiile articolului 99 din Legea nr. 302/2004.

În categoria motivelor de neexecutare obligatorie decizia include: intervenția amnistiei pentru infracțiunea ce stă la baza mandatului european, conform legislației statului de executare când acesta ar avea competența urmăririi acestei infracțiuni, conform dreptului său penal, apoi, incidența principiului ne bis in idem cu ipoteza judecării definitive pentru aceleași fapte într-un stat membru și cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform dreptului statului de condamnare, și, în ultimul rând, neîndeplinirea condițiilor răspunderii penale conform legii statului de executare, sub aspectul vârstei infractorului.

Aceste trei motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare au fost preluate de legislația internă, în procesul de implementare a dispozițiilor comunitare în dreptul intern.

Nu vom insista asupra analizei acestor motive de refuz obligatorii întrucât nu reprezintă elementul central al prezentului studiu, dar vom încerca să surprindem viziunea legiuitorului comunitar asupra cauzelor și împrejurărilor care pot da naștere dreptului unui stat membru solicitat a executa un mandat european de arestare, să refuze predarea persoanei indicate în mandat, la solicitarea statului membru emitent.

I.2. Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare în legislația și practica comunitară

În categoria motivelor de neexecutare facultativă decizia include, în primul rând, faptele care nu constituie infracțiuni potrivit dreptului statului de executare, cu excepția faptelor în materia taxelor, impozitelor, vamă și schimb valutar pentru care executarea mandatului nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă și schimb valutar, ca și dreptul statului membru emitent. Dispozițiile articolului (art.) 4 punctul 1 din decizie care reglementează acest motiv de refuz trebuie coroborate, însă, cu dispozițiile articolului 2 la care se face trimitere expresă, și care cuprinde, la aliniatul (alin.) 2 enumerarea infracțiunilor care pot determina predarea în baza unui mandat european de arestare și pentru care nu se mai impune verificarea dublei incriminări, ele fiind pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin trei ani. În această categorie sunt enumerate: apartenența la o organizație criminală, terorismul, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive, corupția, frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, spălarea produselor infracțiunii, falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro, criminalitatea informatică, infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție, facilitarea intrării și a șederii ilegale, omuciderea voluntară, loviturile și vătămările corporale grave, traficul ilicit de organe și țesuturi umane, răpirea, sechestrarea și luarea de ostateci, rasismul și xenofobia, jafurile organizate sau armate, traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă, înșelăciunea, racketul și extorcarea de fonduri, contrafacerea și pirateria produselor, falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri, falsificarea mijloacelor de plată, traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere, traficul ilicit de materiale nucleare și radioactive, traficul de vehicule furate, violul, incendierea cu intenție, infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale, sechestrarea ilegală de aeronave și nave, sabotajul.

Pentru alte infracțiuni decât cele enumerate mai sus, predarea în baza unui mandat european de arestare poate fi supusă condiției ca faptele pentru care se cere predarea să constituie infracțiune potrivit dreptului statului de executare, fără a avea importanță calificarea acesteia sau elementele constitutive, după cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (4) din decizie.

Analizând primul motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prin prisma acestor dispoziții, se constată că acest motiv are în vedere situația acelor fapte care nu constituie infracțiuni potrivit dreptului statului de executare, deci lipsește dubla incriminare, iar aceste fapte nu sunt enumerate în categoria celor de la articolul 2 alin. (2) din decizie. Ca atare, pot fi avute în vedere faptele enumerate la acest aliniat și pentru care legea statului emitent al mandatului prevede o pedeapsă sau măsură de siguranță privativă de libertate mai mică de trei ani, iar fapta nu constituie infracțiune în statul membru de executare.

Sub aspectul înțelesului noțiunii de „infracțiune” și sub aspectul limitelor de pedeapsă la care fac trimitere dispozițiile de mai sus, vor fi avute în vedere dispozițiile legale ale statului emitent al mandatului.

O situație practică inedită și care poate da naștere acestui motiv de neexecutare facultativă este situația condamnării la o pedeapsă privativă de libertate aplicată unei persoane pentru mai multe acte materiale sau acțiuni ce constituie elementele unei singure infracțiuni potrivit legislației statului emitent, iar unele dintre aceste acțiuni nu constituie infracțiuni potrivit legislației statului de executare. Cu privire la această chestiune, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o decizie preliminară, în cauza C-168/21 din 14 iulie 2022[13] la solicitarea Curții de Casație din Franța, prin care a statuat că art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, citite în lumina art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate atunci când aceasta a fost aplicată în statul membru emitent pentru săvârșirea, de către persoana solicitată, a unei singure infracțiuni constând în mai multe acte, dintre care numai unele constituie infracțiune în statul membru de executare. Această soluție se întemeiază pe diferențele existente în legislațiile naționale sub aspectul reglementării activității infracționale compusă din mai multe acte materiale sau acțiuni infracționale, cum este și cazul legislației noastre interne care reglementează forme ale unității naturale de infracțiune și ale unității legale de infracțiune, care se pot regăsi în ipoteza de mai sus.

Cu privire la acest aspect, Curtea a apreciat că „o corespondență perfectă nu este necesară nici între elementele constitutive ale infracțiunii, astfel cum este descrisă de dreptul statului membru emitent și, respectiv, de cel al statului membru de executare, nici în ceea ce privește denumirea sau clasificarea acestei infracțiuni potrivit legislațiilor naționale respective, nefiind necesar ca totalitatea faptelor constitutive ale unei infracțiuni unice vizate de mandatul european de arestare să constituie o infracțiune în statul membru de executare”[14].

Un alt motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la punctul 2 al articolului 4 din decizie privește situația faptelor pentru care se desfășoară deja o urmărire penală în statul de executare, pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului european de arestare.

În aprecierea identității faptei, vor fi avute în vedere elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum ele rezultă din hotărârea judecătorească de condamnare ce stă la baza mandatului european, după cum a statuat Curtea de Justiție în cauza C-289/15 Grundza[15].

Al treilea motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut de dispozițiile articolului 4 punctul 3 din decizie are în vedere faptele pentru care autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis: fie să nu înceapă̆ urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să pună̆ capăt urmăririi penale, fie să vizeze fapte care fac obiectul unei decizii definitive într-un stat membru, împrejurare care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor.

Acest motiv este, practic, o aplicație a principiului ne bis in idem cu privire la care Curtea de Justiție Uniunii Europene a apreciat că trebuie să aibă o interpretare uniformă în cadrul Uniunii Europene. În acest scop, deciziile adoptate de curte în materia interpretării și aplicării acestui principiu sunt incidente și în ceea ce privește mandatul european de arestare[16].

În ceea ce privește sensul sintagmei „aceleași fapte” din cuprinsul punctului 3 al articolului 4 din decizie, Curtea a arătat că ea are un înțeles autonom în dreptul Uniunii și are în vedere „actele materiale identice sau un ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică dată acestora sau de interesul juridic protejat”[17].

Decizia definitivă la care face referire acest aliniat este acea decizie a autorităților statului emitent prin care se soluționează în mod definitiv acțiunea penală cu privire la aceeași persoană și aceleași fapte privite în materialitatea lor, și care nu dau posibilitatea redeschiderii procedurii, iar caracterul definitiv al deciziei urmează a fi evaluat pe baza dreptului statului membru în care aceasta a fost dată. Exercitarea unor căi extraordinare de atac nu pot afecta caracterul definitiv al procedurii întrucât, deși ele reprezintă o continuare a primei proceduri, caracterul definitiv al deciziei nu poate depinde de exercitarea lor, astfel cum a apreciat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Zolotoukhine împotriva Rusiei din 10 februarie 2009[18].

Sensul noțiunii de „decizie definitivă” la care face trimitere acest articol nu vizează, însă, doar hotărârile judecătorești definitive, pronunțate de o instanță de judecată, ci are în vedere și deciziile emise de o autoritate însărcinată cu administrarea justiției penale în sistemul juridic național în cauză, prin care se încetează definitiv urmărirea penală într-un stat membru, chiar dacă astfel de decizii sunt adoptate fără implicarea unei instanțe și nu iau forma unei hotărâri judecătorești, în această categorie putând fi incluse ordonanțele procurorului.

Cu privire la aceste categorii de decizii, Curtea a interpretat că „o ordonanță̆ de netrimitere în judecată care împiedică̆, în statul contractant în care a fost dată, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanța respectivă, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă, în sensul articolului 54 CAAS, care împiedică̆ desfășurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte într-un alt stat contractant”[19].

În schimb, închiderea unui caz de către un procuror care a decis să nu inițieze urmărirea penală întrucât aceasta a fost începută într-un alt stat membru, împotriva aceluiași inculpat și pentru aceleași fapte, fără̆ nicio examinare pe fond a cauzei, nu poate fi apreciată ca fiind o decizie definitivă, după cum a statuat Curtea în cauza Miraglia[20].

De asemenea, o decizie a parchetului de încetare în mod definitiv a urmăririi penale, sub rezerva redeschiderii sau anulării sale, fără să fi fost aplicate pedepse, nu poate fi calificată drept decizie definitivă dacă din motivarea acestei decizii rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă̆ fără̆ ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată, absența audierii victimei și a unui eventual martor reprezentând un indiciu al lipsei unei astfel de urmăriri aprofundate, potrivit concluziilor Curții în Cauza C-129/14 PPU, Spasic, hotărârea din 27 mai 2014.

În același context se înscrie și ipoteza efectuării unei anchete penale împotriva unui autor necunoscut, iar decizia de finalizare a acestei proceduri a vizat în mod exclusiv autorul necunoscut și nu persoana solicitată prin mandatul european de arestare.

În schimb, o decizie definitivă de achitare întemeiată pe lipsa de probe, poate fi asimilată unei decizii definitive și poate constitui motiv facultativ de refuz al executării unui mandat european de arestare.

Punctul 4 al articolului 4 din decizie se referă la faptele pentru care s-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, conform dreptului statului de executare, iar aceste fapte sunt de competența acestui stat potrivit dreptului său.

Aceasta înseamnă că autoritatea judiciară care execută un mandat european de arestare nu poate refuza executarea acestuia în temeiul acestei dispoziții în cazul în care faptele nu intră sub jurisdicția statului membru de executare în temeiul propriului drept penal, chiar dacă urmărirea penală sau pedepsirea persoanei căutate s-a prescris potrivit dreptului statului emitent.

Pentru incidența acestui motiv de neexecutare facultativă este necesar ca soluția de achitare definitivă întemeiată pe prescrierea faptei să vizeze persoana solicitată prin mandatul european de arestare, motivul nefiind incident în cazul altor persoane, împrejurare dezlegată de curte în cauza Gasparini și alții.

Punctul 5 al articolului 4 are în vedere faptele care au fost judecate definitiv de un stat terț și pentru care sentința a fost executată, se află în curs de executare ori nu mai poate fi executată conform dreptului țării de condamnare.

Acest motiv de neexecutare facultativă poate fi invocat în situația în care persoana căutată a fost condamnată definitiv, pentru aceleași fapte, la o pedeapsă cu închisoarea, din care o parte a fost executată în statul terț în care a fost pronunțată pedeapsa, în timp ce restul pedepsei a fost amânată de o autoritate extrajudiciară a statului respectiv, în cadrul unei măsuri generale de clemență care se aplică și persoanelor condamnate pentru fapte grave și nu se bazează pe considerații obiective de politică penală.

Autorității judiciare de executare, atunci când își exercită puterea de apreciere de care dispune, îi revine sarcina de a găsi un echilibru între, pe de o parte, prevenirea impunității și combaterea criminalității și, pe de altă parte, asigurarea securității juridice pentru persoana în cauză[21].

Nu poate fi asimilată unei sentințe executate sau în curs de executare plata unei amenzi penale aplicate unei persoane condamnate prin aceeași hotărâre a unei instanțe dintr‑un alt stat membru la o pedeapsă privativă de libertate care nu a fost pusă în executare.

Punctul 6 al articolului 4 din decizie reglementează ca și motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare situația personală a celui la care se referă mandatul, reglementând ipoteza emiterii mandatului european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță̆ privative de libertate însă persoana căutată̆ rămâne în statul membru de executare sau este cetățean ori rezident al acestuia. În atare situație, autoritatea judiciară de executare ar putea avea în vedere, în locul predării persoanei în statul membru emitent, executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță̆ în statul membru al persoanei.

Acest motiv de neexecutare a mandatului trebuie analizat și din perspectiva dispozițiilor Deciziei-cadru 2008/909/JAI[22] care reglementează principiile recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală în vederea executării pedepselor și măsurilor privative de libertate în Uniunea Europeană. Fără a insista asupra dispozițiilor acestei decizii trebuie subliniat faptul că ea prevede un sistem de transferare a persoanelor condamnate în statul membru a căror cetățenie o dețin sau unde își au reședința obișnuită̆ ori în alt stat membru cu care au legături strânse.

De asemenea, interpretarea și aplicarea acestui motiv de refuz facultativ impune și analiza dispozițiilor articolului 16 și 19 din Directiva 2004/38[23] privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora și care reglementează dreptul de ședere permanentă pe teritoriul unui stat membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, precum și posibilitatea obținerii unui certificat care să ateste șederea permanentă pe teritoriul acestui stat.

Deși terminologia utilizată de punctul 6 al articolului 4 din Decizia cadru 2002/584 nu pare susceptibilă a crea confuzii, totuși unii dintre termenii utilizați, anume, „rezident” și „rămâne” au generat neclarități în interpretarea și aplicarea lor practică, astfel că CJUE a fost chemată să lămurească înțelesul acestora.

Astfel, în cauza C-66/08, Kozłowski[24] Curtea de Justiție a arătat că aceste două noțiuni au un înțeles autonom în dreptul Uniunii și au în vedere situația în care persoana căutată̆ și-a stabilit reședința efectivă în statul membru de executare și a dobândit, ca urmare a unei perioade de prezență stabilă în statul respectiv, anumite legături cu acel stat, care sunt de un nivel comparabil cu cele care rezultă din reședință̆. În ceea ce privește termenul „rămâne” acesta trebuie evaluat prin prisma unor elemente obiective precum durata, natura și condițiile prezenței unei persoane și a familiei și legăturilor economice cu statul membru de executare. Evaluarea acestor elemente obiective urmează a fi făcură de autoritățile statului de executare care vor avea în vedere motivele de reabilitare socială invocate de persoana la care se referă mandatul, putând refuza executarea acestuia chiar dacă infracțiunea ce stă la baza mandatului este pedepsită doar cu amenda în statul de executare însă dreptul acestui stat nu împiedică executarea efectivă a pedepsei privative de libertate. Evaluarea are un caracter global și are în vedere legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice, natura, durata și condițiile de ședere, astfel încât să se poată aprecia că între persoana solicitată și statul membru de executare există legături care confirmă faptul că aceasta este suficient de integrată, iar șansele de reabilitare cresc după executarea pedepsei privative de libertate.

Cel din urmă motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, reglementat de dispozițiile punctului 7 al articolului 4 din decizie este practic, o aplicație a excepției de la principiul teritorialității legii penale, anume, extrateritorialitatea acesteia, și are în vedere două ipoteze în care statul membru de executare poate refuza executarea mandatului european, anume: situația în care mandatul se referă la infracțiuni săvârșite integral sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau în alt loc asimilat acestui teritoriu, potrivit legislației statului de executare, respectiv, situația în care mandatul se referă la infracțiuni săvârșite în afara statului de executare, iar legislația acestuia nu permite urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului său.

1. Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare în legislația română

În acord cu prevederile Deciziei-cadru 2002/584 legislația internă reglementează, la art. 99 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, motive opționale de refuz a extrădării, atunci când România este stat de executare a unui mandat european de arestare emis de autoritățile altui stat membru.

Într-o analiză comparativă a acestor prevederi legale se constată că aceste motive opționale de refuz sunt cele preluate din dispozițiile deciziei-cadru, mici modificări fiind aduse motivului reglementat de punctul 6 al articolului 4 din decizie în sensul că, în ipoteza executării unui mandat european de arestare emis în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate, autoritățile judiciare române pot refuza executarea mandatului dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent al mandatului.

De asemenea, în ipoteza punctului 5 al articolului 4 din decizie, legislația internă precizează cauzele care pot determina neexecutarea sentinței definitive de condamnare, anume, intervenirea prescripției executării pedepsei, amnistia infracțiunii și grațierea pedepsei.

Tot în categoria motivelor opționale de refuz legislația internă include și o cauză incidentă procesului penal și care vizează, în esență, caracterul echitabil al procedurii în fața autorităților judiciare care au emis mandatul european de arestare. Aceasta se referă la lipsa persoanei indicate în mandat de la judecarea cauzei (cu excepția citării/notificării datei și locului procesului, reprezentarea părții de către un avocat ales sau din oficiu, prezent la judecată, renunțarea la calea de atac sau la rejudecarea cauzei, exercitarea dreptului la rejudecarea cauzei) și este reglementată în decizia cadru ca și o garanție pe care trebuie să o ofere statul emitent în cazuri speciale.

III. Considerații finale

Întemeindu-se pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești penale care impun pedepse ori măsuri privative de libertate, mandatul european de arestare se prezintă ca fiind o decizie judiciară executorie pe întreg teritoriul Uniunii Europene care permite predarea persoanelor căutate în vederea derulării urmăririi penale, cercetării judecătorești sau executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate, scopul declarat al acestui instrument juridic fiind rapiditatea și simplificarea procedurii de predare a persoanei ce face obiectul mandatului. Rapiditatea este asigurată de procedurile comune de lucru, de standardizarea cererilor și formularelor aferente acestei proceduri, care permit evitarea timpilor necesari traducerilor și informării, dar și prin cooperarea statelor în vederea identificării persoanelor căutate, reținerii și arestării acestora. Pe de altă parte, simplificarea este asigurată atât de standardizarea formularelor utilizate în cadrul procedurii, dar și de reconfigurarea rolului și atribuțiilor autorităților centrale în procedura de executare a unui mandat european de arestare. Practic, statul solicitat se află în situația de a executa o decizie judiciară emisă de autoritățile altui stat ca și cum ar fi emisă de propriile autorități judiciare. În acest demers, statelor de executare nu le revine obligația de a verifica temeinicia sau legalitatea soluției de condamnare, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor naționale competente, potrivit propriilor normelor de procedură penală care le conferă competența de a cenzura o condamnare pronunțată în primă instanță. Statului de executare îi revine obligația de a depune toate diligențele, prin autoritățile sale cu competență în materie, de a executa mandatul european de arestare pentru a preda, în final, persoana solicitată în mandat ori de a prelua executarea hotărârii definitive de condamnare, în anumite situații.

[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997, modificată și completată prin Legea nr. 74 din 7 aprilie 2005 și Legea nr. 224 din 1 iunie 2006.

[2] Publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997.

[3] Publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997.

[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 34 din 4 martie 1997.

[5] Publicată în JO C 78 din 30 martie 1995.

[6] Publicată în JO C 313/12 din 23 octombrie 1996.

[7] Publicată în JO L 239 din 22 septembrie 2000.

[8] Publicată în J.O. UE seria L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia- cadru 2009/299 JAI a Consiliului de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces, publicată în J.O.UE seria L81 din 27 martie 2009.

[9] N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală (Teorie și practică judiciară), Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 69.

[10] Ibidem.

[11] Alin. 6 din Preambulul Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre prevede că: (6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

[12] Publicată în M. Of. nr. 411 din 27 mai 2019.

[13] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=celex:32002F0584.

[14] Cauza C-168/K,https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=256965&doclang=RO.

[15] https://codurilepenale.ro/wp-content/uploads/2025/03/CJUE_Cauza-Josef-grundza.pdf.

[16] Cauza C-261/09 Mantello, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62005CJ0150.

[17] Cauza C-150/05VanStraatete, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62005CJ0150.

[18] Cauza nr. 14939/03 din 10 februarie 2009, par.108, https://hudoc.echr.coe.int.

[19] Cauza C-398/12, M din 5 iunie 2014, pct.42 https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62005CJ0150.

[20] Cauza C-469/03 Miraglia din 10 martie 2005, lhttps://ege5.ro/Gratuit/gi4dmojqg4yq/conditia-examinarii-fondului-cauzei-hotararea-privind-pe-filomeno-mario-miraglia-cauza-c-469-03-drept-penal-ch-beck?dp=gi3dcojthe3dkmy.

[21] Cauza C-665/20PPU din 29 aprilie 2021, https://curia.europa.eu/juris/document/document.

[22] Publicată în JO L 327, 5.12.2008.

[23] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32004L0038.

[24] Hotărârea din 17 iulie 2008, Szymon Kozłowski, (C-66/08), EU:C:2008:437, https://hudoc.echr.coe.int.