Libertatea de gândire în sistemul Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Evoluții jurisprudențiale

Introducere:

În pofida faptului că astăzi tratatele universale și regionale reglementează în mod expres libertatea de gândire, procesul de realizare a acesteia în practică relevă multiple dificultăți de natură nu neapărat juridică. Un aport considerabil în consacrarea și dezvoltarea libertății de gândire este adusă de activitatea jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor Omului. Fiind un instrument viu, dinamic Convenția Europeană a Drepturilor Omului se adaptează ușor noilor provocări. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se prezintă ca o sursă valoroasă în vederea înțelegerii naturii și conținutului libertății menite să protejeze forum internum. În acest sens, putem afirma că creația jurisprudențială la acest capitol anticipează lucrările doctrinare, constituind în esență sursă de inspirație pentru doctrinari în vederea redactării lucrărilor științifice, printre care se numără și prezentul demers științific.

Libertatea gândirii este la originea tuturor realizărilor civilizației umane la toate etapele de existență a acesteia. Gândirea liberă, neîndoctrinată de dogme, prejudecăți și stereotipuri a stat la baza conceperii modelului heliocentric al sistemului solar, a permis descifrarea structurii de dublă spirală a ADN-ului uman, a propus gama muzicală, a realizat sistemul periodic al elementelor chimice, a inventat sistemul binar – momente care au marcat adevărate ”revoluții” în mințile oamenilor și realitățile acelor timpuri, lăsând o amprentă puternică în evoluția omenirii, sporind, în consecință, calitatea vieții oamenilor diferitelor epoci.

Datorită eforturilor imense ale personalităților notorii din toate timpurile, și datorită receptivității autorităților naționale, omenirea a reușit să includă libertatea de gândire în lista libertăților și drepturilor civile fundamentale, care aparțin fiecărei persoane din momentul nașterii și de care statul n-o poate priva.

Codificarea protecției libertății de gândire:

Libertatea de gândire este codificată în multiple instrumente universale și regionale de protecție a drepturilor omului începând cu anul 1948. De atunci, acest drept fundamental al persoanei s-a îmbogățit cu noi conținuturi și a căpătat noi valențe rezultate ca urmare a promovării egalității, nediscriminării, toleranței și multiculturalismului.

R. Cassin, delegatul Franței la lucrările asupra textului Declarației Universale a Drepturilor Omului, a remarcat că libertatea de gândire și conștiință ca fiind „absolută și sacră”, acordându-i astfel un statut special, atât în ​​cadrul acestui articol specific, cât și al declarației Organizației Națiunilor Unite în general[1].

Libertatea de gândire în sensul art. 9 al Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

Deși fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o serie de cauze în care reclamanții au invocat nerespectarea dreptului la libertatea gândirii nu s-a expus expres asupra conținutului acesteia, considerăm oportun, în cele ce urmează să trecem în revistă inclusiv cauzele unde forul de la Strasbourg s-ar fi putut expune pe marginea conținutului libertății de gândire.

În cauza X. vs. Regatul Unit (1975)[2] reclamantul, resortisant britanic, a fost acuzat de incitare la dezertare. În speță, asupra reclamantului au fost găsite două documente: un pamflet întitulat „Scrisoarea unui soldat IRA pentru soldații Royal Green Jackets” și „Scrisoare unei mame Ballymurphy”. Natura acestor documente era văzută de autoritățile britanice drept incitare la dezertare.

În fața Comisiei, reclamantul a solicitat inter alia să fie recunoscută violarea dreptului garantat de art. 9 CEDO și anume nerespectarea libertății gândirii exprimată prin impedimentul de a-și exprima liber ideile.

După ce a examinat atent și a respins solicitările reclamantului prin prisma articolului 10 al CEDO, Comisia s-a expus pe marginea pretențiilor pe terenul art. 9: „În cele din urmă, în măsura în care reclamantul pretinde o încălcare a articolului 10, Comisia concluzionează că nu apare nicio problemă în temeiul acestui articol, deoarece consideră că nu există nicio indicație a unei încălcări a oricăror alte articole ale Convenției. Examinarea de către Comisie a acestor plângeri, așa cum au fost prezentate, nu face posibilă stabilirea aparenței unei încălcări a drepturilor și libertăților garantate de Convenție”. Cererea a fost declarată inadmisibilă.

În cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit (1978) reclamanta, resortisantă britanică, a fost recunoscută vinovată de infracțiunea de incitare la dezertare pentru distribuirea trupelor staționate într-un câmp militar de pliante cu scopul de a le submina obligațiile și loialitatea în favoarea Irlandei de Nord. În fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului reclamanta a pretins încălcarea de către autoritățile britanice a prevederilor art. 9 al CEDO, deoarece nu și-a putut manifesta convingerile sale pacifiste și a prevederilor art. 10 al CEDO, precum și a invocat un tratament diferențiat ce încalcă prevederile art. 14 în cumul cu art. 9 și 10 al Convenției. Comisia a considerat că alegațiile reclamantei relevă, în esență, chestiuni de drept pe terenul art. 10 al CEDO și a declarat cererea admisibilă[3].

În examinarea fondului, pe terenul art. 9, Comisia urma să se expună în esență asupra următoarelor momente:

− poate fi văzută distribuirea pliantelor în calitate de exercitare a dreptului reclamantei la libertatea de gândire, conștiință și religiei, cu alte cuvinte în calitate de manifestare a unei convingeri?

− dacă răspunsul este afirmativ la prima întrebare, urmărirea reclamantei pentru distribuirea pliantelor era necesară într-o societate democratică, pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și protecția drepturilor altora?

În raportul său din 12 octombrie 1978[4] pe cauza dată, Comisia a apreciat că în calitate de filozofie pacifismul intră în domeniul de aplicare a dreptului la libertate, de gândire și de conștiință. Atitudinea pacifistului poate, deci, fi considerată în calitate de convingere protejată de art. 9 par. 1 al CEDO. La fel, Comisia a estimat că termenul ”practici” în sensul art. 9 par. 1 CEDO nu presupune orice act motivat sau inspirat de o religie sau o convingere. Evident, declarațiile publice, ce proclamă într-un mod general ideea pacifismului și promovând angajarea pentru non-violență pot fi considerate ca manifestări normale și recunoscute ale unei convingeri pacifiste. Din contra, nu vor fi protejate în temeiul art. 9 par. 1 CEDO faptele și gesturile particularilor care nu exprimă în mod real convingerea propriu-zisă, chiar dacă ele sunt motivate sau inspirate din ea.

Comisia a analizat minuțios conținutul pliantelor răspândite de reclamantă și a concluzionat că acestea nu erau adresate și distribuite publicului larg, însă anumitor militari determinați care puteau fi în viitor trimiși în Irlanda de Nord. Textul sugera militarilor să plece fără permisiune sau să refuze categoric participarea la luptele din Irlanda de Nord. Prin urmare, conchide Comisia, nu este evident că sfaturile au fost date cu scopul de a propaga idei pacifiste. În consecință, distribuind pliantele în cauză, reclamanta nu și-a exprimat convingerea în sensul art. 9 par. 1 aș CEDO. Prin urmare, condamnarea la pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru distribuirea pliantelor nu constituie o atingere la drepturilor garantate de articolul indicat. Soluția a fost menținută prin decizia Comitetului de Miniștri din 12 iunie 1979[5].

În cauza Angeleni vs. Suedia[6] (1986) reclamantele, mama și fiica, suedeze, erau atee. Fiicei i-a fost refuzată scutirea de orele de instruire religioasă, solicitată prin cerere de către mamă. În fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului reclamantele au invocat că obligarea celei de-a doua reclamante să asiste la cursurile de instruire religioasă constituie o violare a prevederilor articolelor 9, 14 și 17 din Convenție, dar și a articolului 2 al Protocolului adițional la Convenție. În speță, cu referire la articolul 9, reclamantele au susținut violarea libertății de gândire a copilului care este în mod obligatoriu crescut în valorile gândirii creștine atunci când el nu aparține niciunei confesiuni religioase cunoscute. De asemenea, este desconsiderată libertatea de conștiință a părinților care manifestă alte valori de viață decât cele creștine. La fel, considerau reclamantele că prin decizia autorităților le sunt violate libertatea religioasă, dreptul la instruire și interdicția de a nu fi discriminate.

Cu referire la alegațiile reclamantelor pe terenul art. 9 al Convenției, Comisia a considerat că art. 9 protejează împotriva îndoctrinării religioase de către stat fie în cadrul instruirii școlare, fie în orice altă activitate pentru care statul își asumă răspunderea. Principala chestiune ce urmează a fi decisă în speță este de a stabili dacă cea de-a doua reclamantă a fost îndoctrinată religios la școală. Examinând circumstanțele cauzei, Comisia a ajuns la concluzia că, neavând mandat să examineze în general instruirea religioasă în școlile suedeze, cu referire la caz din momentul în care a doua reclamantă nu a fost obligată să participe la orice formă de cult religios sau că a fost supusă îndoctrinării religioase, nu se constată nerespectarea prevederilor art. 9 din Convenție.

În cauza N.F. vs. Italia[7] (2001) reclamantul a sesizat fosta Comisie pretinzând că sancțiunea disciplinară aplicată dânsului a încălcat articolele 8, 9, 10 și 11 din Convenție, atât aparte cât și combinate cu articolul 14. În speță, reclamantul fiind magistrat devine membru al lojei „Adriano Lemmi” din Milan. După ce procuratura a transmis lista magistraților înscriși în rândurile francmasonilor Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva magistraților au fost deschise proceduri disciplinare. Mai mult, lista a fost făcută publică în presă.

În cadrul procedurilor interne, Consiliul Superior al Magistraturii a reamintit că în temeiul hotărârii Curții Constituționale a Italiei, urmează să fie realizată ponderare între libertatea de gândire a magistraților și obligația lor de imparțialitate și independență.

Constatând în speță violarea de către autoritățile italiene a dreptului garantat de articolul 11 și (8 parțial) din CEDO, Curtea nu a estimat necesar să se pronunțe și cu privire la alegațiile reclamantului de nerespectare a libertăților garantate de articolul 9 ș.a.

În cauza Pretty vs. Regatul Unit[8] (2002) reclamanta era o doamnă de 43 ani ce suferea de scleroză laterală amiotrofică (SLA), o boală neurodegenerativă progresivă care afectează neuronii motori din interiorul sistemului nervos central și provoacă leziuni treptate celulelor care controlează mușchii voluntari ai corpului. Evoluția sa duce la o slăbire gravă a brațelor și picioarelor, precum și a mușchilor implicați în controlul respirației. Moartea apare de obicei ca urmare a insuficienței respiratorii și a problemelor de pneumonie cauzate de slăbiciunea mușchilor respiratori și a celor care controlează vorbirea și deglutiția. Niciun tratament nu poate opri evoluția bolii. În speță, speranța de viață a reclamantei este foarte limitată și poate fi numărată doar în luni sau chiar săptămâni. Cu toate acestea, intelectul și capacitatea sa de a lua decizii sunt intacte. Etapele ulterioare ale bolii sunt extrem de dureroase și sunt însoțite de pierderea demnității. Reclamanta insistă să poată decide când și cum va muri și astfel va scăpa de această suferință și viață nedemnă.

Sinuciderea nu este considerată o infracțiune în temeiul legislației engleze, dar reclamanta este împiedicată de boala ei să efectueze un astfel de act fără asistență. Cu toate acestea, a ajuta pe cineva să se sinucidă intră în sfera legii penale engleze. Pentru a-i permite clientului său să se sinucidă cu ajutorul soțului ei, avocatul reclamantei, printr-o scrisoare scrisă în numele doamnei Pretty, a invitat șeful procuraturii să se angajeze să nu-l urmărească în judecată pe soțul reclamantei dacă acesta din urmă, respectând dorințele soției sale, urma să o ajute să se sinucidă.

În fața CtEDO, reclamanta a invocat inter alia nerespectarea prevederilor art. 9 CEDO referitor la dreptul la libertatea de gândire, despre care se spunea că s-a extins la credințe precum veganismul și pacifismul. Reclamanta susține că, cerându-i soțului ei ajutor în comiterea sinuciderii, ea a crezut și a susținut noțiunea de sinucidere asistată pentru ea însăși. Refuzând să-și asume angajamentul de a nu-l urmări în judecată pe soțul său, procuratura ar fi încălcat acest drept, iar Regatul Unit ar fi făcut același lucru prin impunerea unei interdicții generale care nu permitea luarea în considerare a situației sale particulare. Din motivele deja explicate în temeiul articolului 8 al Convenției, această încălcare nu a putut fi considerată ca fiind justificată în temeiul art. 9 par. 2.

La rândul său, Guvernul a negat că cazul a ridicat vreo problemă în temeiul art. 9 al CEDO. Acest lucru ar proteja libertatea de gândire, conștiință și religie, precum și dreptul fiecăruia de a-și manifesta convingerile și nu le-ar conferi indivizilor dreptul general de a se angaja în orice activitate la alegerea lor în urmărirea convingerilor lor, oricare ar fi ele. Subsecvent, în cazul în care Curtea constată că a existat o încălcare a dreptului consacrat în articolul 9 par. 1 din Convenție, Guvernul a susținut că această încălcare ar fi justificată în temeiul articolului 9 al doilea paragraf.

CtEDO nu se îndoiește de fermitatea condamnărilor reclamantei cu privire la sinuciderea asistată, dar observă că nu toate opiniile sau convingerile intră în domeniul de aplicare al articolului 9 par. 1 al Convenției. Plângerile reclamantei nu se referă la nicio formă de manifestare a unei religii sau credințe prin predare, practicare sau îndeplinire a riturilor, în sensul celei de-a doua teze a paragrafului 1 al articolului 9. După cum a constatat Comisia în cauza Arrowsmith împotriva Regatului Unit, termenul „practicile” utilizate la articolul 9 par. 1 nu acoperă niciun act motivat sau influențat de o religie sau credință. În măsura în care argumentele reclamantei reflectă aderarea ei la principiul autonomiei personale, acestea constituie doar o reformulare a plângerii depuse în temeiul articolului 8 al Convenției. Prin urmare, Curtea concluzionează că articolul 9 din Convenție nu a fost încălcat.

În cauza Enver Aydemir v. Turcia[9] (2016) ca urmare a înrolării sale în 2007, reclamantul s-a declarat obiector de conștiință și a refuzat efectuarea serviciului său militar din motive de convingeri religioase. Totuși, acesta a fost luat cu forța la comandamentul jandarmeriei pentru a îndeplini această sarcină. El a refuzat să poarte uniforma și să se supună ordinelor date. În consecință, reclamantul a fost plasat în detenție provizorie. Potrivit actului de acuzare, reclamantul afirmase că refuză să poarte uniforma militară care aparține Republicii Turce, invocând principiul laicității și că apără Șaria. Ulterior, a fost pus în libertate provizorie, dar nu s-a întors la regimentul său, devenind, așadar, un dezertor, din nou arestat și plasat în detenție provizorie. Tribunalul militar l-a declarat pe reclamant vinovat de nesupunere persistentă și l-a condamnat la pedeapsa închisorii de două luni și cincisprezece zile pentru fiecare act de nesupunere. Totuși, tribunalul a decis suspendarea pronunțării hotărârii.

În baza declarațiilor reclamantului potrivit cărora, din cauza opiniilor idealiste și politice în legătură cu Coranul și Șaria, a refuzat, invocând principiul laicității, să efectueze serviciul militar pentru Republica Turcă, tribunalul militar a considerat că obiecția acuzatului nu fusese motivată printr-o convingere religioasă, ci fundamentată pe motive politice.

Dată fiind poziția sa în fața instanțelor naționale, reclamantul nu a afirmat existența vreunei credințe cu convingerea că este necesar să se opună efectuării serviciului militar și nici vreo filosofie pacifistă și anti-militaristă.

Este legitim ca autoritățile naționale să procedeze, în prealabil, la examinarea cererii prezentate de către reclamant, în vederea recunoașterii calității sale de obiector de conștiință. Deși nu există o definiție a obiecției de conștiință, s-a reținut că aceasta se bazează pe dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, atunci când exercitarea acestuia nu se conciliază cu obligația de a aplica forța «cu prețul vieților umane». De asemenea, este legitim pentru Curte să restrângă obiecția de conștiință din convingeri religioase sau de altă natură care presupun o obiecție deosebit de fermă, permanentă și sinceră cu privire la participarea la război sau la portul de arme. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru definirea circumstanțelor în care este recunoscut dreptul la obiecția de conștiință și pentru stabilirea mecanismelor de examinare a unei cereri privind obiecția de conștiință.

Curtea a ținut cont de convingerile reclamantului privind opoziția sa față de efectuarea serviciului militar pentru Republica Turcă, în baza principiului laicității, însă a observat că toate opiniile și convingerile nu se încadrează în câmpul de aplicare al articolului 9 par. 1 al Convenției. Capetele de cerere de interes nu se referă la o formă de manifestare a unei religii sau a unei convingeri religioase, la învățământul, practica sau îndeplinirea unor ritualuri, în sensul celei de-a doua fraze a paragrafului 1 din articolul 9. În plus, termenul «practici» folosit de articolul 9 par. 1 nu acoperă fiecare act motivat sau influențat de o religie sau de o convingere.

Prin urmare, opoziția persoanei față de efectuarea serviciului militar nu a fost de natură să facă incident articolul 9 din Convenție. Din dosar nu reiese că credințele invocate de către reclamant comportă o obiecție fermă, permanentă și sinceră cu privire la participarea la război sau cu privire la portul de arme. În consecință, Curtea nu a fost convinsă că obiecția reclamantului față de efectuarea serviciului militar fusese motivată de convingeri religioase sincere, care intrau în conflict, la modul serios și de o manieră insurmontabilă, cu obligația sa de efectuare a serviciului militar. În consecință, cererea a fost declarată inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae).

Cu referire la protecția moralei și religiei tradițional Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când este sesizată cu cereri prin care reclamanții pretind nerespectarea acestor libertăți, efectuează o punere în balanță între, pe de o parte, a dreptului de a comunica publicului ideile despre doctrina religioasă, și pe de altă parte, a dreptului credincioșilor de a respecta libertatea lor de gândire, de conștiință și religie (Aydın Tatlav vs. Turcia)[10].

Curtea reamintește obligația generală de a asigura celor care profesează credințele religioase bucurarea pașnică de dreptul garantat de art. 9 evitând în special, pe cât posibil, observații care, în raport cu obiectele de venerație, pot apărea ca fiind jignitoare pentru alții și profanatorii[11].

Autorii Convenției Europene a Drepturilor Omului au înțeles să protejeze ca atare libertatea de gândire a unei persoane chiar în forul interior al acesteia, independent de concretizarea și exprimarea ei în convingeri publice. După cum a spus fosta Comisie, articolul 9 apără, în primul rând, ceea ce relevă forul interior al unui individ și nu necesarmente orice comportament public dictat de o anumită convingere (cauza Van den Dungen vs. Țările de Jos)[12].

S-a spus că, chiar dacă este în afara oricărei îndoieli că orice persoană este liberă în gândirea sa înainte de orice exprimare exterioară a ceea ce gândește, nu mai puțin, protecția instituită distinct de text pentru această libertate nu este superfluă. Într-adevăr, prin „recunoașterea explicită a libertății de gândire, statele semnatare ale Convenției au acceptat interdicția îndoctrinării, în sensul practicării unui învățământ cu caracter ideologic al populației și mai ales al tineretului”[13].

Astfel, în cauza Kjeldsen, Busk Madsen et Pedersen vs. Danemarca, Curtea a statuat că obligația de a veghea ca informațiile și cunoștințele din programa școlară să fie difuzate în mod obiectiv, critic și pluralist, cu interdicția oricărei îndoctrinări rezultă nu numai din dispozițiile art. 2 al Protocolului adițional nr. 1, dar și din dispozițiile art. 8, art. 9 și art. 10 din Convenție, precum și din spiritul ei general, ca instrument internațional destinat a apăra și promova idealurile și valorile unei societăți democratice[14].

Jurisprudența vechii Comisii Europene a Drepturilor Omului este în mod special bogată în raționamente privind libertatea de gândire. Astfel, a fost declarată admisibilă cererea unei persoane care susținea că condamnarea pentru aderarea la partidul comunist turc constituie o violare a libertății sale de gândire[15].

La fel, fosta Comisie a recunoscut că pacifismul ține de libertatea de gândire și de conștiință și pare a fi apărat de dispozițiile art. 9 par. 1 din Convenție. De asemenea, ea a statuat în sensul că alegerea unui prenume al copilului de către părinți poate fi considerată ca intrând în noțiunea de „gândire”, în sensul dispozițiilor art. 9 al Convenției (cauza Mwri Henrik și Soile Sahen vs. Finlanda). Dimpotrivă, ea a decis că obligația impusă arhitecților de a se înscrie în ordinul național al profesiei, fără a-i împiedica să-și exprime ideile lor personale prin aderarea la alte asociații profesionale, nu constituie o atingere adusă libertății lor de gândire (cauza P. Revert și D. Legallidis vs. Franța) după cum o asemenea atingere nu este dată nici de condamnarea reclamantului la sancțiuni pecuniare sau la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de ofensă a autorității judiciare (cauza Wilhem Putz vs. Austria)[16].

Calitatea de victimă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (în trecut, în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului) în alegațiile privind încălcarea libertății de gândire, reieșind din însăși natura libertății protejate, poate fi persoana fizică, în temeiul articolului 34 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Spre deosebire de alte drepturi relative, menționate în articolele 8, 10, 11 din CEDO, articolul 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, Curtea realizând testul de proporționalitate, pentru a se pronunța asupra pretențiilor de nerespectare a libertăților protejate de articolul 9, nu va reține argumentul de securitate națională pentru a aprecia legalitatea ingerinței.

Cea mai mare realizare a forului jurisdicțional de la Strasbourg, în opinia noastră, este realizarea exercițiului sensibil și complex de punere în balanță a libertății de gândire și a altor drepturi garantate de Convenție, în așa mod ca aceasta să nu pericliteze scopul și obiectivele acesteia. La acest moment, ne vom expune în detalii în capitolul ce urmează.

În continuare, vom analiza cele mai substanțiale hotărâri ale CtEDO, ce permit, în viziunea noastră, să fie consolidat conceptul libertății de gândire într-un mod inedit, propriu anume sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Habitants de Leeuw-St. Pierre vs. Belgia[17] reclamanții au depus cerere împotriva autorităților belgiene, care au refuzat emiterea documentelor administrative în limba franceză. Autoritățile eliberau acte exclusiv în limba flamandă în pofida numărului impunător al persoanelor vorbitoare de limba franceză. În fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului reclamanții au pretins nerespectarea de către autoritățile belgiene a drepturilor garantate de articolele 9, 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând că libertatea de gândire și cea de exprimare au în calitate de corolar libertatea lingvistică. La fel, reclamanții au invocat nerespectarea prevederilor articolului 14 al Convenției EDO, exprimată prin faptul că Guvernul belgian a căutat să împiedice răspândirea limbii franceze și a favorizat artificial limba flamandă, fapt ce presupune o discriminare bazată pe limbă, apartenență la o minoritate națională și chiar la o rasă.

Deși în final Comisia EDO a declarat cererea inadmisibilă sunt extrem de interesante pozițiile ambilor părți în această cauză.

Astfel, în replica sa, Guvernul belgian a invocat faptul că argumentele solicitanților în materia dreptului de a-și exprima liber gândirea ar fi acceptabil numai în măsura în care s-ar putea baza pe textele articolelor 5 par. 2 și 6 par. 3 lit. a) și e) din Convenție. Acest fapt, în opinia Guvernului, ar presupune acordarea acestor două articole (9 și 10) a unui domeniu de aplicare astfel încât garanțiile precise prevăzute la articolele 5 și 6 ar trebui considerate inutile. În consecință, Convenția Europeană nu va mai avea scopul impunerii Înaltelor Părți Contractante a obligațiilor precise, dar obligațiilor vagi, cu consecințe imprevizibile. Niciun stat nu va putea accepta obligații care nu au fost definite în mod precis.

În duplică, reclamanții au admis că libertatea lingvistică nu este garantată ca atare de Convenție. Însă libertatea de gândire stipulată de articolul 9, implică în mod necesar libertatea de a-și exprima această gândire fie prin cuvinte, fie în scris. Termenul ”libertatea de gândire” nu ar avea nici un efect dacă el ar semnifica doar faptul că omul poate să gândească tot ce el vrea în forul său interior și că nimeni nu-l poate împiedica, deoarece gândirea, înțeleasă în acest sens, ca conștiința nu constituie decât aspecte insesizabile pe care persoana nu le-ar putea niciodată forța.

Libertatea de gândire implică deci deja libertatea de exprimare, însă articolul 10 vine suplimentar să exteriorizeze această noțiune prevăzând explicit libertatea de exprimare, ceea ce nu poate fi aplicat decât formelor verbale sau scrise.

Atunci când articolul 9 stipulează că dreptul la libertatea de gândire implică libertatea de a schimba convingerea sau de a o manifesta, fără să exprime că aceasta ține exclusiv de libertatea filosofică, neîndoielnic acesta cuprinde libertatea culturală sau libertatea lingvistică deoarece este imposibil să exteriorizezi gândirea în scris și să posezi libertatea de a o face fără a avea în același timp libertatea lingvistică.

La fel, când articolul 10 vorbește despre libertatea de exprimare, acesta nu poate fi limitat la exprimarea filosofică și nu și cea culturală. Prin urmare, consideră reclamanții, nu poate fi limitată personalitatea lor să se dezvolte plenar în forma culturii lor.

În constatările sale, Comisia, făcând referire la cererile lingvistice examinate anterior, a reiterat că nici Convenția, nici Primul Protocol adițional nu consacră libertățile lingvistice ca atare, dar nici nu enunță că libertatea lingvistică nu este garantată de Convenție. Comisia a observat că prin natura lucrurilor modul în care se formează și se exprimă gândirea umană este condiționată de o serie de elemente contingente asupra cărora individul are un control redus (date de timp și de loc, mediu social, evenimente și diverse influențe etc.) fără ca să rezulte ipso facto o atingere la libertățile de gândire și de exprimare.

În cauza Vavřička ș.a. vs. Republica Cehă[18] recent examinată de Marea Cameră trei reclamanți din șase au încercat să invoce protecția articolului 9 pentru poziția lor critică în ceea ce privește vaccinarea. Niciunul dintre ei nu sugerează că poziția sa cu privire la această problemă are o inspirație religioasă. Prin urmare, nu se pune problema libertății lor religioase, ci libertatea lor de gândire și de conștiință.

Aplicabilitatea art. 9 cu privire la această convingere particulară nu a fost niciodată examinată de către Curte. Pe de altă parte, Comisia a abordat-o pe scurt în cauza Boffa ș.a. În pasajul relevant al deciziei sale, Comisia a declarat că, protejând domeniul convingerilor personale, art. 9 nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în domeniul public în modul dictat de astfel de convingeri și a menționat că termenul „practici” nu se referea la careva act motivat sau inspirat de o convingere. Ea a adăugat că obligația de a fi vaccinată, astfel cum este prevăzută de legislația în cauză, se aplică tuturor, indiferent de religia sau convingerea sa personală. În consecință, Curtea a constatat că nu a existat nicio ingerință în exercitarea libertății garantate de articolul 9 al Convenției.

Curtea consideră că este relevant să se refere la raționamentul utilizat în cauza Bayatyan c. Armenia, în care a luat în considerare aplicabilitatea articolului 9 la obiecția de conștiință la serviciul militar pe care reclamantul a formulat-o din motive religioase. Acesta a considerat că „opoziția la serviciul militar, atunci când este motivată de un conflict grav și de netrecut între obligația de a servi în armată și conștiința unei persoane sau convingerile sale sincere și profunde, de natură religioasă sau alta, constituie o condamnare care atinge un grad suficient de seriozitate, coerență și importanță pentru a determina aplicarea garanțiilor articolului 9 ”. Ea a adăugat că problema dacă și în ce măsură această obiecție intră sub incidența articolului 9 ar trebui decisă pe baza circumstanțelor specifice fiecărui caz.

Curtea reamintește, de asemenea, raționamentul urmat de acesta în cauzal Pretty v. Regatul Unit, în care a declarat că nu se îndoiește de fermitatea condamnărilor reclamantului cu privire la sinuciderea asistată, dar a observat că toate opiniile sau condamnările nu cad sub domeniul de aplicare al articolului 9.

În ceea ce privește domnul Vavřička, Curtea constată că, în prima hotărâre pe care a pronunțat-o în cazul persoanei în cauză, Curtea Constituțională a considerat că ar trebui să existe posibilitatea renunțării excepționale la aplicarea „unei sancțiuni pentru nerespectarea obligației de vaccinare atunci când circumstanțele necesită în mod fundamental păstrarea autonomiei persoanei în cauză”. Înalta instanță a subliniat importanța coerenței și a credibilității argumentelor persoanei în cauză în acest sens și a observat că domnului Vavřička i-a lipsit coerența în procedură până în această etapă, în sensul că a indicat acelei instanțe că obiecția împotriva vaccinării s-a bazat mai ales pe motive legate de sănătate și că orice întrebare filosofică sau religioasă a trecut pe planul secund. În cadrul procedurilor ulterioare, Curtea Administrativă Supremă a Republicii Cehe a constatat că domnul Vavřička și-a prezentat motivele referitoare la conștiința sa doar într-un stadiu târziu și că nu a prezentat argumente concrete cu privire la convingerile sale și la amploarea daunelor cauzate acestora prin vaccinare.

Reclamantul susținea că poziția sa bazată pe conștiința sa a fost supusă unei aprecieri negative în conformitate cu criterii care au fost stabilite doar într-o etapă târzie a procedurilor naționale. Dimpotrivă, Curtea consideră că abordarea adoptată de instanțele naționale a fost rezonabilă și, de fapt, în conformitate cu propria interpretare a art. 9, expusă mai sus. Având în vedere concluziile formulate de instanțele naționale cu privire la acest subiect și considerând că în prezenta procedură reclamantul nu și-a specificat și nu și-a justificat în continuare plângerea pe baza articolului 9, Curtea consideră că opinia critică a reclamantului în cauză cu privire la vaccinare nu este de natură să constituie o convingere care atinge un nivel suficient de seriozitate, coerență și importanță pentru a atrage aplicarea garanțiilor prevăzute la articolul 9.

Același lucru este valabil, a fortiori, pentru plângerile doamnei Novotná și ale domnului Hornych, acești doi reclamanți nici nu au prezentat astfel de argumente în contextul procedurilor interne. Prin urmare, Curtea consideră că aceste plângeri sunt incompatibile ratione materiae cu articolul 9 în sensul articolului 35 par. 3 lit. (a) și că trebuie respinse.

O cauză interesantă, în opinia noastră, examinată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost cauza Bernard și alții vs. Luxemburg[19]. Deși prin decizia Comisiei cererea a fost declarată inadmisibilă, prezintă interes interpretările făcute de Comisie pe marginea alegațiilor reclamanților în domeniul libertății de gândire și de conștiință.

În speță, reclamanții s-au plâns în fața Comisiei de refuzul autorităților naționale de a le scuti copiii de cursul de formare morală și socială pe motiv că cererile de scutire nu menționau apartenența la o credință religioasă, singurul motiv de natură să autorizeze o asemenea scutire. Reclamanții au considerat că legislația națională este contrară art. 9 al CEDO și art. 2 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Or, în situația creată doar o credință religioasă, adică o convingere bazată pe credință, ar putea justifica o scutire de la cursul în cauză, în timp ce gândirea filozofică bazată pe rațiune nu ar putea.

În fața Comisiei Guvernul a susținut că cursul de formare morală și socială prevede oferirea elevilor a informațiilor privind diversele religii și filosofii morale. Nefăcând parte din nicio școală sau opinie filozofică anume, Guvernul consideră că este dificil să fie stabilită o oarecare violare de către statul pârât a libertății de gândire și de conștiință, precum și a convingerilor filozofice ale reclamanților.

În cele din urmă, Comisia a constatat că obligarea copiilor reclamanților de a urma un curs de formare morală și socială nu constituie o ingerință în exercitarea libertății de gândire sau de conștiință. Ea a notat suplimentar că reclamanții nu au susținut că participarea la aceste cursuri era susceptibilă să provoace copiilor îndoctrinarea religioasă sau de altă natură.

În cauza Kokkinakis vs. Grecia[20] CtEDO a subliniat că libertatea de gândire, conștiință și religie constituie unul din fundamentele societății democratice, unul din elementele sale vitale, ce formează personalitatea credincioșilor și concepția lor de viață. La fel și prezintă valoare pentru ateiști, agnostici, sceptici și persoanele indiferente. Libertatea religioasă presupune libertatea de manifestare a convingerilor religioase nu doar în propria societate, în mod public, și în cercul de persoane ce confesează aceeași credință, dar de asemenea individual, în mod privat, presupunând de principiu dreptul de a converti apropiatul în credința proprie.

Este important de menționat că în această cauză reclamanta considera că religia făcea parte din „fluxul constant reînnoit al gândirii umane” și era imposibil de conceput ca aceasta să fie exclusă din dezbaterea publică. Un echilibru just al drepturilor personale a făcut necesar să se accepte ca gândirea altora să fie supusă unui minim de influență, altfel rezultatul ar fi o „societate ciudată de animale tăcute care [ar] gândi, dar… nu se exprime, că [ar] vorbi, dar… nu comunica, și asta [ar] exista, dar… nu coexista”. În cele din urmă, însă, Curtea nu a reținut argumentarea reclamantei.

În opinia sa separată pe această cauză, judecătorul CtEDO, Martens, a menționat că principiul de bază al drepturilor omului este respectul pentru demnitatea umană și libertatea omului. Esențiale pentru această demnitate și acea libertate sunt libertățile de gândire, conștiință și religie consacrate în articolul 9 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, ele sunt absolute. Convenția nu lasă loc pentru niciun amestec al statului.

Aceste libertăți absolute includ în mod explicit libertatea de a-și schimba religia și convingerile. Dacă cineva intenționează sau nu să schimbe religia nu este o preocupare a statului și, în consecință, nici în principiu nu ar trebui să fie preocuparea statului dacă cineva încearcă să-l determine pe altul să-și schimbe religia.

În cauza Papavasilakis vs. Grecia[21], Legea privind înrolarea cetățenilor greci prevedea munca civilă ca alternativă serviciului militar, prin punerea obiectorilor de conștiință la dispoziția diferitelor servicii publice. Această plasare se decide de către Ministerul Apărării Naționale în urma unui aviz emis de o comisie specială, care examinează, fie pe baza de documente, fie după audierea persoanei în cauză, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea statutului de obiector de conștiință. Legea prevedea următoarea componență a Colegiului Special: doi profesori universitari specializați în filosofie, științe sociale și politice și psihologie, un membru al Oficiului Consilierilor Juridici de Stat în calitate de președinte, și doi ofițeri de rang înalt ai forțelor armate (unul din unitatea de recrutare, celălalt de la serviciul de sănătate); cu alte cuvinte, trei civili și doi ofițeri militari.

Când reclamantul, care a solicitat statutul de obiector de conștiință, s-a prezentat în fața Colegiului Special, au fost prezenți doar președintele și cei doi ofițeri. El a explicat că principalul motiv al cererii sale a fost obiecția sa față de violență. Deși avea legături cu Martorii lui Iehova, el nu fusese încă botezat. El a mai declarat că este pregătit să efectueze un serviciu alternativ timp de cincisprezece luni în loc de nouă, care era durata normală a serviciului militar. Consiliul i-a respins cererea pentru statutul de obiector de conștiință, la fel ca Ministrul Apărării. Reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii la Curtea Administrativă Supremă, contestând în special componența Colegiului Special, dar nu a obținut o decizie favorabilă. În 2014, el a fost obligat la plata unei amenzi de 6.000 de euro pentru nesubordonare.

În fața CtEDO reclamantul a pretins nerespectarea de către autoritățile grecești inter alia a prevederilor articolului 9 al CEDO reclamând că examinarea cererii sale nu s-a desfășurat în condiții adecvate și imparțiale, absența a doi membri ai comisiei a dat naștere, potrivit acestuia, unei interpretări proaste a convingerilor sale și a dus la respingerea cererii sale. În sfârșit, invocând articolul 9 coroborat cu articolul 11 ​​din Convenție, reclamantul considera că respingerea cererii sale pentru statutul de obiector de conștiință constituie o încălcare a libertății negative de a nu fi adeptul unei religii sau membru al unei organizații antimilitariste.

Curtea a constatat că procedura urmată în fața comisiei speciale a armatei și raționamentul Consiliului de Stat asupra acestui punct pot ridica o problemă în temeiul articolului 9 din Convenție. În consecință, CtEDO a considerat că plângerile reclamantului trebuie examinate numai din perspectiva articolului 9 din Convenție.

Analizând admisibilitatea cererii, Curtea a reamintit că opoziția față de serviciul militar, atunci când este motivată de un conflict grav și insurmontabil între obligația de a servi în armată și conștiința unei persoane sau convingeri sincere și profunde, de natură religioasă sau de altă natură, constituia o credință care atinge un grad suficient. de forță, seriozitate, coerență și importanță pentru a declanșa aplicarea garanțiilor articolului 9. Ea reamintește, de asemenea, că problema dacă și în ce măsură obiecția față de serviciul militar intră sub incidența acestei dispoziții trebuie totuși decisă în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărui caz.

CtEDO a constatat că respingerea cererii reclamantului pentru statutul de obiector de conștiință ar putea echivala cu o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de gândire și conștiință garantat de articolul 9 al CEDO.

După cum a constatat anterior Curtea, statele aveau o obligație pozitivă în astfel de chestiuni, care nu se limitează la a se asigura că, în dreptul intern, există o procedură de examinare a cererilor de statut de obiector de conștiință; acea procedură trebuia, de asemenea, să fie eficientă și accesibilă. Una dintre condițiile esențiale pentru eficacitatea procedurii a fost independența persoanelor care o desfășoară.

Dreptul intern prevedea în mod clar, după o analiză atentă, că Consiliul Special trebuia să fie compus dintr-un număr egal de ofițeri de armată și membri ai societății civile cu cunoștințe specifice în astfel de probleme, împreună cu un avocat în calitate de președinte. În consecință, dacă Consiliul Special ar fi stat cu toți membrii săi prezenți, majoritatea ar fi fost civili. Cu toate acestea, doar cei doi ofițeri și președintele au fost prezenți în ziua în care reclamantul a fost audiat.

După cum a constatat anterior Curtea, referitor la un obiector de conștiință examinat de un tribunal format numai din ofițeri militari în ceea ce privește infracțiunile militare, individul poate să-i fie de înțeles teamă să se prezinte în fața judecătorilor aparținând armatei, care era în esență parte la proces, și s-ar fi putut astfel teme în mod legitim că tribunalul va fi ghidat în mod nejustificat de considerente părtinitoare.

Mai mult decât atât, în recomandarea sa din 2013, Ombudsmanul elen a remarcat că, în timp ce pentru obiectorii de conștiință catalogați drept „religioși” conducerea nu necesita decât un certificat din partea comunității religioase în cauză și nici măcar nu i-a invitat la un interviu, obiectorilor ”ideologici” li s-a cerut adesea să răspundă la întrebări despre informații personale sensibile. Astfel, reclamantul s-ar fi putut teme în mod legitim că, nefiind membru al unei comunități religioase, nu va reuși să-și transmită convingerile ideologice ofițerilor de carieră cu funcții superioare în ierarhia militară.

În consecință, autoritățile competente nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a se asigura că audierea obiectorilor de conștiință de către Comisie să aibă loc în condiții care să garanteze eficiența procesuală și reprezentarea egală cerută de legislația internă. Cu unanimitate de voturi, CtEDO a adoptat hotărârea prin care statul elen a fost a fost recunoscut culpabil de nerespectarea prevederilor art. 9 al CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să se expună în materia respectării dreptului la viață privată în lumina libertății de gândire, conștiință și religie în cauza Sodan vs. Turcia[22]. În speță, reclamantul în timpul evenimentelor descrise exercita funcția de adjunct al prefectului orașului Ankara. La o dată anume, un inspector general al corpului prefectoral a fost însărcinat să investigheze comportamentul general al reclamantului în temeiul a două circulare semnate de serviciile primului-ministru și de Ministerul afacerilor interne referitor la separatism și fundamentalism în cadrul corpului prefectoral. Acestea au servit drept temei pentru realizarea unei anchete, ale cărui rezultate au fost incluse într-un raport ce conținea următoarele constatări: „reclamantul a lucrat în Ministerul Afacerilor Interne și, prin urmare, era cunoscut de serviciile centrale; se cunoștea faptul că soția sa purtase vălul de foarte mult timp și că era o persoană retrasă; că acest lucru a avut un impact negativ asupra exercitării funcțiilor sale prefectorale; că într-adevăr, un membru al corpului prefectoral trebuia să fie „un cetățean model cu un aspect modern și opinii”; mai mult, anume aceasta publicul aștepta de la acest corp; faptul că nicio activitate fundamentalistă a reclamantului nu a putut fi dovedită sau observată nu ar putea constitui un argument care să permită reclamantului să-și exercite în continuare funcțiile de adjunct a prefectului Ankara”. În concluzie, raportul inspectorului conținea propunerea de transferare a reclamantului către un alt departament sau la un alt post din administrația centrală care nu implica o funcție reprezentativă.

Solicitantul nu a fost niciodată intervievat în timpul acestei anchete. În temeiul raportului menționat, reclamantul a fost transferat într-o altă localitate în calitate de subprefect.

În fața CtEDO reclamantul a susținut că transferul său i-a încălcat dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de conștiință, gândire și religie în sensul articolelor 8 și 9 din Convenție. Având în vedere circumstanțele cazului și formularea plângerilor, Curtea a considerat că plângerile reclamantului trebuie examinate în temeiul articolului 8 din Convenție, citit totuși în lumina articolului 9 al acesteia.

Apreciind circumstanțele cauzei, Curtea a reamintit că „viața privată” este un concept larg, care nu este susceptibil de o definiție exhaustivă. Ar fi prea restrictiv să se limiteze noțiunea de „viață privată” la un „cerc intim” în care fiecare să-și poată duce viața personală după bunul plac și să se excludă în totalitate lumea din afara acestui cerc. Conform jurisprudenței Curții, nu există niciun motiv în principiu pentru a considera că „viața privată” exclude activitățile profesionale. Restricțiile asupra vieții profesionale pot intra sub incidența articolului 8, atunci când afectează modul în care individul își forjează identitatea socială prin dezvoltarea relațiilor cu semenii săi. În plus, viața profesională este adesea strâns legată de viața privată, mai ales dacă factorii care se referă la viața privată, în sensul strict al termenului, sunt considerați criterii de calificare pentru o anumită profesie. Pe scurt, viața profesională face parte din această zonă de interacțiune între individ și ceilalți, care, chiar și într-un context public, poate fi considerată „viață privată”[23].

În ceea ce privește articolul 9, trebuie reamintit că libertatea de gândire, conștiință și religie este unul dintre fundamentele unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Dacă libertatea religioasă relevă în primul rând din forul interior al persoanei, ea implică în special libertatea de a „manifesta propria religie”. Conform articolului 9, libertatea de a-și manifesta religia nu se exercită numai colectiv, „în public” și în cercul celor a căror credință este împărtășită: poate fi exercitată și „individual” și „în privat”; în plus, include în principiu dreptul de a încerca să-l convingă pe aproapele, de exemplu prin „predare”, altfel „libertatea de a schimba religia sau credința”, consacrată la articolul 9 ar risca să rămână o literă moartă.

Statul nu poate dicta individului ce să creadă sau să ia măsuri care să-l facă să-și schimbe convingerile prin constrângere.

Cu referire la speță, Curtea a observat că reclamantul a fost transferat de la postul de subprefect al capitalei la un alt post de adjunct, de data aceasta în provinciile dintr-un oraș mai mic. Deși transferul este, în principiu, o măsură obișnuită în cariera unui funcționar, rămâne faptul că poate avea efecte negative asupra vieții profesionale a persoanei în cauză, în special atunci când aceasta din urmă este transferată într-o funcție mai puțin prestigioasă. Desigur, simpla existență a acestor consecințe negative nu este în sine de natură să facă transferul contrar drepturilor garantate de Convenție. Ceea ce contează în acest caz este determinarea motivelor acestui transfer și verificarea compatibilității acestora cu dispozițiile convenționale. În consecință, întrebarea care se află în centrul prezentei cauze este dacă reclamantul a fost transferat numai din cauza acestor calificări și a cerințelor postului, așa cum a susținut Guvernul sau, mai degrabă, așa cum a afirmat reclamantul – datorită convingerilor sale religioase și a vieții sale private.

Curtea a observat că în rezultatul anchetei interne efectuate cu privire la reclamant a fost redactat un raport care deși menționează anumite trăsături de caracter ale reclamantului, acordă o importanță considerabilă credințelor sale religioase. Având în vedere circumstanțele cauzei în ansamblu, Curtea consideră că există o legătură cauzală clară între viața privată și convingerile reclamantului, pe de o parte, și transferul acestuia, pe de altă parte. Consideră că transferul reclamantului constituie un fel de „sancțiune deghizată”, adică o măsură care, fără a intra formal în sfera disciplinară, denotă intenția autorului său de a sancționa agentul purtând o anumită atingere la situația profesională pe baza plângerilor împotriva sa, în speță – stilul său de viață, credințele sale și ținuta vestimentară a soției sale. În aprecierea Curții, transferul reclamantului constituie, prin urmare, o ingerință în viața sa privată în sensul articolului 8 din Convenție. Simpla apropiere sau apartenență, reală sau presupusă, a reclamantului la o mișcare religioasă nu poate constitui în sine un motiv suficient pentru a lua măsuri nefavorabile împotriva acestuia, întrucât nu a fost demonstrat în mod clar, fie că reclamantul nu acționa în mod imparțial, fie că primea instrucțiuni de la membrii respectivei mișcări sau că mișcarea în cauză constituia într-adevăr un pericol pentru securitatea națională. Mai mult, chiar presupunând că acesta este de fapt cazul, ar fi dificil să se înțeleagă modul în care acest pericol ar putea fi evitat printr-un simplu transfer al persoanei în cauză într-un alt oraș, mai degrabă decât prin destituirea acestuia.

În final CtEDO a constatat că decizia de a transfera reclamantul într-un post echivalent într-un oraș cu o importanță administrativă mai mică s-a bazat pe factori care țin de viața sa privată. În consecință a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

În temeiul postulatul faimos că Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un organism viu deducem că și drepturile ce formează partea materială a acestui tratat internațional, deși din start au fost formulate distinct, fiecare, în mare parte, fiind localizate în articole separate ale Convenției, nu rămân statice sau inerte, ci interacționează și se completează reciproc fapt confirmat și din abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului are drept scop de a proteja absolut libertatea de gândire în mod special în interiorul său indiferent de concretizarea și exprimarea gândirii în convingerile sociale. Reieșind din specificul acestei libertăți, în procesul de exprimare a gândirii autoritățile vor realiza o serie de obligații pozitive.

Anume acest din urmă aspect solicită judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului abilități desăvârșite de interpretare, cu respectarea principiilor și spiritului Convenției, a modului în care libertatea de gândire interacționează cu alte drepturi și libertăți fundamentale înscrise în CEDO.

Un alt exercițiu complex și delicat ce revine Curții Europene a Drepturilor Omului ține de stabilirea principiilor generale, iar ulterior aprecierea circumstanțelor invocate de reclamanți și guverne, în vederea pronunțării unei hotărâri prin care va fi asigurat echilibrul între interesele private și cel public, urmărit de autorități.

Libertatea de gândire în lumina ultimelor provocări:

Noile realități, inclusiv acele momente la care ne-am referit în mod expres mai sus, impun adaptarea conținutului Convenției Europene a Drepturilor Omului la raporturile juridice, prezentând o natură diferită și în care sunt antrenați subiecți alții decât cei cunoscuți de autorii textului tratatului internațional din 4 noiembrie 1950, suplinit prin protocoale adiționale.

Atunci când va fi regândit textul convenției pot fi necesare specificații suplimentare pentru a extinde sfera și focalizarea dreptului la libertatea de gândire dincolo de exclusiv libertatea de conștiință și religie, pentru a proteja toate stările cognitive, afective și alte stări mentale exprimate și inexplicabile[24].

În acest sens, pentru juriști, pe terenul libertății de gândire, apar o serie de provocări delicate printre care merită a fi menționate:

− aprecierea veridicității declarațiilor prin mijloace juridice, aceasta fiind o premisă esențială privind calitatea actului de justiție[25]. Or, încă în lucrarea „De mendacio”, semnată de Sfântul Augustin din Hippo, autorul menționa că minciuna este denaturarea intenționată a adevărului iar accentul cade pe nepotrivirea dintre gândire (animus) și enunțarea ei (enuntiatio sau significatio). Cel care rostește un neadevăr, convins fiind că e un adevăr, nu este mincinos. În schimb, cel care rostește altceva decât gândește, chiar dacă nu o face pentru a înșela pe cineva, ci, dimpotrivă, pentru a-l ajuta, este totuși mincinos[26]. Autorul afirmă: „ex animi enim sui sententia, non ex rerum ipsarum veritate vel falsitate mentiens aut non mentiens iudicandus est” (trad. faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele)[27].

− neurotehnologiile. Suntem cu toții martorii realizărilor remarcabile pe tărâmul științelor tehnice și științelor medicale, realizări menite să ne faciliteze viața cotidiană, să ne amelioreze soarta, să ne suprime necazurile și suferințele. Omenirea s-a lăsat astăzi antrenată într-o goană după tehnologii mai rapide și mai inteligente, care operează, totodată, autonom, substituind procesul clasic de luare a deciziilor de către ființa umană (procesul de gândire și, subsecvent, acțiunea). Nefiind cunoscută întinderea efectelor utilizării unor asemenea sisteme, procesele artificiale și impactul acestora asupra drepturilor naturale, urmează să interpretăm de fiecare dată circumstanțele cauzei în lumina protecției demnității umane[28].

Neurotehnologiile sunt în prezent dezvoltate și aplicate pentru diverse scopuri. Printre măsurile întreprinse, se numără și investirea unor sume uriașe în cercetare pentru crearea de noi tratamente medicale pentru afecțiunile neurologice și psihiatrice, inclusiv controlul direct al membrelor robotizate, producerea vorbirii sintetice sau tratarea anumitor tulburări de dispoziție, stres insurmontabil sau post-traumatic. Instituțiile militare și de securitate efectuează cercetări în neurotehnologie pentru aplicare în informații, propagandă, supraveghere etc. Companiile private explorează posibilitatea de a folosi dispozitive de consum pentru a converti direct gândurile în caractere tastate; oferă servicii comerciale de detectare a minciunilor bazate pe scanări ale creierului; și vând dispozitive bazate pe neurotehnologii direct consumatorilor, cum ar fi jocuri electronice sau produse de relaxare. Cercetătorii sunt interesați să dezvolte campanii de „neuromarketing” care să exploateze preferințele subconștiente și examinează dacă tiparele de activitate neuronală pot prezice recidiva criminală[29].

− Manipularea, este o altă provocare pentru calificarea juridică în domeniul libertății de gândire. Or, acest concept, în unele interpretări, este susceptibil să aducă o atingere gravă realizării libertății de gândire. Dificultatea esențială în calificarea unei asemenea ingerințe în forul interior al persoanei rezultă din imposibilitatea determinării legăturii cauzale dintre anumite acțiuni, ideologii promovate de autorități și schimbarea atitudinii sau formarea opiniei persoanei privind anumite evenimente sau fenomene din trecut, prezent sau viitor.

Dezinformarea este și ea un mecanism al manipulării ce reprezintă orice intervenție asupra elementelor de baza ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social[30].

Concluzii:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin interpretările oferite la diferite etape de dezvoltare a societății europene, a determinat conținutul juridic al libertății de gândire și prin aceasta a instituit o protecție eficientă supranațională a acestei libertăți fundamentale a ființei umane. În mod ideal, valorificarea acestei libertăți fundamentale de fiecare individ în parte presupune existența unui mediu, realizat în esență prin obligația negativă a autorităților, în care indivizilor nu le este impusă viziunea statului privind anumite fenomene și evenimente ce au loc în societate.

Totodată, în acest context, nu putem face abstracție de la faptul că este dificilă reglementarea modului în care indivizii realizează dreptul la libertatea de gândire. Or, la moment, emoțiile, convingerile, trăirile, doleanțele individului atât timp cât nu sunt verbalizate, fie nu sunt întreprinse acțiuni în sensul exprimării acestora, nu pot fi constatate, monitorizate, verificate. Aceste momente ar putea constitui obiectul unor investigați suplimentare la subiectul libertății de gândire, în special, în lumina noilor descoperiri științifice în domeniul tehnologiilor și științelor medicale.

Bibliografie:

  1. AURELIUS, AUGUSTINUS, Despre minciună. Ediție bilingvă Traducere din limba latină de LUCIA WALD. Studiu introductiv și note de Constantin Georgescu. București: Editura HUMANITAS, 2016. 172 p. pp. 20-21.
  2. BÎRSAN, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. 1, volumul 1. București: Ed. C.H. Beck, 2005. p. 706.
  3. Cauza Angeleni vs. Suedia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-78933 Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 1986.
  4. Cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-74946. Decizia Comisiei EDO din 16 mai 1977.
  5. Cauza Bernard și alții vs. Luxemburg. Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 8/09/1993. https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22itemid%22:[%22001-25427%22]}.
  6. Cauza Enver Aydemir v. Turcia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-172448. Hotărârea CtEDO din 7 iunie 2016.
  7. Cauza Fernández Martínez vs. Spania. Hotărârea MC CtEDO din 12/06/2014. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-145067.
  8. Cauza Habitants de Leeuw-St. Pierre vs. Belgia. Decizia parțială a Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 15 iulie 1965. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-169534.
  9. Cauza Kokkinakis vs. Grecia. Hotărârea CtEDO din 25/05/1993. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57827.
  10. Cauza N.F. vs. Italia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-64183 Hotărârea CtEDO din 2/08/2001.
  11. Cauza Pretty vs. Regatul Unit http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-65003 Hotărârea CtEDO din 29/04/2002.
  12. Cauza Papavasilakis vs. Grecia. Hotărârea CtEDO din 15/09/2016. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-166693.
  13. Cauza Sodan vs. Turcia. Hotărârea CtEDO din 2/02/2016. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-160260.
  14. Cauza Vavřička ș.a. vs. Republica Cehă. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-209377 Hotărârea Marii Camere a CtEDO din 8 aprilie 2021.
  15. Cauza X. vs. Regatul Unit. Decizia din 1 octombrie 1975.
  16. Decizia Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei pe cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit din 12/06/1979. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-52325.
  17. DORUL, O., CAZACU, D., Demnitatea umană – sursă și fundament al drepturilor și libertăților omului în secolul XXI. PARTEA II.. În: Revista Institutului Național al Justiției. 2022, nr. 1(60), pp. 10-15. ISSN 1857-2405.52277/1857-2405.2022.1(60).01
  18. Guide sur l’article 10 de la Convention européenne des droits de l’homme Liberté d’expression Première édition – 31 décembre 2020 https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_10_FRA.pdf p. 25.
  19. IENCA, M., Common human rights challenges raised by different applications of neurotechnologies in the biomedical field. Council of Europe, October 2021 https://rm.coe.int/report-final-en/1680a429f3 p. 48.
  20. LINDKVIST, L., Freedom of Thought and Conscience. In Religious Freedom and the Universal Declaration of Human Rights (Human Rights in History, pp. 21-60). Cambridge: Cambridge University Press, 2017. p. 27.
  21. NASTAS, A., CERNOMOREȚ, S., FAIGHER, A. Asigurarea veridicității declarațiilor prin mijloace de drept penal: premisă esențială privind calitatea actului de justiție. In: Independența de stat a Republicii Moldova: retrospective și realități. Materialele conferinței științifi ce naționale cu participare internațională, din 26 august 2021: cu genericul „30 de ani de la adoptarea declarației de independență a Republicii Moldova: aspecte politico-juridice și social-economice”. 26 august 2021, Chișinău. Chișinău, Republica Moldova: ÎS FEP „Tipografi a Centrală”, 2022, pp. 284-294. ISBN 978-5-88554-102-2.
  22. Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 12/10/1978 pe cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-104189.
  23. RENUCCI, J.-F., L’article 9 de la Convention Europeenne des Droits De L’homme. La liberté de pensée, de conscience et de religion. Consiliul Europei, 2004.
  24. Rezoluția 2344 (2020) „Interfețe creier-mașină: noi drepturi sau noi pericole pentru libertățile fundamentale?” adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 22 octombrie 2020. https://pace.coe.int/fr/files/28810/html.
  25. TERZI, N., Garanții constituționale ale exercitării dreptului la libertatea opiniei și exprimării. Teză de doctor în drept. Chișinău, 2015. pp. 116-117.

[1] LINDKVIST, L., Freedom of Thought and Conscience. In Religious Freedom and the Universal Declaration of Human Rights (Human Rights in History, pp. 21-60). Cambridge: Cambridge University Press, 2017, p. 27.

[2] Cauza X. vs. Regatul Unit. Decizia din 1 octombrie 1975.

[3] Cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-74946. Decizia Comisiei EDO din 16 mai 1977.

[4] Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 12/10/1978 pe cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-104189.

[5] Decizia Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei pe cauza Arrowsmith vs. Regatul Unit din 12/06/1979 http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-52325.

[6] Cauza Angeleni vs. Suedia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-78933 Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 1986.

[7] Cauza N.F. vs. Italia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-64183 Hotărârea CtEDO din 2/08/2001.

[8] Cauza Pretty vs. Regatul Unit http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-65003 Hotărârea CtEDO din 29/04/2002.

[9] Cauza Enver Aydemir v. Turcia. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-172448. Hotărârea CtEDO din 7 iunie 2016.

[10] Guide sur l’article 10 de la Convention européenne des droits de l’homme Liberté d’expression Première édition – 31 décembre 2020 https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_10_FRA.pdf, p. 25.

[11] Ibidem.

[12] BÎRSAN, C. „Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole”, ed. 1, volumul 1. București: Ed. C.H. Beck, 2005. p. 706.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] RENUCCI, J.-F., L’article 9 de la Convention Europeenne des Droits De L’homme. La liberté de pensée, de conscience et de religion. Consiliul Europei, 2004.

[16] BÎRSAN, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Ed. 1, volumul 1. București, Ed. C.H. Beck., 2005. p. 706.

[17] Cauza Habitants de Leeuw-St. Pierre vs. Belgia. Decizia parțială a Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 15 iulie 1965. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-169534.

[18] Cauza Vavřička ș.a. vs. Republica Cehă. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-209377 Hotărârea Marii Camere a CtEDO din 8 aprilie 2021.

[19] Cauza Bernard și alții vs. Luxemburg. Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 8/09/1993. https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22itemid%22:[%22001-25427%22]}.

[20] Cauza Kokkinakis vs. Grecia. Hotărârea CtEDO din 25/05/1993. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57827.

[21] Cauza Papavasilakis vs. Grecia. Hotărârea CtEDO din 15/09/2016. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-166693.

[22] Cauza Sodan vs. Turcia. Hotărârea CtEDO din 2/02/2016. http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-160260.

[23] Cauza Fernández Martínez vs. Spania. Hotărârea MC CtEDO din 12/06/2014. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-145067.

[24] IENCA, M., Common human rights challenges raised by different applications of neurotechnologies in the biomedical field. Council of Europe, October 2021 https://rm.coe.int/report-final-en/1680a429f3 p. 48.

[25] NASTAS, A., CERNOMOREȚ, S., FAIGHER, A. Asigurarea veridicității declarațiilor prin mijloace de drept penal: premisă esențială privind calitatea actului de justiție. În: Independența de stat a Republicii Moldova: retrospective și realități. Materialele conferinței științifice naționale cu participare internațională, din 26 august 2021: cu genericul „30 de ani de la adoptarea declarației de independență a Republicii Moldova: aspecte politico-juridice și social-economice. 26 august 2021, Chișinău. Chișinău, Republica Moldova: ÎS FEP „Tipografi a Centrală”, 2022, pp. 284-294. ISBN 978-5-88554-102-2.

[26] AURELIUS, AUGUSTINUS, Despre minciună. Ediție bilingvă Traducere din limba latină de LUCIA WALD. Studiu introductiv și note de Constantin Georgescu. București: Editura HUMANITAS, 2016. 172 p. pp. 20-21.

[27] Ibidem p. 21.

[28] DORUL, O., CAZACU, D., Demnitatea umană – sursă și fundament al drepturilor și libertăților omului în secolul XXI. PARTEA II.. În: Revista Institutului Național al Justiției. 2022, nr. 1(60), pp. 10-15. ISSN 1857-2405. 10.52277/1857-2405.2022.1(60).01.

[29] Rezoluția 2344 (2020) „Interfețe creier-mașină: noi drepturi sau noi pericole pentru libertățile fundamentale?” adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 22 octombrie 2020. https://pace.coe.int/fr/files/28810/html.

[30] TERZI, N., Garanții constituționale ale exercitării dreptului la libertatea opiniei și exprimării. Teză de doctor în drept. Chișinău, 2015. pp. 116-117,

Libertatea de gândire în sistemul Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Evoluții jurisprudențiale was last modified: January 5th, 2023 by Mihai Poalelungi

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Mihai Poalelungi

Mihai Poalelungi

Este doctor habilitat în drept, Universitatea Liberă Internațională din Moldova.
Sergiu Suvac

Sergiu Suvac

Este doctorand, Universitatea Liberă Internațională din Moldova.