Libertatea religioasă și raporturile de muncă ale clerului: între autonomie ecleziastică și normele dreptului civil

- iulie 1, 2025

Lucrarea de față încearcă să surprindă anumite aspecte particulare ale statutului juridic al personalului clerical aparținând cultelor ortodoxe și neo-protestante, atât din punctul de vedere al legislației naționale cât și al legislației ecleziastice. În această lucrare, vom face o trecere în revistă a prevederilor legislației naționale sau comunitare referitoare la toți slujitorii cultelor religioase[1].

Din punctul de vedere al legislației naționale, observăm următoarele elemente de studiu: relația juridică între cultele religioase și propriul personal, statutul juridic al personalului clerical în ceea ce privește asigurările sociale și asigurările sociale de sănătate, excepții legale privitoare la personalul clerical în materia dreptului civil – succesiuni, răspunderi penale precum și situația excepțională a unor instanțe de judecată ecleziastice cu caracter definitiv, paralele sistemului judiciar public.

Raporturile juridice ale cultelor religioase cu personalul clerical. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor are prevederi speciale pentru clerul cultelor religioase. Am putea spune că sunt numai câteva categorii profesionale în România care se bucură de prevederi legislative atât de clare, în concordanță cu scopul și misiunea lor: magistrații, militarii și polițiștii, personalul medical și, nu în ultimul rând, personalul cultelor religioase. Considerăm normală această atenție a legiuitorul prin prisma importanței pe care fiecare dintre profesiile enumerate mai sus o are pentru cetățeni.

Astfel, în secțiunea a 3-a a Legii nr. 489/2006, legiuitorul a prevăzut deplina autonomie a cultelor religioase față de stat sau față de orice altă entitate politică, lăsând libertatea absolută cultelor de a-și alege, de a numi sau angaja propriul personal, precum și libertatea de a revoca personalul în conformitate cu propriile norme canonice, statutare sau regulamentare[2]. Vom arăta mai jos că interpretarea acestui articol de lege nu este unitară la nivelul instanțelor de judecată interne și chiar internaționale, că gândirea seculară încearcă să influențeze inclusiv libertatea cultelor de a aprecia asupra vocației, chemării și oportunității continuării slujirii ecleziastice prin prisma egalitarismului social și a justiției sociale, impunând reglementări civile specifice raporturilor de muncă personalului ecleziastic.

Clerul ortodox este compus din preoți de mir și ieromonahi, funcțiile arhierarhice fiind ocupate numai de către ieromonahi. Raporturile juridico-canonice ale preoților cu biserica sunt stabilite de principiul autonomiei preoților și de principiul comuniunii ierarhic-sinodale[3]. Deși majoritatea preoților au contracte individuale de muncă încheiate cu unitățile de cult, relația lor cu cultul este una vocațională, de slujire duhovnicească[4].

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este singurul cult neoprotestant care definește în Statut personalul ecleziastic ca fiind format din personal clerical și personal asimilat, bărbați și femei. Statutul adventist prevede că pot fi angajate în lucrarea pastorală și femei, dar această lucrare nu implică și hirotonirea lor[5].

Restul cultelor neoprotestante nu au personal clerical, fiecare membru putând contribui la slujirea bisericii.

Statutul juridic al personalului clerical plătit prin contribuția de la bugetul de stat. Tot în această secțiune a Legii nr. 489/2006 este reglementată și finanțarea cultelor și a salariilor clerului de la bugetul de stat. În primul rând, legea afirmă că susținerea cultelor se face de către enoriașii acestora prin contribuții și permite cultelor să instituie contribuții în acest sens, cu mențiunea că nimeni nu poate fi constrâns pe cale administrativă să participe la susținerea financiară a unui cult religios. În al doilea rând, legea creează cadrul susținerii salariilor clerului cultelor religioase care solicită sprijinul statului, de la bugetul de stat, prin Secretariatul de Stat pentru Culte.

Considerăm că textul legii a găsit o formulă echilibrată de remunerare a personalului religios și a cheltuielilor privind construcția sau repararea unităților de cult, aceea a proporției numărului de credincioși declarați la recensământ din totalul populației țării. Dintre cele cinci culte religioase analizate, numai trei culte resping orice sprijin al statului privind salarizarea personalului: Biserica Creștină Baptistă – Uniunea Bisericilor Baptiste din România, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România și Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”. Celelalte culte sunt beneficiarele ajutorului pe care statul îl oferă pentru salarizarea clerului, cât și pentru întreținerea locașurilor de cult.

Asupra naturii juridice a raporturilor existente între personalul cultelor și cultele religioase există dezbateri ample. Identificăm trei interpretări majore ale statutului juridic al personalului ecleziastic: între personalul ecleziastic și organizațiile religioase sunt raporturi de muncă specifice celor definite de Codul muncii. Argumentațiile se opresc la principiul de bază al contractului de muncă: existența a minimum două părți, persoana fizică și angajatorul, și prestarea unei munci sub autoritatea angajatorului în schimbul unei remunerații[6]. Susținătorii acestei teorii rezumă activitatea clericală la o prestare de muncă în folosul angajatorului, cultul religios, care devine astfel unul dintre elementele supuse controlului legilor specifice muncii[7].

A doua opinie este că personalul ecleziastic are statut de funcționar public. Argumentele se bazează pe sprijinul pe care statul îl acordă unor culte religioase prin plata parțială a remunerațiilor lunare ale personalului cultului[8] și prin caracterul de utilitate publică a cultelor religioase[9]. Cu toate acestea, argumentele nu au fundament juridic pentru că cultele religioase, deși sunt instituții de utilitate publică, sunt persoane juridice de drept privat[10]. Inclusiv instanțele de judecată civile și-au declinat, în unanimitate, competența generală în a soluționa probleme de ordin ierarhic sau administrativ bisericesc, lăsând locul instanțelor de judecată bisericească, arătând prin aceasta caracterul de drept privat al cultelor religioase și al personalului clerical, clerul ales în funcții de conducere și recunoscut prin lege sau prin alte acte administrative neavând obligațiile specifice funcționarilor publici[11].

A treia opinie, pe care o și susținem, este că între personalul clerical și organizația religioasă este un contract vocațional, un contract de slujire spirituală, adică o asumare de misiune din partea clerului față de divinitate și față de enoriași. În acest contract de misiune spirituală pe care preotul, pastorul, imamul sau rabinul și-l asumă, cultul religios nu joacă decât rolul de a asigura cadrul legal de acordare a „răsplății”[12] vremelnice, pământești, a slujirii preoțești, și nu a salariului, termen consacrat strict relațiilor contractuale de muncă.

Reținem din exprimarea art. 23 din Legea cultelor[13] că raporturile dintre personalul ecleziastic și cultul religios sunt relații asumate de părți în conformitate cu normele canonice, statutare sau regulamentare ale fiecărui cult religios și că încheierea sau rezilierea acestui contract de slujire asumată se face exclusiv în baza acestor norme, singurele instanțe de judecată abilitate în a aprecia condițiile asumate fiind instanțele de judecată ecleziastice.

„În virtutea acestui drept acordat tuturor cultelor religioase, unele culte au optat pentru o relație de ascultare, altele au optat pentru o relație contractuală: este ca in principiul subsidiarismului din dreptul comunitar, când, în esență, se lasă statelor membre dreptul de a reglementa relațiile deoarece acestea cunosc cel mai bine care sunt cele mai adecvate metode pentru a ajunge la cele mai bune rezultate, şi numai în subsidiar se intervine la nivel comunitar. Statul nu poate să cunoască realitățile vieții religioase ale fiecărui cult religios recunoscut, motiv pentru care transferă cultelor dreptul de a alegea acea relație care corespunde cel mai bine tradiției, cutumelor dar, mai ales, vieții spirituale din interiorul acelui cult religios recunoscut”[14].

După părerea avocatului Gâlcă, reputat specialist în dreptul muncii și drepturi sociale, între biserică și slujitorii ei există un „raport de slujire și misiune liber asumată, scopul, finalitatea şi mijloacele pentru a atinge această finalitate, slujirea Cuvântului lui Dumnezeu, fac incompatibil aplicarea oricărei norme juridice specifice relațiilor de muncă (…), pentru că toate acțiunile bisericii trebuie să aibă ca şi obiectiv mântuirea credincioșilor, biserica neavând un scop economic, neurmărind profitul material, ci partea spirituală a laturii umane”[15].

Chiar dacă majoritatea cultelor, în ultimii ani, au încheiat contracte individuale de muncă în scopul înlesnirii accesului la unele produse bancare sau în scopul declarării și fiscalizării sumelor plătite către personalul ecleziastic, contracte de muncă încheiate în forma prevăzută de legislația muncii, considerăm că aceste contracte nu modifică, în niciun fel, „relația de slujire şi misiune liber asumată, într-o relație de muncă, fundamentată pe dispozițiile Codului muncii şi a legislației în vigoare (…) deoarece această natură juridică este stabilită prin norme legale, astfel încât aceasta nu se poate modifică prin voința părților”[16].

Indiferent de abordarea raporturilor între slujitorii bisericii și cultele religioase – raporturi vocaționale, de slujire sau de muncă – în practica judiciară, prin interpretarea legislației privind protecția muncii[17] și a legislației privind prevenirea și stingerea incendiilor[18], s-a statuat că și personalul clerical, ca și personalul ecleziastic auxiliar, se supune prevederilor legale privind instruirea periodică, cultele religioase fiind obligate să solicite un certificat medical, atât la angajare, cât și periodic, analizele medicale ale întregului personal fiind suportate de către biserică[19].

Statutul juridic al clerului militar. Istoria scrisă a clerului militar se întinde până la războiul de independență, deși se știe că întotdeauna oștile armate aveau în fruntea lor preoți[20], însăși primul vers din ultima strofa a imnului național confirmă caracterul permanent al prezenței preoților în armată: „preoți, cu crucea-n frunte! căci oastea e creștină”[21].

După Revoluția din 1989, statul român a reintrodus prezența permanentă a preoților în rândul forțelor armate cu statut de cadru militar și prevederi foarte clare asupra misiunii preoților în armată, a îndatoririlor, subordonărilor ierarhic, militare și ierarhic, ecleziastice precum și a regimului juridic general al acestor preoți. Astfel, preoții militari asigură oficierea slujbelor religioase şi a serviciilor religioase, în funcție de denominațiune, administrează Sfintele Taine, asigură mărturisirea și împărtășirea personalului militar şi civil, desfășoară activități pastorale, împărtășește militarilor de aceeași religie învățăturile religioase ale cultului, desfășoară activitate de educație moral-religioasă, etică şi civică a personalului armatei, cu influență patriotică și moralizatoare pentru soldați, poate asigura asistență religioasă tuturor militarilor sau deținuților, în cazul preoților militari din structurile Ministerului Justiției, indiferent de religie sau confesiune, la cererea acestora.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Capitolul II, Secțiunea a 3-a a Legii libertății religioase și regimul general al cultelor.

Prezenta lucrare este rezultatul unei cercetări științifice a autorului, începute în anul 2020. Anumite idei din această lucrare au fost susținute în cadrul unor seminare sau dezbateri publice de către autor și au fost tratate și în alte lucrări publicate de către autor.

[2] Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 23, alin. (1), M. Of. 201 din 21 martie 2014.

[3] I. N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. Sophia, București, 2019, p. 170.

A se vedea și Irimie MARGA, „Concepţia canonică a Pr. Prof. Dr. Liviu Stan”, în vol. Dreptul canonic în viaţa Bisericii. In memoriam Preot profesor dr. Liviu Stan (1910-1973), Alba Iulia – Deva, 2013, p. 20.

[4]A se vedea și Răzvan PERȘA, „Prevederi canonice ale Bisericii Ortodoxe Române cu privire la clericat”, în vol. Tradiția canonică și misiunea Bisericii, Lucrările conferinței internaționale de drept canonic și teologie ortodoxă, 3-5 septembrie 2015, ed. Vlaicu P., Perșa R., Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2018, pp. 157-167.

[5] Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România din 09.04.2008, H.G. nr. 399/2008, art. 51, alin. (2), M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008.

[6] Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, art. 10, M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.

[7] De altfel, privitor la această teorie, menționăm faptul că începând cu anul 2012, autoritățile române au considerat că preoții armeni, care nu dețineau cetățenie română și care slujeau parohiile Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, au încălcat legislația în domeniul muncii și al străinilor. În speță, este cazul mai multor litigii pe rolul instanțelor de judecată prin care preoți parohi ai cultului au fost sancționați contravențional sau li s-au emis decizii de returnare de pe teritoriul României pentru că activitatea lor de slujire în cadrul unei parohii a fost considerată „o prestație” care nu îndeplinea cerințele legale conform Codului muncii, regimului străinilor sau Codului fiscal. În timpul judecății care a stat la baza sentinței nr. 4000/2016 a Curții de Apel București, cultul a susținut că „activitatea religioasă desfășurată de membrii clerului are ca temei o relaţie de slujire asumată şi de ascultare datorată. Activitatea desfășurată de culte în interiorul Uniunii Europene este o activitate autonomă şi independentă, care se auto reglementează, fără intervenția statului laic; fiecare cult este liber să se organizeze, să-şi desemneze membrii şi să se bucure de activitatea acestora fără intervenția statului sau a instituţiilor europene. Arhiepiscopia Bisericii Armene din România este un cult recunoscut pe teritoriul acestei ţări, care trebuie să se bucure de autonomia recunoscută atât de Constituția României, cât şi de Legea nr. 489/2006; în consecinţă, raporturile dintre personalul clerical şi biserică nu sunt raporturi de muncă, ci raporturi de slujire şi misiune liber asumată, iar prevederile Codului Muncii nu sunt aplicabile în această situaţie”. Cu toate acestea, instanța de judecată a respins susținerile motivând că „șederea, pe teritoriul României, a străinilor membri ai unui cult religios nu priveşte un raport între Biserică şi membrii săi, ci reprezintă un raport între străin şi statul pe teritoriul căruia se află, situaţie în care principiul libertăţii şi autonomiei cultelor religioase nu îşi găseşte aplicare”; altfel spus, relaţia dintre străinul membru al unui cult religios şi respectivul cult religios rămâne supusă statutului şi codului canonic al acestuia din urmă, în timp de şederea străinului membru al unui cult religios pe teritoriul statului român, pentru a fi considerată legală, trebuie să respecte legislaţia în materie (de altfel, art. 47 din O.U.G. nr. 194/2002 reglementează în mod expres condiţiile pentru obţinerea vizei de lungă şedere pentru activităţi religioase, art.66 din acelaşi act normativ reglementează expres prelungirea dreptului de şedere temporară pentru activităţi religioase; iar în cazul în care titularul unei astfel de vize este încadrat în muncă pe teritoriul României, devin aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 25/2014). Considerăm că decizia instanței de judecată este nelegală și discriminatorie față de Biserica Armeană din România în condițiile în care, datorită specificului canonic și liturgic al cultului, preoții trebuie să fie vorbitori de limbă armeană, să fi studiat la una dintre instituțiile de învățământ superior teologic al cultului (în România cultul neavând o astfel de instituție). Astfel, prin respingerea activității de slujire a unei parohii, încadrând-o în sfera dreptului muncii, prin refuzul autorităților în drept de a prelungi dreptul de ședere al unui preot deservent al cultului în România, autoritățile și instanțele au limitat dreptul Bisericii Armene din România de a-și practica religia și au impus norme laice în activitatea canonică a cultului.

[8] Statul suportă o parte din salariile personalului clerical și monahal al Bisericii Ortodoxe Române, restul veniturilor aferente salarizării preoților și personalului auxiliar provenind din donațiile membrilor laici și din diverse activități economice conexe ale Bisericii, în baza Ordonanței nr. 82/2001. „Secretariatul de Stat pentru Culte acordă pentru salarizarea personalului clerical un număr de 13.884 de contribuții pentru: 1 post de patriarh, 8 posturi de mitropolit, 10 posturi de arhiepiscop, 19 posturi de episcop, 3 posturi de episcop-vicar patriarhal, 9 posturi de episcop-vicar, 7 posturi de arhiereu-vicar, 1 post de vicar administrativ patriarhal, 32 de posturi de consilier patriarhal, 5 posturi de secretar patriarhal, 2 posturi de inspector general bisericesc, 20 de posturi de vicar administrativ eparhial, 13 posturi de secretar Cancelaria Patriarhală, 1 post de vicar episcopal, 193 de posturi de consilier eparhial, 27 de posturi de secretar eparhial, 121 de posturi de inspector eparhial, 28 de posturi de exarh, 154 de posturi de protopop, 444 de posturi de stareț, 3 posturi de egumen, 9.366 de posturi clericale cu o contribuție de 65% din salariul de bază şi 3.417 posturi clericale cu o contribuție de 80% din salariul de bază”. Secretariatul de Stat pentru Culte, Statul și cultele religioase, București, 2018, p. 138.

[9] Ordonanța nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitățile de cult aparținând cultelor religioase recunoscute din România – Republicare, M. Of. nr. 601 din 26.03.2013

[10] Ion T. ȘTEFĂNESCU, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 36.

[11] Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, art. 1 alin. (2), publicată în M. Of. nr. 621 din 02.09.2010.

[12] A se vedea Costel GÂLCĂ, „Ce ar fi trebuit să știe CEDO! Relația juridică a preoților cu BOR”, în Costel Câlcă, Drept social, 29 februarie 2012, http://www.costelgilca.ro/stiri/document/2759/ce-ar-fi-trebuit-sa-stie-cedo-relatia-juridica-a-preotilor-cu-bor.html, accesat la 16 iunie 2025.

[13] Legea nr. 489/2006.

[14] Costel GÂLCĂ, „Ce ar fi trebuit să știe CEDO! Relația juridică a preoților cu BOR”.

[15] Idem.

[16] Idem.

Trebuie să reamintim, și în această situație, existența mai multor litigii pe rolul instanțelor de judecată prin care preoți parohi ai Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România au fost sancționați contravențional sau li s-au emis decizii de returnare de pe teritoriul României pentru că activitatea lor de slujire în cadrul unei parohii a fost considerată „o prestație” care nu îndeplinea cerințele legale conform Codului Muncii, regimului străinilor sau Codului Fiscal. Deși Biserica Armeană a susținut că „activitatea religioasă desfăşurată de membrii clerului are ca temei o relaţie de slujire asumată şi de ascultare datorată. Activitatea desfășurată de culte în interiorul Uniunii Europene este o activitate autonomă şi independentă, care se autoreglementează, fără intervenţia statului laic; fiecare cult este liber să se organizeze, să-şi desemneze membrii şi să se bucure de activitatea acestora fără intervenția statului sau a instituțiilor europene. Arhiepiscopia Bisericii Armene din România este un cult recunoscut pe teritoriul acestei ţări, care trebuie să se bucure de autonomia recunoscută atât de Constituția României, cât şi de Legea 489/2006; în consecinţă, raporturile dintre personalul clerical şi biserică nu sunt raporturi de muncă, ci raporturi de slujire şi misiune liber asumată, iar prevederile Codului Muncii nu sunt aplicabile în această situaţie”, instanța de judecată a respins susținerile motivând că „șederea, pe teritoriul României, a străinilor membri ai unui cult religios nu priveşte un raport între Biserică şi membrii săi, ci reprezintă un raport între străin şi statul pe teritoriul căruia se află, situaţie în care principiul libertăţii şi autonomiei cultelor religioase nu îşi găseşte aplicare; altfel spus, relaţia dintre străinul membru al unui cult religios şi respectivul cult religios rămâne supusă statutului şi codului canonic al acestuia din urmă, în timp de şederea străinului membru al unui cult religios pe teritoriul statului român, pentru a fi considerată legală, trebuie să respecte legislaţia în materie (de altfel, art. 47 din O.U.G. nr.194/2002 reglementează în mod expres condiţiile pentru obţinerea vizei de lungă şedere pentru activităţi religioase, art.66 din acelaşi act normativ reglementează expres prelungirea dreptului de şedere temporară pentru activităţi religioase; iar în cazul în care titularul unei astfel de vize este încadrat în muncă pe teritoriul României, devin aplicabile dispoziţiile Og 25/2014). Astfel, prin respingerea activității de slujire a unei parohii, încadrând activitatea în sfera dreptului muncii, autoritățile și instanțele au limitat dreptul Bisericii Armene din România de a-și practica religia și au impus norme laice în activitatea canonică a cultului. A se vedea sentinței Decizia 4000/2016 a Curții de Apel București – Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

[17] Hotărârea nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, M. Of. nr. 332 din 17 mai 2007.

[18] Legea 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, art. 1-5, art. 21, art. 22, M. Of. nr. 297 din 17.04.2019; Ordinul nr. 163/2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor, publicat în M.Of. numărul 216 din 29.03.2007; Ordinul nr. 712/2005 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă, M. Of. nr. 599 din 12.07.2005.

[19] Hotărârea nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, M. Of. nr. 332 din 17 mai 2007. A se vedea și Codul muncii, art. 27.

[20] A se vedea Dan GÎJU, Dragoș CARCIGA, „Preoții militari români în «Cruciada contra Bolșevismului»“, în Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/preotii-militari-romani-in-cruciada-contra-bolsevismului, accesat la 16 iunie 2025.

[21] Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, Anexa 2, M. Of. nr. 237 din 26.08.1994.

Lasă un răspuns

1 2 3 4 5 6 7 8