Libertatea de exprimare în era tehnologiei digitale avansate – certitudini și incertitudini juridice

Cu toate acestea, în lipsa unui model juridic deja existent, testat și adaptat în timp pentru reglementarea relației dintre IA și libertatea de exprimare, considerăm că, din punct de vedere juridic, avem totuși câteva certitudini. Una dintre acestea o reprezintă consacrarea dreptului la liberă exprimare atât prin normă internațională, europeană, cât și națională. Astfel, libertatea de exprimare este recunoscută ca un drept fundamental de o serie de instrumente juridice internaționale cu forță juridică obligatorie. Desigur, punctul de plecare îl reprezintă definiția libertății de exprimare cuprinsă în articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) care enunță că „orice om are dreptul la libertatea opiniilor și la libera exprimare”, un drept care include și libertatea de a căuta, primi și transmite informații prin orice mijloace și indiferent de frontiere.

Articolul 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (PIDCP) investește cu forță juridică și dezvoltă această definiție, prevăzând totodată posibilitatea restrângerii libertății de exprimare doar în condițiile stabilite de lege și pentru scopuri legitime, precum protejarea securității naționale, a ordinii publice sau a drepturilor altora. La nivel european, articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) statuează că libertatea de exprimare include „libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Cu toate acestea, libertatea nu este absolută, putând fi supusă unor excepții „prevăzute de lege” și „necesare într-o societate democratică”, de strictă interpretare, precizate în art. 10 alin. (2) al aceluiași articol: „securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene definește în art. 11 libertatea de exprimare și de informare, urmărind îndeaproape textul consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește relația dintre drepturile fundamentale și inteligența artificială, primul pas important la nivel european, dar și internațional, a fost adoptarea în 2024 a Convenției-cadru a Consiliului Europei privind inteligența artificială și drepturile omului, democrație și statul de drept, text juridic obligatoriu de respectat pentru statele semnatare, menit să impună standardele și regulile necesare proiectării, dezvoltării, utilizării și scoaterii din funcțiune a sistemelor de inteligență artificială atunci când această măsură ar fi necesară.

Potrivit Convenției, utilizarea inteligenței artificiale atât în sectorul public cât și în cel privat trebuie să se realizeze în condiții de transparență, responsabilitate și răspundere concretizate în măsuri de identificare, evaluare, prevenire și atenuare a posibilelor riscuri, de stabilire a unor interdicții și sancțiuni în cazul încălcării drepturilor omului, căi de atac și garanții procedurale pentru victimele încălcărilor drepturilor fundamentale. În concordanță cu alte norme internaționale, prevederile Convenției nu se vor aplica situațiilor de siguranță națională, apărare națională, cercetare și dezvoltare, fără însă a exonera statele semnatare de obligația utilizării inteligenței artificiale cu respectarea democrației, a drepturilor fundamentale și a statului de drept.

Convenția instituie și un mecanism de monitorizare independentă pentru supravegherea modului în care statele semnatare își vor executa obligațiile și pentru asigurarea consultării și a schimbului de bune practici în domeniul inteligenței artificiale. La nivel național, Constituția României, prin articolul 30, garantează libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor, credințelor și libertatea creațiilor de orice fel. Cenzura de orice fel este interzisă [alin. (2)] și „nicio publicație nu poate fi suprimată” [alin. (3)]. Totuși, alineatele (6) și (7) din același articol prevăd limite clare. Astfel, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” [alin. (6)]. De asemenea, sunt interzise îndemnul la război și la ură, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi manifestările obscene [alin. (7)].

Legea nr. 504/2002 a audiovizualului[9], Legea nr. 190/2018 privind protecția datelor cu caracter personal[10] și Codul penal (art. 369 privind incitarea la ură sau discriminare) sunt alte instrumente juridice relevante care pot contribui la protecția libertății de exprimare, mai ales în mediul digital. De asemenea, o altă certitudine la nivel european credem că o reprezintă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din ultimii ani cu privire la utilizarea internetului și a platformelor online și offline, diseminarea informațiilor în spațiul public prin intermediul acestora, cazuistică care, prin extrapolare, are impact și asupra legăturii dintre inteligența artificială și protecția dreptului la liberă exprimare.

Curtea recunoaște avantajele incontestabile ale internetului, printre care accesul la informație, capacitatea de a stoca și disemina mari cantități de date, facilitând astfel comunicarea și informarea publicului[11]. În același timp, forul european atrage atenția și asupra importanței creării unei legislații naționale care să ofere garanții referitoare la sancționarea utilizării informațiilor care ar genera încălcarea drepturilor omului, la recunoașterea dreptului la acțiune în justiție și la despăgubirea victimelor[12]. Curtea consideră că orice stat care pretinde un rol de pionier în dezvoltarea noilor tehnologii poartă o responsabilitate specială pentru atingerea unui echilibrul corect în această privință[13].

În jurisprudența CEDO, orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe principiul proporționalității, trecând un testul tripartit: (1) să fie prevăzută de lege, (2) să urmărească un scop legitim, și (3) să fie necesară într-o societate democratică[14]. În acest context, Curtea are o atitudine ponderată, cântărind în fiecare caz existența situațiilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă exprimare, stabilite de art. 10 alin. (2) din Convenție[15]. Încă din 1976, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare protejează și idei care „ofensează, șochează sau deranjează”, subliniind și importanța toleranței într-o societate democratică[16].

Pe de altă parte, în cauza Delfi AS împotriva Estoniei (2015) Curtea a analizat responsabilitatea unui portal online pentru comentariile defăimătoare postate de utilizatori. Curtea a admis că restrângerea exercitării dreptului la liberă exprimare de către autorități în acest caz era justificată, întrucât operatorul platformei nu a reacționat prompt pentru îndepărtarea conținutul nociv, iar „comunicaţiile online şi conţinutul acestora prezintă un risc mult mai mare decât presa de a aduce atingere exercitării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale” (pct. 33).[17] Credem că acest caz este esențial în contextul responsabilității intermediarilor digitali, inclusiv a celor care utilizează inteligența artificială.

În cazul Ahmed Yildirim împotriva Turciei (2012) Curtea a afirmat că blocarea accesului la internet a reclamantului, împiedicându-l astfel să poată gestiona propriul website considerat ofensator de către autorități, poate fi în conflict direct cu formularea din articolul 10 din Convenție, potrivit căreia dreptul la liberă exprimare poate fi exercitat „indiferent de frontiere” (pct. 67). În ceea ce privește dacă măsura de blocare a fost justificată, Curtea a reținut că astfel de restricții trebuie, prin urmare, să facă parte dintr-un act juridic cadru care să asigure atât un control strict asupra domeniului de aplicare a interdicției, cât și un control judiciar eficient pentru prevenirea oricăror abuzuri (pct. 64). În speță, Curtea a constatat o încălcare a articolului 10 din Convenție din partea autorităților turce. Cazuri similare date de Curte în acest sens sunt și Cengiz și alții împotriva Turciei (2015), Kalda împotriva Estoniei (2016) sau Magyar Jeti Zrt împotriva Ungariei (2018).

Cu toate acestea, în ceea ce privește inteligența artificială, Curtea nu a avut încă posibilitatea de a aborda un număr semnificativ de cauze referitoare la impactul acesteia asupra protecției drepturilor și libertăților consacrate în Convenție și de a testa domeniul de aplicare al complexităților și nuanțelor problemelor legate de inteligența artificială. Totuși, până în acest moment, jurisprudența Curții poate constitui o bază pentru a lua în considerare dacă și cum ar putea fi transferate și aplicate principiile dezvoltate până acum în cazurile care ridică probleme legate de drepturile omului cauzate de utilizarea sistemelor de inteligență artificială.

În ultimii ani, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a soluționat și ea cauze care s-au concentrat cu precădere pe drepturile de autor și protecția datelor personale în relație cu utilizarea sistemelor digitale, dar pe care le considerăm relevante și din perspectiva filtrării automate a conținutului digital, inclusiv cel generat de IA și responsabilitatea furnizorilor de servicii online. De exemplu, în cauza C‑18/18 Glawischnig‑Piesczek împotriva Facebook Irlanda (2018), Curtea a decis că platformele online, precum cea în cauză, Facebook, pot fi obligate de instanțele naționale să elimine conținut problematic (defăimător, discriminator) nu doar la nivel național, dar și internațional. Mai mult, conținutul care trebuie eliminat poate fi și „echivalent” și acest lucru se poate realiza și automatizat[18].

Practic, instanța a permis folosirea de filtre automate pentru moderarea conținutului, inclusiv preventiv, în încercarea de a pune în echilibru libertatea de exprimare și protecția reputației unei persoane. Singurul neajuns al acestei decizii părea a fi la acel moment cenzura excesivă prin utilizarea IA. Totuși, Curtea și-a completat punctul de vedere în acest sens prin decizia dată în cauza C‑401/19 Republica Polonă împotriva Parlamentului European și a Consiliului UE (2019), în care a precizat că obligația platformelor de a controla conținutul online include măsuri preventive, eventual automate, dar doar dacă acestea sunt însoțite de garanții ferme, așa cum prevede legislația UE, pentru a nu limita abuziv libertatea de exprimare[19].

În prezent, pe rolul instanței europene se află cauza C‑250/25 Like Company v. Google Ireland, primul caz care aduce în mod direct în dezbatere utilizarea IA, mai precis relația acesteia cu drepturilor de autor. Instanța europeană va trebui să se pronunțe asupra rolului sistemelor de inteligență artificială generativă, precum Google Gemini, în reproducerea și diseminarea conținutului protejat prin recunoașterea drepturilor de autor. Suntem convinși, că hotărârea fără precedent a Curții în acest caz va determina un aflux de litigii referitoare la inteligența artificială.