Limitele temporale ale „termenului rezonabil” prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

1. Aspecte introductive

Garanția privitoare la „termenul rezonabil”, prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „Convenția”) este aplicabilă oricărei persoane „arestate” în condițiile prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție, respectiv în situația în care persoana a fost arestată sau reținută „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”) a declarat că scopul Convenției este acela „de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare”[1].

Dacă privarea de libertate nu intră pe terenul excepției prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție, trebuie să se procedeze la punerea în libertate a părții.

Parag. 1 lit. c al art. 5 din Convenție stabilește temeiurile privitoare la măsura arestării preventive[2]. Art. 5 parag. 3 din Convenție și art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție formează un întreg, un ansamblu și prevăd garanția procedurală cu privire la termenul rezonabil al duratei arestării preventive.

În ceea ce privește „termenul rezonabil” prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție, dies a quo este reprezentat de momentul arestării sau reținerii. De asemenea, în ipoteza unei privări de libertate de facto anterioară privării de libertate de iure, dies a quo coincide cu privarea de libertate de facto.

Cu privire la termenul rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție, dies ad quem corespunde momentului pronunțării sentinței de condamnare în primă instanță[3]. Dacă în cauză este pronunțată o soluție de achitare, de clasare sau de neîncepere a urmăririi penale, acesta este momentul terminus avut în vedere la calculul termenului, respectiv cel în care se pronunță soluția cu privire la temeinicia acuzației penale.

2. Rearestarea părții în aceeași cauză

Regula aplicării celor 6 luni[4] în care putea fi sesizată Curtea de la Strasbourg conferea „termenului rezonabil” un caracter flexibil, prin raportare la statuările instanței europene de la Strasbourg cu privire la cele două abordări distincte ale perioadelor multiple de arest preventiv.

Ca atare, în ipoteza în care, în aceeași cauză, există perioade multiple de arest preventiv cu privire la aceeași parte, jurisprudența CEDO nu a fost constantă cu privire la regula aplicării termenului de 6 luni în care poate fi sesizată Curtea de la Strasbourg, dezvoltând două abordări distincte: una, în care perioadele multiple de arest preventiv au fost analizate în mod cumulativ, iar cea de-a doua, în care respectivele perioade au fost analizate în mod separat, CEDO indicând în mod expres[5] că aceasta nu poate fi obligată prin deciziile sale anterioare, în doctrină, creionându-se două abordări, care deși sunt antinomice, coexistă, respectiv cea a continuității jurisprudenței și cea a schimbării sale.

Regula aplicării celor 6 luni în cazul unor perioade multiple de arest preventiv a fost analizată pentru prima dată în cauza Neumeister c. Austria[6]. Durata arestului preventiv a fost constituită din două perioade distincte: de la 24 februarie 1961 la 12 mai 1961, respectiv, de la 12 iulie 1962 la 16 septembrie 1964, partea sesizând Curtea de la Strasbourg cu o cerere privind lipsa caracterului rezonabil al duratei arestului său preventiv la 12 iulie 1963. Prin raportare la regula aplicării termenului de 6 luni, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Comisia”) a apreciat că cererea părții este admisibilă doar în ceea ce privește a doua perioadă de detenție preventivă. CEDO a preluat poziția Comisiei, însă a adăugat că, totuși, prima perioadă a arestului preventiv ar trebui avută în vedere la momentul aprecierii asupra rezonabilității detenției preventive.

Cauza Kemmache c. Franța (nr. 1 și nr. 2)[7] a reprezentat un reviriment jurisprudențial sub aspectul regulii aplicării celor 6 luni. Partea a fost arestată preventiv pentru 4 perioade distincte: de la 16 februarie 1983 la 29 martie 1983; de la 22 martie 1984 la 19 decembrie 1986; de la 11 iunie 1990 la 10 august 1990, respectiv, de la 14 martie 1991 la 25 aprilie 1991. Aceasta a sesizat Comisia, cu două cereri separate, la data de 1 august 1986 și la data de 28 aprilie 1989. Ultimele două perioade de arest preventiv făceau obiectul altei cereri, astfel că instanța de la Strasbourg a trebuit să se pronunțe doar cu privire la primele două perioade. Deși le-a asimilat unui întreg, s-a realizat o analiză separată a celor două perioade, constatându-se pentru prima perioadă, de 6 săptămâni, neîncălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție, iar pentru cea de-a doua perioadă, de 2 ani și 9 luni, constatându-se încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție.

În jurisprudența subsecventă[8] cauzei Kemmache, CEDO a fost constantă în abordarea globală a periodelor cumulate.

Ulterior, începând cu cauza Bordikov c. Rusia[9], a avut loc o revenire la poziția CEDO exprimată în cauza Neumeister c. Austria, respectiv abordarea separată a perioadelor multiple de arest preventiv.

În cauza Idalov c. Rusia[10], CEDO a analizat chestiunea practicii sale neunitare  sub aspectul regulii aplicării termenului de 6 luni și a ajuns la concluzia că trebuie utilizată abordarea inițială din cauza Neumeister c. Austria, chiar dacă a existat o perioadă de timp, în care, s-a realizat o buclă în desenul jurisprudențial rectiliniu. Astfel, s-a apreciat că regula celor 6 luni reflectă dorința statelor părți de a preîntâmpina numeroase situații în care sunt supuse atenției Curții de la Strasbourg eventuale încălcări ale Convenției după perioade nedefinite de timp.

În analiza sa, CEDO a luat în calcul și cazul ipotetic pe care l-am imaginat și care, la prima vedere, ar fi fost în contradicție cu linia de gândire trasată în cauza Neumeister c. Austria. Astfel, instanța europeană a precizat că, în măsura în care arestul preventiv cuprinde perioade multiple, extrem de scurte, nu este exclus ca CEDO să aprecieze asupra încălcării termenului rezonabil.

În acest caz ipotetic, tocmai, din cauza perioadelor foarte scurte de timp, abordate separat, partea poate considera că nu se impune formularea de cereri privitoare la încălcarea termenului rezonabil, care să conducă la soluții favorabile. În atare situație, apreciem că nu este suficientă o simplă evocare a celorlalte perioade de detenție, care încalcă dispozițiile art. 35 parag. 1 din Convenție, ci se impune o analiză globală a perioadelor cumulate. Acesta este motivul pentru care nu suntem de acord că raționamentul utilizat în cauza Kemmache c. Franța (nr. 1 și nr. 2) este unul greșit, fiind preferat cel din cauza Neumeister c. Austria. Singura condiție care s-ar impune este ca cererea privitoare la ultima perioadă de detenție preventivă să respecte dispozițiile art. 35 parag. 1 din Convenție.

În cauza Letellier c. Franța[11], în cadrul analizei asupra rezonabilității duratei arestării preventive, din durata calculată în mod „clasic” a fost scăzută perioada de timp în care partea a fost cercetată în stare de libertate, aplicându-i-se măsura controlului judiciar. Termenul supus analizei a fost calculat corect. Totuși, o astfel de măsură, de întrerupere a detenției preventive pentru o perioadă scurtă de timp, este de natură a amplifica starea de neliniște și angoasă a părții la momentul reîntoarcerii în arest preventiv, astfel că, deși din perioada totală  de 2 ani și 10 luni, scursă de la momentul arestării preventive și până la momentul condamnării în primă instanță a fost scăzută aproximativ o lună, această împrejurare nu a contribuit în niciun mod la schimbarea percepției CEDO cu privire la durata excesivă a arestului preventiv.

3. Rejudecarea cauzei părții

Flexibilitatea „termenului rezonabil” se manifestă prin raportare la existența mai multor cicluri procesuale în cadrul aceleiași cauze, ceea ce atrage după sine alăturarea limitelor temporale aferente fiecărui ciclu procesual în parte.

Dat fiind că rejudecarea, de regulă, se dispune ca urmare a unor erori înfăptuite de instanțele inferioare, care indică o deficiență a sistemului judiciar, imputabilă autorităților judiciare, în mod evident va conduce la dilatarea duratei procedurii,  de natură a atrage răspunderea statului pârât.

Există cauze în care hotărârea primei instanțe este casată cu trimitere spre rejudecare. Într-o atare situație, dacă măsura arestării preventive a subzistat până la (re)condamnarea părții în primă instanță, termenul se calculează prin însumarea perioadei scurse de la momentul arestării până la momentul condamnării în primă instanță cu perioada scursă de la momentul casării și trimiterii spre rejudecare până la (re)condamnarea în primă instanță[12].

În cauza Kozik c. Polonia[13], perioadele care au fost luate în calcul în cadrul analizei asupra rezonabilității arestului preventiv au fost de la momentul arestării (19 iunie 2000) până la momentul condamnării în primă instanță (30 ianuarie 2002), respectiv de la momentul casării și trimiterii spre rejudecare (14 mai 2002) la momentul (re)condamnării în primă instanță (7 octombrie 2004). Din însumarea lor a rezultat o durată de aproximativ 4 ani. CEDO a constatat încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție sub aspectul duratei arestului preventiv.

Apreciem că, atunci când are loc rejudecarea cauzei părții, iar acesta rămâne în arest preventiv cel puțin până se pronunță prima instanță în rejudecare, limitele temporale devin atipice. La nivel jurisprudențial, s-a statuat că se însumează duratele din toate ciclurile procesuale, de la debutul ciclului procesual și până la condamnare/ (re)condamnarea în primă instanță. Așadar, nu este luată în calcul durata de timp scursă între momentul condamnării în primă instanță în primul ciclu procesual și momentul casării și trimiterii spre rejudecare ș.a.m.d. pentru următoarele cicluri procesuale, în ipoteza existenței lor.

CEDO a decis[14] că perioada de timp scursă între momentul pronunțării hotărârii de primă instanță și momentul casării și trimiterii spre rejudecare, partea fiind deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către o instanță competentă în sensul art. 5 parag. 1 lit. a din Convenție, nu intră în câmpul de aplicare al art. 5 parag. 3 din Convenție.

Condamnarea pronunțată în primă instanță trebuie înțeleasă atât drept stabilire a vinovăției, cât și a unei pedepse sau a altei măsuri privative de libertate[15].

Credem că ar fi echitabil să se ia în calcul inclusiv perioada de timp scursă între pronunțarea hotărârii în primă instanță și momentul casării și trimiterii spre rejudecare, care din perspectiva limitelor temporale ale arestului preventiv poate fi asimilată unor „proceduri administrative” menite a așeza cauza pe făgașul legalității. Erorile autorităților judiciare au determinat dilatarea reperelor temporale ale arestului preventiv, casarea cu rejudecare înclinând balanța spre încălcarea termenului rezonabil.

În cauza Solmaz c. Turcia[16], CEDO a apreciat că perioadele multiple, consecutive, de detenție, trebuie privite ca un întreg. Partea a fost arestată la data de 23 ianuarie 1994 și condamnat în primă instanță la data de 12 iunie 2000. Ulterior, la 15 mai 2001 hotărârea primei instanțe a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, iar la 18 februarie 2002, partea a fost pusă în libertate în cursul procedurii desfășurate în primă instanță, în rejudecare. Partea a formulat cerere la CEDO la data de 17 iunie 2002, invocând încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție, sub aspectul duratei nerezonabile a arestului preventiv. Din perspectiva momentului la care începea să curgă termenul de 6 luni în care putea fi sesizată instanța europeană, Curtea de la Strasbourg a apreciat că termenul începe să curgă de la data de 18 februarie 2002.

În cauza Yalҫin c. Turcia, deși guvernul statului pârât a susținut că, în situația rearestării părții în aceeași cauză, termenul ce trebuie luat în calcul atunci când se realizează analiza asupra detenției preventive, din perspectiva rezonabilității duratei, trebuie raportat doar la perioada de timp scursă de la momentul infirmării primei condamnări până la momentul (re)condamnării în primă instanță, CEDO a aplicat standardul european, apreciind că se impune cumularea perioadelor de arest preventiv, de la 23 octombrie 1996 (dies a quo) la 5 octombrie 1999 – prima condamnare (dies ad quem), respectiv de la 4 mai 2000- infirmarea primei condamnări (dies a quo) la 18 decembrie 2003- (re)condamnarea în primă instanță (dies ad quem)[17], însumând un total de 6 ani și 6 luni. Curtea de la Strasbourg a arătat că persistența suspiciunii rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este o condiție sine qua non în ceea ce privește măsura arestării preventive, însă după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanța să invoce suplimentar alte motive relevante. Prin raportare la acest aspect, precum și la durata excesivă a arestului preventiv, de 6 ani și 6 luni, CEDO a apreciat asupra încălcării termenului rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție.

CEDO a decis că la momentul calculului termenului ce este supus analizei asupra rezonabilității detenției preventive este dedusă perioada de timp scursă între momentul pronunțării unei hotărâri de primă instanță (după condamnarea de o instanță competentă, astfel cum prevede art. 5 parag. 1 lit. a din Convenție) și momentul casării hotărârii de primă instanță, garanția prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenție fiind aplicabilă oricărei persoane arestate în condițiile prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție și nu de art. 5 parag. 1 lit. a din Convenție.

4. Aprecieri concluzive

Am analizat „termenul rezonabil” în situația rearestării părții în aceeași cauză, respectiv a rejudecării cauzei, condiția definitorie pentru ambele ipoteze fiind starea de arest preventiv a părții.

Rearestarea părții în aceeași cauză nu a fost însoțită de consecvență jurisprudențială sau doar de evoluție jurisprudențială, ci de un adevărat periplu jurisprudențial, asemeni liniei trasate în cerc care s-a închis în punctul în care a debutat. Astfel, cu referire la regula aplicării termenului de 6 luni în care putea fi sesizată Curtea de la Strasbourg, a fost preferată abordarea din cauza Neumeister c. Austria[18], în care fiecare perioadă de detenție preventivă a fost analizată în individualitatea sa, însă s-a statuat că, la momentul aprecierii asupra rezonabilității detenției preventive, trebuie avută în vedere inclusiv perioada arestului preventiv care nu a trecut testul regulii aplicării celor 6 luni.

În situația rejudecării cauzei părții, termenul supus analizei rezonabilității este rezultatul însumării perioadei de timp scursă între momentul arestării preventive și momentul pronunțării hotărârii de primă instanță cu perioada de timp scursă între momentul casării cu trimitere spre rejudecare și rejudecarea în primă instanță. În ipoteza existenței mai multor cicluri procesuale, se cumulează și perioadele similiare, aferente acelor cicluri procesuale suplimentare.

Neluarea în calculul termenului rezonabil al detenției preventive a perioadei de timp scursă între momentul pronunțării unei hotărâri de primă instanță, și momentul casării cu rejudecare are drept cauză împrejurarea că ne situăm în cazul lipsirii de libertate, ca urmare a deținerii legale pe baza condamnării pronunțate de un „tribunal”. Garanția duratei rezonabile a detenției preventive este aplicabilă în cazul reținerii sau arestării preventive legale, însă anterior condamnării pronunțate de un „tribunal”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] CEDO, Hotărârea din 1 iulie 1961 (Principal), Lawless c. Irlanda (nr. 3), 332/57.

[2] CEDO, Hotărârea din 22 mai 1984 (Principal și Satisfacție echitabilă), De Jong, Baljet și Van den Brink c. Olanda, 8805/79, 8806/79, 9242/81.

[3] CEDO, Hotărârea din 27 iunie 1968 (Principal), Wemhoff c. Germania, 2122/64.

[4] Termenul de 6 luni a fost redus la 4 luni; noul termen de 4 luni a devenit aplicabil de la 1 februarie 2022, după intrarea în vigoare la 1 august 2021 a Protocolului nr. 15 la Convenție.

[5] CEDO, Hotărârea din 27 septembrie 1990 (Principal), Cossey c. Regatul Unit, 10843/84.

[6] CEDO, Hotărârea din 27 iunie 1968 (Principal), Neumeister c. Austria, 1936/63.

[7] CEDO, Hotărârea din 27 noiembrie 1991 (Principal), Kemmache c. Franța (nr. 1 și nr. 2), 12325/86, 14992/89.

[8] CEDO, Hotărârea din 16 noiembrie 2000 (Principal și Satisfacție echitabilă), Vaccaro c. Italia, 41852/98; CEDO, Hotărârea din 22 decembrie 2004 (Principal și Satisfacție echitabilă), Mitev c. Bulgaria, 40063/98; CEDO, Hotărârea din 28 aprilie 2005 (Principal și Satisfacție echitabilă), Kolev c. Bulgaria, 50326/99.

[9] CEDO, Hotărârea din 8 octombrie 2009 (Principal și Satisfacție echitabilă), Bordikov c. Rusia, 921/03.

[10] CEDO, Hotărârea din 22 mai 2012 (Mare Cameră-Principal și Satisfacție echitabilă), Idalov c. Rusia, 5826/03.

[11] CEDO, Hotărârea din 26 iunie 1991 (Principal și Satisfacție echitabilă), Letellier c. Franța, 12369/86.

[12] CEDO, Hotărârea din 18 iulie 2006 (Principal și Satisfacție echitabilă), Kozik c. Polonia, 25501/02.; CEDO, Hotărârea din 24 octombrie 2006 (Principal), Kusyk c. Polonia, 7347/02; CEDO, Hotărârea din 16 ianuarie 2007 (Principal și Satisfacție echitabilă), Solmaz c. Turcia, 27561/02.

[13] CEDO, Kozik c. Polonia, precit.

[14] CEDO, Hotărârea din 28 martie 1990 (Principal și Satisfacție echitabilă), B. c. Austria, 11968/86; CEDO, Hotărârea din 26 octombrie 2000 (Mare Cameră- Principal și Satisfacție echitabilă), Kudla c. Polonia, 30210/96.

[15] CEDO, Wemhoff c. Germania, precit.; CEDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013 (Mare Cameră-Principal și Satisfacție echitabilă), Del Río Prada c. Spania, 42750/09.

[16] CEDO, Solmaz c. Turcia, precit.

[17] CEDO, Hotărârea din 19 februarie 2008 (Principal și Satisfacție echitabilă), Yalҫin c. Turcia, 15041/03.

[18] CEDO, Neumeister c. Austria, precit.

Limitele temporale ale „termenului rezonabil” prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului was last modified: December 5th, 2022 by Ioana Șoldea

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Ioana Șoldea

Ioana Șoldea

Este doctorand în cadrul Universității de Vest din Timișoara la Facultatea de Drept.