Libertatea de exprimare: echilibru între protecția dreptului și limitele legii

I. Introducere

Libertatea de exprimare constituie un drept inerent ființei umane. Nu poate fi catalogat ca fiind democratic un stat care nu respectă și nu protejează această libertate. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, una dintre condițiile vitale pentru dezvoltarea și evoluția societății ori pentru progresul fiecărui individ[1]. Libertatea de exprimare este protejată și consacrată de norme interne, europene și internaționale.[2] Constituie un pilon gigant al unei societăți libere. Chiar dacă este un drept de rang constituțional, acesta nu este absolut ceea ce înseamnă că într-un anumit context poate fi restricționat, iar persoana care depășește limitele libertății de exprimare este pasibilă de atragerea răspunderii civile, disciplinare sau chiar penale. Statul are obligația pozitivă de a implementa măsuri adecvate de protecție a exercitării libertății de exprimare, dar și obligația negativă de se abține de la orice ingerință neîntemeiată[3]. Libertatea de exprimare cuprinde nu doar dreptul de a exterioriza verbal, în scris, prin imagini, sunete[4] propriile idei, opinii despre o anumită temă, de a comunica dezacordul sau critica cu privire la o acțiune, la un eveniment, persoană, ci și libertatea de a răspândi, de a căuta și de a primi informații,[5] de a publica fotografii etc. Această libertate comportă limitări în scopul protejării altor valori fundamentale precum dreptul la viață privată, dreptul la demnitate și onoare, dreptul la reputație. Limitarea libertății de exprimare este utilă în măsura în care acest filtru nu este folosit discreționar și opresiv de autoritățile, instituțiile, organele reprezentative ale statului. Pentru a nu afecta exercitarea deplină a acesteia ori pentru a nu exista restrângeri exagerate, autoritățile statului au datoria să vegheze asupra menținerii unui just echilibru între această libertate și dreptul la reputație, la viață privată sau dreptul la demnitate al persoanei în cauză[6].

II. Limitele legale ale libertății de exprimare și caracterul proporțional și justificat al sancțiunii

Analizând recente evenimente autohtone, precum și direcția statului român față de proprii cetățeni, se poate lesne observa o erodare a respectării libertății de exprimare a individului. Exercitarea libertății de exprimare deși nu permite afectarea imaginii sau demnității persoanei, în cazul politicienilor sau altor persoane publice, exercitarea acesteia este mai permisivă, putându-se depăși limitele libertății de exprimare având în vedere rolul acestora în societate și faptul că și-au asumat expunerea publică direct sau indirect. De exemplu, exercitarea libertății de exprimare față de politicieni este mai amplă și permisivă dat fiind că aceștia au obligația de a reprezenta, deservi cetățenii și și-au asumat prin acceptarea funcției expunerea publică. Această optică este împărtășită și de doctrina în materie care stabilește că libertatea de exprimare poate fi mai extinsă față de această categorie de persoane în comparație cu alt individ comun. Acțiunile și comportamentele persoanelor publice, ale politicienilor sunt supuse în mod inevitabil comentariilor și controlului din partea cetățenilor, tocmai datorită poziției publice asumate. În această ipoteză, trebuie să existe un grad de toleranță exponențial în cazul depășirii limitelor libertății de exprimare[7]. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În cauza Kuliś împotriva Poloniei din 18 martie 2008, Curtea a afirmat că în situația persoanelor implicate în viața publică „limitele criticii admisibile sunt mai largi în raport cu o personalitate cunoscută care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță față de critică”.

Existența unor limite asupra libertății de exprimare este oportună, însă constatarea depășirii acestor limite trebuie realizată în funcție de circumstanțe și context pentru a nu conduce la suprimarea libertății și la sancționarea nejustificată sau exagerată a persoanei. Critica unui cetățean, manifestarea verbală sau scrisă, revoltătoare sau chiar nepoliticoasă la adresa unui factor de decizie sau a unei persoane reprezentative în stat, este o formă a libertății de exprimare care nu trebuie sancționată sau supusă unei restricții. În această situație, exprimarea nemulțumirilor este justificată, iar persoana nu trebuie să suporte consecințe defavorabile. Amendarea unui cetățean care protestează (protestul fiind o formă a libertății de exprimare) sau care își exprimă dezacordul față de un factor de decizie în stat, reprezintă o ingerință inacceptabilă a statului asupra libertății de exprimare. Libertatea de exprimare în prezent suferă restricționări nejustificate într-o societate democratică. Orice afirmație ori idee exprimată în spațiul public este anihilată și pedepsită mai ales dacă subiectul vizat este pe o poziție de putere, egocentric și ultrasensibil la observații. Se apelează la instrumente de constrângere disproporționate și nefondate pentru a „cuminți” persoanele cu perspectivă diferită decât cea dorită de stat sau de o parte a opiniei publice. Indubitabil, libertatea de exprimare trebuie manifestată cu responsabilitate și acest aspect rămâne intangibil. De exemplu, nu se validează protejarea libertății de exprimare în ipoteza în care un individ afirmă că o persoană are o siluetă mai plină, este mai puțin inteligentă sau e urâtă. Nu se poate apăra invocând exercitarea libertății de exprimare. În acest caz, prevalează drepturile persoanei lezate de aceste afirmații. Libertatea de exprimare nu poate fi utilizată ca mijloc de a jicni aspectul sau inteligența unei persoane particulare.

Însă, aplicarea unor limite libertății de exprimare, trebuie să fie necesară într-o societate democratică, iar restrângerea să protejeze „securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea ordinii, prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”[8]. Așadar, restrângerea libertății de exprimare trebuie să justifice protejarea valorilor sociale enumerate și să fie necesară într-o societatea democratică. Putem concluziona că instituirea limitelor pentru libertatea de exprimare are drept scop protejarea drepturilor celorlalți (demnitate, onoarea, imaginea personală și profesională, viața privată a persoanei) sau interesul public ( instigarea la ură, discriminare, manifestările obscene ce contravin bunelor moravuri)[9]. În cazul depășirii acestor limite, exercitarea libertății de exprimare nu mai poate fi considerată licită. Restrângerea libertății de exprimare poate fi impusă de autorități prin intermediul unei reglementări specifice sau restrângerea poate proveni de la titularul dreptului afectat[10]. În orice caz, libertatea de exprimare ca oricare alt drept prevăzut de lege, trebuie exercitat cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte[11].

Cu toate că libertatea de exprimare trebuie supusă unui filtru (limite) care să conserve și drepturile celorlalți, restricțiile prevăzute de art.10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie fundamentate și interpretate în mod restrictiv[12]. În evaluarea limitelor libertății de exprimare, o importanță deosebită o are determinarea circumstanțelor concrete în care au fost exprimate opinii, idei, afirmații[13]. Nuanțarea contextului în care a fost exercitată libertatea de exprimare face ca depășirea limitelor impuse să aibă altă conotație, iar autorul să nu fie acuzat că a abuzat de exercitarea acestui drept. Gravitatea afirmațiilor într-un anumit context, poate căpăta o anvergură redusă și depășirea limitelor libertății de exprimare să nu existe. În situația în care sunt depășite limitele libertății de exprimare, persoana este pasibilă de aplicarea unei sancțiuni. Curtea Europeană a Drepturilor Omului opinează că efectul disuasiv al încălcării acestor limite, nu trebuie să fie reflectat în aplicarea unei sancțiuni penale. Această inițiativă ar trebui să fie ultima ratio întrucât este o măsură extrem de severă care poate fi aplicată doar în mod excepțional[14]. Aplicarea necontrolată sau în mod generalizat a unei astfel de sancțiuni afectează libertatea persoanei și dreptul acesteia de a comunica propriile opinii. Fiind restrânsă semnificativ această libertate, individul este constrâns și descurajat să-și exteriorizeze convingerile datorită consecințelor la care se poate expune.

Sancțiunile prea aspre au efect intimidant și reprezintă elementul potrivit să favorizeze instalarea cenzurii. Sancțiunile penale inhibă persoana și conduc la anihilarea dreptului de a vorbi și la înfrângerea manifestării libertății de gândire și exprimare. Prin exercițiul libertății de exprimare se poate critica sau transmite idei care nu sunt împărtășite de alte persoane. Deși aceste acțiuni pot deranja anumite persoane, instituții, autorități, într-o societatea liberă este esențială prezența unui astfel de comportament deoarece prin comunicarea aspectelor ce nu ne mulțumesc, se pot corecta și identifica probleme sociale. Așadar, protejarea drepturilor nepatrimoniale ale subiecților afectați de exercitarea libertății de exprimare a unei persoane, nu trebuie să se realizeze prin mijloace disuasive excesive. Aceste mijloace trebuie să urmărească o balanță corectă între protejarea drepturilor private și garantarea libertății de exprimare. Protejarea libertății de exprimare este importantă și pentru ideile, opiniile „care rănesc, șochează sau îngrijorează; asta necesită pluralismul, toleranța și deschiderea, fără de care nu există «societate democratică»”[15].

Îmbunătățirile din orice domeniu social s-au produs datorită criticilor formulate, care la momentul respectiv au fost percepute ca o depășire a limitelor exercitării libertății de exprimare deoarece persoana vizată considera că i-a fost afectat unul dintre drepturile nepatrimoniale ce face obiectul limitelor stabilite la art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României[16]. Așadar, se poate întâmpla ca în exercitarea libertății de exprimare să se aducă atingere altor drepturi și libertăți garantate de normele naționale sau internaționale și totuși libertatea de exprimare să fie considerată a fi exercitată în limitele legii. În acest caz, autoritățile statului trebuie să realizeze un just echilibru între protecția libertății de exprimare și alte drepturi sau libertăți ocrotite[17]. Având în vedere dreptul individului de a beneficia de libertatea de exprimare și dreptul altor persoane vizate de a le fi protejate drepturi private, statul are obligația de a proteja drepturile ambelor părți și trebuie să opteze pentru cele mai puțin restrictive măsuri[18]. Ingerința cu privire la libertatea de exprimare trebuie să aibă în vedere testul proporționalității indiferent de scopul declarat. Democrația trebuie să asigure discutarea liberă a oricăror chestiuni fără a suferi repercusiuni prejudiciabile persoana care exprimă o opinie discordantă.

Libertatea de exprimare poate fi descurajată nu doar prin aplicarea de sancțiuni legale. În numeroase situații, descurajarea și sancționarea se poate realiza și prin folosirea mijloacelor de informare în masă cu scopul de a discredita opozanții prin utilizarea diverselor etichetări, prin marginalizare sau prin racolarea persoanelor publice influente care condamnă o anumită direcție, punct de vedere și în acest mod reușind să suprime dezbaterea publică și opiniile contrare. De asemenea, aceste persoane pot „beneficia” de un tratament advers ca răspuns la libertatea de exprimare exercitată. Așadar, sancțiunile pot fi diverse și nu întotdeauna au caracter formal sau oficial. În asemenea circumstanțe progresul societății este blocat. Dezvoltarea și reformele iau naștere ca efect al opiniilor și dezbaterilor contradictorii, tocmai de aceea este important ca statul să se abțină să restrângă sau să abolească libertatea de exprimare neîntemeiat. Manifestările publice, respectiv protestele, grevele sunt expresii ale libertății de exprimare. Sancționarea persoanelor implicate în astfel de manifestații reprezintă un act împotriva ordinii constituționale. Cetățeanul nu trebuie sancționat pentru că protestează, critică oameni politici, instituții ale statului, acțiuni, fapte, măsuri ale factorilor de decizie într-un stat. Un atare comportament din partea statului asupra propriilor cetățeni, destabilizează ordinea constituțională, instaurează cenzura și abuzul de putere.

Este inacceptabil ca într-un stat democratic, persoana să fie sancționată pentru că își exprimă opinia, chiar într-un mod care deranjează. Măsurile punitive din partea statului în asemenea conjunctură au un efect defavorabil deoarece în această manieră izbutește să controleze populația, să elimine opozițiile și să interzică exprimarea în public a ideilor sub pretextul conformității cetățenilor față de ordinea de drept și bunelor moravuri[19]. Au existat cazuri în care simpla acțiune de protest sau grevă a fost sancționată și reprimată. Însă cu privire la aceste forme ale libertății de exprimare apare o problemă greu de gestionat și anume reacțiile și acțiunile acestor persoane în timpul manifestațiilor. Motivul pentru care se recurge la această modalitate de exprimare este nemulțumirea în legătură cu anumite fapte, acțiuni care îi afectează în mod negativ. Evident că în asemenea circumstanțe populația nemulțumită reacționează sau acționează violent, într-o manieră ce nu este agreată de autoritățile statului. Violența sau furia populației într-o anumită măsură este justificată și trebuie să fie scuzabilă. Deseori, autorii acestor acțiuni sunt sancționați nefondat și abuziv, ajungându-se chiar la recurgerea privării de libertate ceea ce este inadmisibil într-un stat democratic. Trebuie avut în vedere că schimbările majore și de impact din societate s-au produs ca urmare a acestor tipuri de acțiuni care au presupus și o latura violentă.

Desigur, distrugerea bunurilor statului sau ale particularilor este o măsură puțin extremă, dar nu automat nejustificată. Prin intermediul protestelor și grevelor, populația își exprimă indignarea, frustrarea și disperarea. Prin urmare, este de așteptat ca oamenii aflați în asemenea conjunctură să se manifeste și violent, iar acest comportament ca parte a libertății de exprimare, să fie tolerat și nesancționat. Oamenii fiind atât de afectați de evenimentele care i-au determinat la astfel de acțiuni, consideră că metoda cea mai eficientă de a convinge autoritățile că sunt prejudiciați, este să acționeze violent. Această explicație este foarte plauzibilă având în vedere că așa numitele proteste sau greve pașnice nu au condus la niciun beneficiu sau rezultat pentru manifestanți. În acest context, autoritățile nu ar trebui să fie surprinse sau să recurgă la sancțiuni severe, pentru că tocmai acțiunile acestora i-au determinat să acționeze într-un anumit mod. În cauza Makarashvili și alții împotriva Georgiei (cererile nr. 23158/20, 31365/20, 32525/20) trei activiști georgieni – Giorgi Makarashvili, Zuka Berdzenishvili și Irakli Kacharava – care au protestat în fața Parlamentului Georgiei și au blocat intrările în clădirea Parlamentului, au fost arestați pentru „neexecutarea ordinului legal al poliției”. Le-au fost aplicate pedepse de detenție administrativă în urma protestului din data de 18 noiembrie 2019 desfășurat în fața Parlamentului Georgiei[20]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu privire la încălcarea altor drepturi ale omului în această speță, însă precum am stabilit, astfel de acțiuni sunt o expresie a libertății de exprimare și cauza prezintă relevanță și în această privință.

În cazul expus, libertatea de exprimare este lezată prin aplicarea de măsuri represive disproporționate în scopul de a descuraja orice intenție de a dezaproba autoritățile. Însăși blocarea intrării în Parlament, nu este o acțiune care să reclame o astfel de intervenție din partea statului. Astfel de acțiuni ar trebui legitimate și normalizate. Critica ar trebui să constituie sistemul de alarmă și de reglare pentru autorități. Măsurile extreme ale autorităților ar trebui înlocuite cu înțelegere și dialog cu cei revoltați. Orice individ ar trebui să-și exprime poziția relativ la un anumit subiect fără frică și fără stresul de a fi sancționat pentru ceea ce gândește și exprimă, în ciuda faptului că ideile transgresează celor susținute de autoritățile oficiale sau de majoritatea opiniei publice ori sunt chiar agasante sau frapante pentru acestea din urmă[21]. Chiar în situația constatării încălcării limitelor libertății de exprimare, statul trebuie să aibă ca obiectiv asigurarea unui echilibru pentru ca sancțiunea aplicată să nu reprezinte o modalitate de cenzură proiectată a determina subiecții libertății de exprimare să renunțe la a formula propriul punct de vedere[22].

III. Concluzie

Libertatea de exprimare e un instrument care generează idei, dezbateri, opinii contradictorii și protejarea acestui drept fundamental ar trebui să reprezinte o prioritate a democrației deoarece în lipsa acestei garanții nu poate exista o societate liberă. Dacă se naște un conflict între libertatea de exprimare și alte drepturi sau valori protejate de lege, statul având marja de apreciere asupra stabilirii preeminenței unui drept asupra celuilalt, trebuie să realizeze un echilibru între cele două drepturi pentru a prioritiza unul dintre ele[23]. Progresul unei societăți este condiționat de exercitarea nestingherită a libertății de exprimare în lipsa căreia nu poate exista democrație. Totuși importanța libertății de exprimare nu trebuie să permită depășirea limitelor stabilite de lege dacă este realizată într-o manieră excesivă și cu încălcarea gravă a demnității, onoarei, vieții private a unei persoane. Exercitarea libertății de exprimare trebuie înfăptuită în limite rezonabile fără a prejudicia profund drepturile celorlalți. Stabilirea și aplicarea unor măsuri disproporționate față de persoanele care își exprimă opinia critică față autorități, instituții nu sunt compatibile cu o societate democratică. În cazul constatării aplicării unei măsuri sau sancțiuni nefondate ori exagerate, persoana responsabilă de acest fapt ar trebui să răspundă astfel încât libertatea de exprimare să nu mai sufere ingerințe fără temei, iar aceste acțiuni de amenințare și descurajare a libertății de exprimare să fie dezamorsate.

Bibliografie:

Balan, M., Drept Constituțional și Instituții Politice, Vol. 1. Teoria generală a statului și a constituției. Constituția română în context european, ed. Hamangiu, 2015, București

Bozeșan, V. coordonator, colectiv: Dragoș Călin, Ionuț Militaru, Roxana-Maria Călin, Mihaela Vasiescu, Lavinia Cîrciumaru, Lucia Zaharia, Paula-Andrada Coțovanu, Florin Mihăiță, Cristina Radu, Cristinel Ghigheci, Victor Constantinescu, Alexandra Neagu, Beatrice Ramașcanu, Alexandra Lăncrănjan, Libertatea de exprimare. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, 2013, București

Bychawska-Siniarska, Dominika, Protecting the right to freedom of expression under the European Convention on Human Rights, Council of Europe.

Deaconu, S., Drept constituțional.Curs universitar, ed. C.H.Beck, 2012, București.

Moldovan, C., Libertatea de exprimare. Principii. Restricții. Jurisprudență, ed. C.H.Beck, 2012, București.

Roibu, M., Libertatea de exprimare și limitele ei penale, ed. C. H. Beck, 2013, București.

Stoicescu, S., Libertatea de exprimare versus dreptul la reputație. Aplicarea standardului CEDO în jurisprudența națională, ed. Hamangiu, 2019, București.

Cauza Bédat împotriva Elveției, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 56925/08 din 29 martie 2016

Cauza Dink împotriva Turciei, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 2668/07 din 14 septembre 2010

Cauza Fáber împotriva Ungariei, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 40721/08 din 24 iunie 2012

Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 decembrie 1976

Cauza Kuliś împotriva Poloniei Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 martie 2008

Cauza Makarashvili și alții împotriva Georgiei (cererile nr. 23158/20, 31365/20, 32525/20), Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 Septembrie 2022

Cauza Niculescu-Dellakeza împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 martie 2013

Cauza Perinçek împotriva Elveției, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 27510/08 din 15 octombrie 2015

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Constituția României

Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil