Legitima apărare – cauză justificativă (III) – Condițiile apărării și legitima apărare prezumată
Răzvan-Gabriel Dalu - octombrie 7, 2022🔔Vezi și Legitima apărare – cauză justificativă (I)
🔔Vezi și Legitima apărare – cauză justificativă (II) – Condițiile atacului
Capitolul IV. CONDIȚIILE LEGITIMEI APĂRĂRI
Considerarea unei fapte prevăzută de legea penală ca fiind săvârșită în legitimă apărare impune cercetarea condițiilor desprinse din dispozițiile art. 19 NCP, privitoare pe de o parte la atac, și pe de altă parte privitoare la apărare.
În literatura de specialitate s-a afirmat că[1] între aceste condiții trebuie să existe o legătură cauzală, adică prima condiție, atacul, să fie cauza pericolului pentru valorile sociale, iar cea de a doua, pericolul creat, să determine necesitatea de a înlătura atacul.
Secțiunea II. Condițiile apărării
În literatura juridică și în jurisprudență s-a pus problema dacă riposta trebuie să constituie doar o faptă intenționată sau poate fi comisă și din culpă. Opinia majoritară este în sensul că fapta poate fi săvârșită cu oricare dintre formele de vinovăție prevăzute de legea penală – intenție, culpă[2], intenție depășită[3].
a) Apărarea să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală
Reacția împotriva unui atac, efectuată prin săvârșirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală, prin însăși natura sa, nu are relevanță penală. Deci, nu se poate recurge la invocarea unei cauze justificative (legitima apărare), decât dacă s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală[4].
Nu are relevanță încadrarea pe care fapta săvârșită în apărare ar putea-o primi și nici forma acesteia (tentativă, consumată)[5].
S-a spus că[6] nu poate forma obiect de discuție pentru stabilirea existenței legitimei apărări nici legitimitatea dreptului persoanei atacate, deoarece chestiunea dacă dreptul atacat era sau nu legitim exercitat de persoana atacată nu interesează decât în măsura în care de această caracterizare ar depinde calificarea atacului ca injust. Spre exemplu, în literatura juridică s-a comentat cazul în care o persoană ar fi atacată noaptea pe stradă de un necunoscut care încearcă să-i smulgă cu violență servieta pe care o are asupra ei; s-a arătat că dacă cel atacat lovește pe agresor pentru a înlătura atacul și îi cauzează o vătămare corporală, se consideră că persoana atacată a săvârșit fapta în legitimă apărare, deoarece atacul fiind injust nu interesează dacă cel atacat avea sau nu un drept legitim asupra servietei.
Nu interesează dacă persoana care este victima atacului are sau nu capacitate juridică. Se poate apăra legitim, deci, și un alienat mintal ori un minor care nu răspunde penal; în aceste cazuri, o parte a doctrinei consideră ca vor prevala dispozițiile privind iresponsabilitatea sau minoritatea[7]; cealaltă parte a doctrinei exprimând opinia contrară[8], a considerat că legitima apărare fiind o cauză justificativă, are întâietate.
b) Apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului
Această condiție trebuie analizată pe două paliere[9]:
(i) atât sub raportul întinderii, ceea ce înseamnă că desfășurarea apărării trebuie să aibă loc între momentul în care atacul a devenit iminent și momentul în care el s-a consumat. Dincolo de aceste limite, aceasta nu mai este apreciată ca necesară. Apărarea este necesară și atunci când infracțiunea s-a consumat, dar există posibilitatea înlăturării sau diminuării efectelor (infracțiuni cu rezultat reversibil). De pildă, în cazul infracțiunii de furt, atacul îndreptat împotriva patrimoniului nu încetează prin luarea bunurilor din detenția sau posesia persoanei vătămate, ci durează și în timpul cât hoțul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul comiterii infracțiunii, iar în timpul cât infracțiunea este flagrantă, apărarea este necesară pentru restabilirea situației anterioare, pentru prinderea hoțului și predarea lui organelor judiciare. S-a afirmat în doctrină[10] faptul că „în acest caz va fi posibilă invocarea legitimei apărări doar dacă persoana vătămată l-a urmărit pe hoț, dar nu și atunci când, la un oarecare interval de timp de la comiterea furtului, aceasta află cine este hoțul și exercită asupra lui violențe pentru a-l obliga să îi restituie bunul”.
(ii) cât și sub raportul intensității, în sensul de a nu depăși gravitatea pericolului care amenință valorile sociale.
Actul de apărare se consideră necesar, chiar dacă nu reprezintă pentru autor singurul mijloc de evitare a pericolului creat de agresor. În doctrină[11], s-a menționat că „nu se poate pretinde celui atacat să îl implore pe agresor, să fugă[12], să se ascundă etc., adică să evite în alt mod agresiunea ori continuarea ei”. Apărarea se consideră necesară și atunci când victima agresiunii se putea aștepta la atacul înfăptuit sau fusese prevenită asupra posibilităților dezlănțuirii atacului.
În condițiile unei apărări asociate, când, două sau mai multe persoane își conjugă eforturile în vederea înlăturării atacului, toate vor putea invoca beneficiul apărării legitime, inclusiv acelea care profitând de prilejul ivit au intervenit în conflict chiar cu scopul de a produce un rău agresorului, în temeiul unor resentimente mai vechi, a unei dorințe de răzbunare sau pur și simplu pentru a aplica o corecție acestuia. În acest caz, toate aceste acțiuni, nu trebuie să depășească împreună limitele proporționalității. Dacă totuși acestea au fost depășite, urmează a se examina dacă în circumstanțele date ei au avut posibilitatea unei reprezentări a acțiunilor lor îmbinate[13].
În doctrină s-a menționat că[14] indiferent dacă apărarea asociată se realizează de pe pozițiile unei intenții vinovate, agentul cooperant acționând cu animus nocendi, fapta sa nu se va putea constitui ca infracțiune dacă va întruni cerința unei apărări necesare și proporționale cu natura și intensitatea atacului, astfel încât fără asocierea sa, apărarea nu ar fi fost în măsură să înlăture pericolul.
O altă situație analizată în literatura juridică a fost aceea a terțului prin a cărui acțiune se ajunge ca persoana atacată să sufere un prejudiciu mai mare decât cel pe care l-ar fi suportat dacă terțul n-ar fi intervenit. De exemplu, terțul avertizează zgomotos o persoană de faptul că un hoț este pe punctul de a îi sustrage portofelul din buzunar, speriind-o. Fiind suferindă de inimă, persoana decedează. În literatura veche[15] s-a prezentat opinia unui autor străin, conform căruia în acest caz va fi incidentă starea de necesitate. Autorul citat considera însă că această acțiune nu poate fi socotită ca o faptă săvârșită în stare de necesitate, întrucât îi lipsește previziunea urmărilor, aprecierea valorilor dintr-o stare de pericol, ci este pur și simplu un caz fortuit, rezultatul (moartea victimei) fiind consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. Dacă însă se constată că terțul ar fi putut să aibă reprezentarea consecințelor intervenției sale, consecințe pe care poate le-a și urmărit sau cel puțin le-a acceptat, evident că el va cădea sub incidența legii penale.
Profesorul Tanoviceanu, în lucrarea sa[16], prezintă o situație interesantă regăsită în literatura străină de la acea vreme, și anume cazul când o persoană închisă pe nedrept, fugind din închisoare ucide pe custode, dacă nu era cu putință să scape altfel. Se precizează că „se impune o distincțiune. Dacă cel ucis era chiar autorul închiderii ilegale, care voia să mențină închis pe cel care fuge, credem că uciderea în asemenea caz este o legitimă apărare, căci apărarea libertății este întru câtva chiar apărarea vieții, nefiind o adevărată viață acea privată de libertate. Dacă însă altul era autorul sechestrării, și custodele era un simplu soldat or agent însărcinat cu paza sub sancțiunea pedepsii, omorul custodelui nu poate fi o faptă justificativă, căci cel care vorbește să fugă nu are drept să pună libertatea sa mai presus de datoria de pază și de viață a unui om inocent. Considerăm prima ipoteză ca un caz de legitimă apărare, și nu ca fiind o altă faptă justificativă”.
În literatura de specialitate[17] s-a spus că „nu are drept la ripostă, în condițiile legitimei apărări, soțul sau soția care își surprinde partenerul de viață în flagrant de adulter, deoarece nici unul dintre soți nu are ius vitae necesque asupra celuilalt soț”.
c) Apărarea să fie îndreptată împotriva agresorului, iar nu împotriva altei persoane.
Apărarea, pentru a fi legitimă, trebuie să fie îndreptată contra agresorului, adică împotriva celui de la care emană pericolul cu care este amenințat. Deci, apărarea nu ar putea fi îndreptată contra instigatorului la agresiune, deoarece acesta nu exercită nemijlocit atacul care determină legitima apărare[18].
Riposta trebuie să se îndrepte împotriva agresorului și nu a altor persoane. Atunci când apărarea îndreptată împotriva agresorului ajunge să lezeze un terț, fapta săvârșită împotriva acestuia din urmă se va analiza în raport de starea de necesitate.
Totodată, în doctrină[19] s-a apreciat că apărarea se poate îndrepta împotriva vieții, sănătății, libertății agresorului, dar nu împotriva bunurilor sale. Alte[20] voci din literatura de specialitate au un punct de vedere nuanțat, considerând că, în principiu, nu este necesară o ripostă îndreptată împotriva bunurilor agresorului. Se prezintă drept exemplu de situație în care nu se va aplica legitima apărare, cazul în care „X, în timp ce era urmărit cu toporul de către agresor, distruge autoturismul acestuia, parcat în locul unde se desfășura incidentul. Însă, de la această regulă trebuie admise unele excepții. Astfel, atunci când riposta se îndreaptă asupra unui bun al agresorului, folosit de acesta pentru atac, se va reține legitima apărare. De pildă, va fi în legitimă apărare cel care ucide câinele atacatorului, pe care acesta îl asmuțise asupra sa. Tot astfel, dacă pentru a salva victima din mâinile agresorului, cel care se apără începe să distrugă un bun foarte important al acestuia, fapta de distrugere va fi acoperită de legitima apărare. Spre exemplu, agresorul dorea să violeze victima, iar terțul care intervine, neavând forța fizică necesară unei confruntări directe cu agresorul, ia o vază foarte valoroasă aparținând acestuia, aflată în încăpere, și începe să o zgârie cu o cheie, determinându-l astfel să abandoneze victima pentru a-și salva bunul.”
În doctrină[21] s-a afirmat că „apărarea se îndreaptă împotriva atacatorului și în condițiile în care acesta acționează indirect (de pildă, prin intermediul unui asasin plătit). În aceste condiții, cel care se apără poate reacționa împotriva celui care îl amenință direct (asasinul), dar poate reacționa și împotriva celui care a comandat atacul, pentru a-l determina să revoce „ordinul” dat persoanei-instrument, deoarece aceasta va acționa așa cum i s-a „programat” activitatea infracțională. În caz contrar, persoana intermediară se comportă ca un adevărat agresor, în deplină libertate de acțiune, iar atacul îi aparține și va suporta consecințele acestuia. În această din urmă situație, cel atacat nu se va putea apăra legitim contra agresorului inițial, ci numai împotriva celui de-al doilea”.
d) Apărarea să fie proporțională cu gravitatea atacului.
Proporționalitatea nu înseamnă identitate între atac și apărare și nici similitudine. Nu este de ordin matematic și nu presupune echivalența mijloacelor. De alftel, nici nu se cere o echivalență absolută sub acest aspect, ci doar o proporționalitate relativă, aproximativă[22]. Într-o altă exprimare, s-a menționat că[23] „evaluarea proporției dintre agresiune și apărare nu trebuie să se facă după criterii rigide, întrucât împotriva făptuitorului s-a declanșat o agresiune neașteptată care nu i-a mai dat timpul necesar pentru a se pregăti să exercite o reacțiune corespunzătoare atacului, nu a putut cântări cu calm măsura în care fapta săvârșită de el în apărare este suficientă pentru a înlătura pericolul produs de agresiune”.
Totodată, nu se pot stabili a priori criterii în raport cu care să se evalueze proporționalitatea dintre reacție și agresiune. Numai a posteriori săvârșirii faptei se poate aprecia în ce măsură fapta săvârșită în apărare a fost pe măsura gravității atacului.
În funcție de intensitatea ripostei, putem vorbi despre excesul neimputabil ori despre cel scuzabil.
Pentru existența excesului neimputabil [art. 26 alin. (1) NCP] trebuie să fie întrunite cumulativ toate condițiile referitoare la atac și apărare, cu excepția proporționalității dintre agresiune și ripostă. Excesul de apărare trebuie să se întemeieze pe temerea sau tulburarea produsă făptuitorului. Dacă depășirea proporționalității nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată ca fiind săvârșită în condițiile excesului neimputabil, ci este infracțiune, însă cu reținerea circumstanței atenuante legale prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) NCP (excesul scuzabil).
Excesul neimputabil[24] în cazul legitimei apărări înlătură imputabilitatea atât atunci când făptuitorul nu și-a dat seama din cauza tulburării sau temerii că riposta sa depășește periculozitatea atacului, precum și atunci când cel care se apără, deși are reprezentarea faptului că riposta sa ar putea avea consecințe mai grave pe care, deși nu le dorește, le acceptă (intenție eventuală). Nu va fi aplicabilă cauza de înlăturare a imputabilității dacă depășirea proporționalității apărării s-a făcut cu intenție directă, respectiv atunci când cel atacat a dorit să producă urmări mai grave decât cele care ar fi fost cauzate de atac[25].
În literatura de specialitate[26], s-a prezentat că „doctrina civilă, analizând art. 1360 alin. (2) C.civ., a considerat că, în ceea ce privește legitima apărare, respectiv depășirea limitelor acesteia, vor fi avute în vedere definițiile date de Codul penal. Depășirea limitelor legitimei apărări, din punct de vedere penal, este atât excesul neimputabil (art. 26 alin. (1) NCP), cât și excesul scuzabil (art. 75 alin. (1) lit. b) NCP). Autorul citat menționează că „în contextul dat, s-ar putea trage concluzia că răspunderea civilă nu este înlăturată nici pentru fapta comisă în condițiile cauzei de neimputabilitate, nici pentru infracțiunea comisă în condițiile circumstanței atenuante. Însă, această concluzie este eronată[27], deoarece art. 1360 alin. (2) C. civ. precizează că este vorba de o infracțiune săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări; or, fapta comisă în condițiile cauzei de neimputabilitate nu este infracțiune. În concluzie, în cazul excesului neimputabil de legitimă apărare răspunderea civilă este înlăturată; în cazul infracțiunii comise în contextul circumstanței atenuante legale însă, răspunderea civilă va fi angajată în temeiul art. 1360 alin. (2) C. civ.”.
În doctrină s-au exprimat unele rezerve cu privire la excesul scuzabil, observându-se că[28] „ar putea beneficia de îngăduința legii și acela care ar răspunde atacului ucigând victima cu sânge rece, ori din răzbunare sau din dorința de a-l pedepsi pe agresor, fiind animat de o voluntas sceleris.” S-a propus, de lege ferenda, ca această circumstanță legală să fie trecută printre cele judiciare; însă, acest lucru nu s-a produs.
În literatura de specialitate[29] s-a criticat formularea art. 75 alin. (1) lit. b) NCP, spunându-se că „la prima vedere, din conținutul denumirii acestei circumstanțe, am fi ispitiți să credem că textul se referă la depășirea oricărei limite ale legitimei apărări, deși, în realitate, nu este vorba de depășirea oricărei limite, ci numai de depășirea proportiei dintre apărare și gravitatea pericolului, precum și față de împrejurările în care s-a produs atacul. Exprimându-se generic, global, „depășirea limitelor”, textul lasă să planeze o confuzie asupra căror limite este posibilă o atare depășire. Observăm că în cuprinsul art. 19 alin. (2) NCP se face referire la „legitima apărare”, în art. 26 alin. (1) NCP se vorbește despre „stare de legitimă aparare”, iar în cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. b) NCP este menționată sintagma „legitimă aparare”. Se consideră că numai în legatură cu îndeplinirea condiției proporționalității se poate vorbi de o depășire a limitelor legitimei apărări. Autorul menționează că în concepția legiuitorului român, art. 75 alin. (1) lit. b) NCP se referă la condiția care privește respectarea unei anumite proporții între apărare și gravitatea pericolului, precum și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Sub acest aspect, autorul are rezerve în raport cu afirmația în sensul că „depășirea limitelor legitimei apărări, adică a proporției între apărare și atac, ar fi cel mai frecvent caz de depășire a limitelor legitimei aparari.” (Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, p. 357). După părerea domnului profesor Ion Ristea, „nu este cel mai frecvent caz, ci singurul caz în care se poate vorbi despre depășirea limitelor legitimei apărări. O eventuală depășire în sensul neîndeplinirii altor condiții ale legitimei apărări nu ar constitui o depășire a limitelor legitimei apărări, ci cazuri de inexistență a legitimei apărări. Numai nerespectarea (depășirea) proportiei dintre apărare și atac poate să înfățișeze un exces neimputabil ori unul scuzabil”.
Cu privire la excesul scuzabil, din punct de vedere subiectiv[30], depășirea limitelor apărării poate avea loc cu intenție sau din culpă. Or, această diferențiere în poziția subiectivă a celui atacat ridică problema încadrării juridice a faptei săvârșite în apărare.
Depășirea cu intenție a limitelor legitimei apărări se produce ori de câte ori persoana atacată, reprezentându-și exact atât pericolul cât și urmările firești ale ripostei sale, întreprinde în mod conștient și voit acte de apărare disproporționate, excesive. Depășirea din culpă a limitelor legitimei apărări poate avea loc în două ipoteze: (i) când făptuitorul, apreciind greșit, consideră că pericolul este mai grav decât în realitate și își adaptează reacția acestei reprezentări eronate, deși față de elementele de fapt ale cauzei, el ar fi putut să evalueze exact intensitatea pericolului; (ii) când făptuitorul și-a dat seama de gravitatea reală a pericolului, dar a calculat greșit intensitatea reacției, crezând că riposta sa va avea urmări mai puțin grave decât cele efectiv produse, deși, în condițiile de fapt ale cauzei, el trebuia și putea să-și reprezinte consecințele firești ale acțiunii de apărare. După cum excesul de apărare este intenționat sau culpos, fapta săvârșită se va caracteriza, din punct de vedere juridic, ca o infracțiune săvârșită cu intenție sau din culpă[31].
În doctrina penală mai veche[32] s-a spus că poate exista atât un exces extensiv cât și unul intensiv. „Excesul extensiv – care, în realitate, nu este o depășire a legitimei apărări – are loc atunci când apărarea a început mai înainte ca atacul să fi devenit iminent sau după ce atacul s-a consumat. Excesul intensiv se referă la modul și măsura apărării (proporționalitatea). În cazul excesului extensiv, nefiind întrunite condițiile stării de legitimă apărare, nu poate fi vorba nici de existența circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) NCP.”
Secțiunea III. Legitima apărare prezumată – art. 19 alin. (3) NCP
Aceasta poate apărea atunci când pătrunderea efectivă sau încercarea de pătrundere fără drept într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit[33] ținând de acestea are loc (i) în timpul zilei, însă numai prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace; ori (ii) în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite.
Acțiunea de pătrundere în locurile prevăzute de lege trebuie (i) să fi început ori (ii) să fie în curs de executare sau (iii) să se fi efectuat în întregime[34].
În doctrină[35] s-a considerat că atacul poate, în principiu, să constea într-o pătrundere consumată sau într-o tentativă de pătrundere. „Totuși, în cazul pătrunderii prin viclenie, considerăm că respingerea nu poate avea loc decât după ce s-a consumat pătrunderea, pentru a determina părăsirea spațiului. Avem o pătrundere prin viclenie, spre exemplu, atunci când intrusul pretinde că este lucrător la regia de apă sau gaze și trebuie să efectueze verificarea contoarelor. (i) Dacă el încă nu a pătruns în locuință, deși a avut loc încercarea de inducere în eroare, nu se poate pune problema unei riposte, neexistând încă un atac care să pună în pericol o valoare ocrotită. Persoana, a cărei inducere în eroare s-a încercat, nu poate la acest moment decât să îi refuze accesul în locuință. Doar dacă, în urma refuzului, acesta încearcă să forțeze intrarea vom avea un atac actual, dar în acest caz este vorba de o încercare de pătrundere prin violență sau prin efracție. (ii) În situația în care proprietarul locuinței a fost indus în eroare și a permis accesul în locuință, iar apoi își dă seama că intrusul nu are calitatea de care s-a prevalat, suntem în prezenta unui atac – reprezentat chiar de simplul refuz de a părăsi locuința – care va atrage o apărare legitimă. (iii) Evident însă, proprietarul care și-a dat seama că cel intrat în locuință nu are calitatea în considerarea căreia i-a fost permis accesul, trebuie să-i ceară mai întâi să părăsească locuința și doar în caz de refuz poate comite fapta tipică în apărare”.
Subiect al apărării în această modalitate specială a legitimei apărări poate fi orice persoană particulară, adică proprietarul sau posesorul domiciliului, al terenului împrejmuit sau ținând de acestea, o rudă a acestuia, o persoană care are în pază sau grijă patrimoniul sau domiciliul altei persoane sau orice altă persoană, precum și un reprezentant al autorității.
Încercarea de pătrundere sau pătrunderea nu trebuie să aibă vreun temei legal. În ipoteza în care există o bază legală pentru pătrunderea în spatiile protejate, nu se mai poate reține incidența prezumției legale de legitimă apărare, suspectul sau inculpatul putând totuși beneficia de cauza justificativă, dacă probează întrunirea condițiilor generale ale legitimei apărări[36].
Această prezumție este una relativă[37] în întregul ei[38] (adică atât în ceea ce privește condițiile atacului, cât și în privința apărării), având drept consecință o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor cerute de lege cu privire la atac și apărare, ci organul de urmărire penală trebuie să probeze dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții.
În doctrină[39] s-a afirmat că „nu interesează dacă locuința este permanentă sau temporară, fixă sau mobilă, dacă este vorba de o construcție având anume această destinație sau dacă, neavând anume această destinație, este totuși folosită ca locuință. În aceeași ordine de idei, nu prezintă relevanță dacă posesorul are un titlu legitim cu privire la locuință sau are o folosință exclusivă asupra acesteia”. În aceeași lucrare se prezintă o soluție din practica judiciară (Trib. Jud. Brăila, dec. Pen. Nr. 244/1981), conform căreia, internatul poate fi asimilat unei locuințe deoarece, deși imobilul în care se află internatul aparținea unei instituții publice, aceasta nu exclude ca, pentru persoanele internate, camerele în care locuiesc să constituie adevărate locuințe și să se bucure de ocrotirea legii.
Nu intră în sfera locuinței spațiile comune ale unui imobil (căile de acces, scările, liftul, subsolul) folosite și accesibile tuturor.
În literatura de specialitate s-a spus că[40] „sintagma „în timpul nopții” va fi înțeleasă prin raportare la criteriul realității, iar nu prin raportare la cel astronomic[41] (ora la care apune și răsare soarele) sau la cel al obiceiului locului (ora la care oamenii obișnuiesc să se retragă în locuințe pentru odihna de noapte)”. Totodată, din această noțiune nu face parte amurgul, pe când zorile, da. În aceeași lucrare, s-a spus că „se va putea reține dispoziția legală privitoare la timpul nopții și dacă pătrunderea în locuință se comite în timpul eclipsei, deoarece există o stare de întuneric ca fenomen natural”.
S-a menționat că[42] enumerarea modalităților din art. 19 alin. (3) NCP nu este una limitativă, textul legal precizând expres că poate fi vorba și despre „alte asemenea modalități nelegale”. Autorii ajung la concluzia că nu orice modalitate prin care s-a încercat pătrunderea poate da naștere acestei prezumții, ci numai anumite alte modalități nelegale, similare celor expres prevăzute, cum ar fi formele de pătrundere în mod violent, forțat, fraudulos, abuziv, rău-intenționat. În continuare, afirmă că „ar putea reprezenta modalități faptice de pătrundere care să determine activarea prezumției de legitimă apărare și încercarea de pătrundere într-o locuință prin escaladare ori prin excavarea unei căi de acces subterane (săparea unui tunel) pe sub împrejmuirea locului în cauză. Nu credem că prezumția ar putea să devină incidentă atunci când o persoană ar intra, din greșeală (confundând etajul la care este situat un anumit apartament dintr-un bloc de locuințe), în locuința altei persoane (pe timp de zi – n.n.), în măsura în care ușa nu era încuiată (cel care a pătruns nu a făcut decât să apese pe clanță și ușa s-a deschis), mai ales dacă cel care reacționează realizează că este vorba despre o confuzie (de exemplu, este un fapt evident, eventual unul repetat), iar cel care a comis eroarea nu prezintă nicio amenințare reală (nu este agresiv, se retrage imediat ce realizează confuzia etc.). În schimb, pătrunderea pe nedrept în locuința altuia, pe timp de noapte, chiar dacă s-a efectuat profitând de împrejurarea că ușa nu era încuiată, are aptitudinea de a genera prezumția de legitimă apărare”.
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii
1. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2017;
2. A.C. Jipa, Individualizarea legală și judiciară a pedepselor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;
3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Educațional S.A., 1997, Timișoara;
4. C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București, 2006;
5. C. Duvac, N. Neagu, N. Gamenț, V. Băiculescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
6. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
7. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
8. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
9. G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, VOL. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
10. G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
11. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2016;
12. I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 2011;
13. I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, Drept penal. Partea generală, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016;
14. I. Ristea, Regimul circumstanțelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
15. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. Volumul I, Ediție Anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2018;
16. J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică, București, 1969;
17. L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Ed. Hamangiu, București, 2016;
18. M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
19. M.A. Hotca (coordonator), Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
20. M.-C. Ivan, G, Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
21. M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017;
22. M. Basarab, V. Pasca, G. Mateut, C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;
23. M. Nicola, Cauzele justificative în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2018;
24. M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020;
25. N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994;
26. N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019;
27. Șt. Daneș, Drept penal. Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2000;
28. Șt. Daneș, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
29. T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
30. V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972;
31. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Volumul I, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003;
32. V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
33. W. Brînză, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Articole şi studii de specialitate
1. A. Pol, Considerații generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în Actualități și perspective în legislația română. 15 Noiembrie 2013. Tîrgu-Mureș, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014;
2. Gh. Scripcaru, T. Gurițencu, Excesul justificat. Probațiunea medico-legală, în Revista de Drept Penal nr. 3/3003;
3. M. Dunea, M.-I. Mărculescu-Michinici, Unele propuneri de modificare a reglementării actuale în materie penală, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, nr. I/2017;
4. S.S. Attila, Problematica evitării atacului în contextul legitimei apărări, în Jurnalul Baroului Cluj, nr. 5/2018.
Culegeri de practică judiciară
1. G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală. Vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Gh. Dărîngă, în T. Vasiliu (coord.), Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972, p. 331.
[2] Pentru această ipoteză, în doctrină (M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 184) s-a dat ca exemplu situația în care „victima, atacată de două persoane, fuge pentru a scăpa; agresorii o urmăresc și la un moment dat, în vederea prinderii acesteia, care se îndreptă spre scara unui bloc, se despart pentru a o încercui; se va reține legitima apărare și în cazul în care victima urmărită de unul dintre agresori lovește, din culpă, cu ușa de la intrare din bloc pe cel de-al doilea care o aștepta în scara blocului pentru a o prinde”. Într-o altă lucrare (F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 365), se prezintă următorul exemplu: „inculpatul, urmărit cu toporul de către victimă, vede un autovehicul parcat în apropiere și incearcă să scape de agresor plecând cu această mașină. Inculpatul manevrează însă greșit schimbătorul de viteze astfel că, în loc să pornească înainte, autovehiculul merge înapoi și astfel îl lovește pe agresorul care alerga spre mașină, provocându-i o vătămare corporală sau moartea”. Aceiași autori afirmă că „în dreptul nostru s-ar putea ridica împotriva unei astfel de soluții o obiecție bazată pe formularea textului art. 19 alin. (2) NCP – potrivit căruia „este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlatura un atac (…)”, care ar sugera cerința unei intenții. Interpretarea care trebuie dată acestui text este aceea conform căreia acțiunea trebuie să fie comisă pentru a înlătura un atac, și nu fapta în întregul ei. Pe cale de consecință, rezultatul efectiv produs poate fi diferit de cel avut în vedere de autor și poate fi caracterizat de culpă”.
[3] A se vedea I. Ristea, Regimul circumstanțelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 149; G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, VOL. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 204; I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 2011, p. 163; I. Pascu, A.S. Uzlău, G. Muscalu, Drept penal. Partea generală, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 193; A.C. Jipa, Individualizarea legală și judiciară a pedepselor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010, p. 249; M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 537; I. Nedelcu în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 101; L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 199; N. Neagu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 123; M. Udroiu, op. cit., p. 184; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 365; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 491. Pentru o prezentare în detaliu, a se vedea M. Nicola, Cauzele justificative în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 125-129; M.-C. Ivan, G, Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 100.
[4] A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 303, unde se arată că „legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.”
[5] C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Educațional S.A., 1997, Timișoara, p. 238; I. Pascu, op. cit., p. 163.
[6] Șt. Daneș, Drept penal. Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 247; M.A. Hotca (coordonator), Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 62; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Volumul I, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003, p. 317; M.A. Hotca, op. cit., p. 522; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 98; V.A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pp. 100-101.
[7] C. Bulai, op. cit., p. 237; G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op. cit., p. 203; V.A. Ionescu, op. cit., p. 79; M.A. Hotca, op. cit., p. 519; M.A. Hotca (coordonator), op. cit., p. 62; M. Basarab, V. Pasca, G. Mateut, C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007, pp. 277-278; C. Duvac în C. Duvac, N. Neagu, N. Gamenț, V. Băiculescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 361; V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 206; M. Nicola, op. cit., p. 122.
[8] M. Udroiu, op. cit., p. 183; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 98; M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 496; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 361; F. Streteanu, op. cit., p. 486-487, unde se arată că „În realitate, verificarea antijuridicității faptei se face înainte de constatarea imputabilității, astfel că mai întâi trebuie constatat dacă sunt sau nu întrunite condițiile legitimei apărări. În plus, efectele recunoașterii unei cauze justificative sunt mai largi decât cele care decurg din existența unei cauze care exclude imputabilitatea.”; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, op. cit., p. 323, unde se arată că „Legitima apărare perfectă, producând efecte complete, trebuie să primeze atunci când vine în concurs cu alte cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, dar care păstrează totuși caracterul juridic extrapenal al acesteia (de exemplu: iresponsabilitatea, minoritatea).”
[9] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pp. 184-185.
[10] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 356.
[11] W. Brînză, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 72; C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București, 2006, p. 161; V. Pașca, op. cit., p. 207; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 185; M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., pp. 364-366; A. Pol, Considerații generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în Actualități și perspective în legislația română. 15 Noiembrie 2013. Tîrgu-Mureș, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p. 86; V.A. Ionescu, op. cit., p. 97-98; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pp. 366-367; S.S. Attila, Problematica evitării atacului în contextul legitimei apărări, în Jurnalul Baroului Cluj, nr. 5/2018, pp. 22-26; M.A. Hotca, op. cit., pp. 526-528, unde se arată că „În cazurile în care atacul putea fi evitat și acest lucru se poate stabili cu certitudine, apărarea este necesară, deoarece curajul, demnitatea și solidaritatea socială sunt virtuți sănătoase care imprimă ripostei caracter necesar. A accepta contrariul ar însemna să admitem umilința, lașitatea sau egoismul. Pe de altă parte, fuga sau evitarea dezonorabilă a atacului (incommodus) nu se confundă cu retragerea demnă din fața agresiunii (commodus disensus). Deci, chiar dacă făptuitorul a avut posibilitatea unei evitări demne a atacului, el nu este obligat să recurgă la aceasta, atâta timp cât apărarea este proporțională cu atacul”. În doctrina mai veche (I. Tanoviceanu, Curs de drept penal. Volumul I, Ediție Anastatică, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pp. 477-478) s-a pus întrebarea „Ce vom spune despre fugă? Dacă cel atacat putea să scape prin fugă mai are drept de legitimă apărare?” După ce prezintă dispozițiile legale din alte state, profesorul Tanoviceanu conchide, afirmând că „de oarece în legea noastră nu găsim nici o dispozițiune restrictivă, noi credem că va fi în legitimă apărare și acel care va fi putut prin fugă să scape de agresiune; această soluțiune ni se pare mai conformă și cu legea și cu interesul social, ca agresorii să găsească uneori primejdia în actele lor criminale”.
[12] Într-o opinie detaliată [G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op. cit., p. 208], se afirmă că „Este controversată în doctrina penală soluția dacă apărarea ar fi legitimă în cazul în care cel supus agresiunii ar fi avut posibilitatea să evite atacul prin rugăminți, implorări, prin strigăte de ajutor ori să se ascundă sau să fugă. În privința rugăminților, se admite că acestea nu înlătură legitimitatea apărării, cel care se apără neputând fi obligat la concesii de la demnitatea sa. În privința posibilității de a evita atacul prin fugă, doctrina veche admitea că fuga este recomandată dacă reprezintă o ieșire onorabilă (commodus disensus), nu și atunci când ar reprezenta o evitare neonorabilă (incommodus) din situația creată de agresor. Uneori, fuga nici nu este posibilă (de pildă, într-o cameră închisă, pe malul unei ape ori când cel care se apără este infirm, cardiac, orb, femeie însărcinată sau în cazul unui atac desfășurat subit); ca atare, cel care se apără trebuie să îl înfrunte pe agresor. Mai recent, unii autori au susținut că fuga nu este neonorabilă; dimpotrivă, ea este recomandabilă, iar unele instanțe au motivat că s-ar putea admite pentru cel care nu a evitat conflictul prin fugă cel mult o legitimă apărare limitată, adică prin folosirea unor mijloace nemortale sau necauzatoare de grave urmări agresorului.”; A se vedea și I. Pascu, op. cit., p. 164, unde se arată că „doctrina modernă admite că fuga, în acest caz, nu este o dovadă de lașitate, ci de înțelepciune, o dovadă de cooperare pentru stingerea conflictului. Dacă fuga nu este posibilă din cauza vârstei sau a stării sănătății victimei agresiunii ori conflictul se desfășoară într-un loc închis sau victima agresiunii este un militar obligat de legea onoarei să înfrunte pericolul, va exista legitimă apărare. De asemenea, fuga este recomandată (atunci când este posibilă) dacă agresorul este un membru al familiei sau o persoană căreia victima îi datora respect și recunoștință”.
[13] V.A. Ionescu, op. cit., p. 104, 122.
[14] N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994, pp. 344; 353.
[15] V.A. Ionescu, op. cit., p. 105.
[16] I. Tanoviceanu, op. cit., p. 498.
[17] M.A. Hotca, op. cit., p. 524.
[18] G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op. cit., p. 208; M. Udroiu, op. cit., p. 185.
[19] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 184.
[20] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 366.
[21] N. Neagu, op. cit., p. 123; M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 86; Într-o situație asemănătoare, în doctrină (I. Tanoviceanu, op. cit., p. 487) s-a spus că „legitima apărare există nu numai față cu superiorul care a dat ordine, dar chiar cu inferiorul care execută ordinul superiorului care datorește răspundere; nicăeri legea nu dispune contrariu, și rațiunea nu admite vre-o distincțiune”.
[22] W. Brînză, op. cit., p. 73.
[23] Gh. Dărîngă în T. Vasiliu (coord.), op. cit., p. 334.
[24] Pentru o prezentare din perspectivă medico-legală, a se vedea Gh. Scripcaru, T. Gurițencu, Excesul justificat. Probațiunea medico-legală, în Revista de Drept Penal nr. 3/3003, pp. 39-40.
[25] F. Streteanu, op. cit., p. 504; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 457.
[26] I. Nedelcu în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 125.
[27] În același sens, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 459; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 199-200; În sens contrar (N. Neagu, op. cit., p. 164), reținându-se că în cazul excesului neimputabil de legitimă apărare va fi antrenată răspunderea civilă. Tot în sens contrar (M. Udroiu, op. cit., p. 231), se consideră că „dispozițiile art. 1360 alin. (2) C. civ. nu trebuie evaluate cu rigoarea ochiului specialistului în penal în sensul de a considera că referirea la infracțiunea săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări vizează numai ipoteza excesului scuzabil, iar nu și a excesului neimputabil.”
[28] Șt. Daneș, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 118 – text preluat și în ediția a II-a a lucrării, p. 159. În același sens, a se vedea G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală. Vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990, p. 50; Un alt autor (A. Pol, op. cit., p. 89) afirmă că „Excesul scuzabil presupune existența unei anumite lucidități a făptuitorului, reacția exagerată neavând la bază starea de tulburare sau temere. Dacă în această luciditate făptuitorul acționează cu dorința de a-l pedepsi pe agresor, beneficiul automat de reducere a pedepsei apare nejustificat. Considerăm că instanța nu va fi obligată la o reducere automată a pedepsei, ci va putea aprecia de la caz la caz dacă depășirea limitelor legitimei apărări s-a datorat unor cauze care îl pun într-o lumină favorabilă pe inculpat, ori dimpotrivă reflectă intenția acestuia de a se răzbuna ori „de a da o lecție” celui ce a inițiat acțiunea de apărare ori de salvare”. Nu pot fi de acord cu această opinie, deoarece excesul scuzabil reprezintă o circumstanță atenuantă legală, urmând ca aceasta să fie aplicată automat de către instanță, în virtutea legii; instanța de judecată nu are un drept de apreciere cu privire la posibilitatea reținerii acesteia.
[29] I. Ristea, op. cit., pp. 140-143; I. Ristea în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile Noului Cod penal, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 115-116; A.C. Jipa, op. cit., pp. 242-243.
[30] Șt. Daneș, V. Papadopol, op. cit., pp. 117-118 – text preluat și în ediția a II-a a lucrării, pp. 157-158.
[31] Autorii mai sus citați prezintă în continuare și o părere contrară din doctrina de la acea vreme, în sensul că atunci când depășirea limitelor unei apărări necesare se produce din culpă, vom fi în prezența unei infracțiuni praeterintenționate (L. Biro, Consideratii referitoare la depasirea limitelor legitimei aparari, RRD, nr. 3/1970, p. 113).
[32] Șt. Daneș, V. Papadopol, op. cit., p. 116 – text reluat și în ediția a II-a a lucrării, p. 156; În același sens și G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Vol. I, op. cit., p. 206; J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică, București, 1969, pp. 134-135; Într-o altă formulare, s-a spus că (M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 356 nota 2 de subsol) „este extensiv excesul de legitimă apărare care constă în nerespectarea cadrului temporal (a timpului/momentului reacției în raport de atac), și anume „legitima apărare” preventivă (desfășurată înainte de a deveni iminent atacul), respectiv „legitima apărare” tardivă (desfășurată după ce atacul s-a consumat). (…) Excesul de legitimă apărare este intensiv atunci când, fiind întrunite toate celelalte condiții necesare pentru reținerea legitimei apărări, lipsește cerința proporției dintre apărare și atac (apărarea este mai intensă decât atacul)”.
[33] În doctrina recentă (M. Dunea, M.-I. Mărculescu-Michinici, Unele propuneri de modificare a reglementării actuale în materie penală, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, nr. I/2017, p. 169) s-a propus completarea acestei dispoziții legale, în sensul de a fi incidentă și atunci când se respinge pătrunderea unei persoane (în condițiile prevăzute de lege) într-un loc delimitat ținând de o locuință etc. (iar nu doar în ipoteza în care locul este împrejmuit). Autorii afirmă că „soluția este logică și echitabilă, nefiind identificate rațiuni rezonabile care să susțină diferențierea actuală care s-ar putea realiza între cele două categorii de locuri (în realitate, locația este aceeași, diferența constituind-o modul în care este ea separată de restul spațiului). Astfel, apreciem că nu se justifică, obiectiv, o mai eficientă protecție legală a persoanei care înțelege să-și separe proprietatea de spațiul exterior (…) printr-o îngrăditură / împrejmuire (de pildă un gard), prin comparație cu persoana care înțelege să-și separe proprietatea într-o manieră simbolică (linie de demarcație vopsită pe pământ, plantarea unui gazon sau a altor piese de vegetație, montarea unei pancarte etc.)”. Însă, din păcate, această propunere nu a fost însușită de legiuitor.
[34] A. Boroi, op. cit., p. 305.
[35] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 374.
[36] M. Udroiu, op. cit., p. 189.
[37] G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Vol. I, op. cit., p. 210; A. Boroi, op. cit., p. 306; V. Pașca, op. cit., p. 209; M. Udroiu, op. cit., p. 179; I. Pascu, op. cit., p. 167, unde se arata că „în condițiile legislației moderne bazate pe răspundere subiectivă, este greu de admis ca dispozițiile art. 19 alin. (3) NCP să fie interpretate ca atrăgând o răspundere obiectivă a făptuitorului. De aceea, prezumția legitimei apărări în această ipoteză trebuie privită ca având un caracter relativ”.
[38] F. Streteanu, pp. 499-500.
[39] M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 105.
[40] M.-C. Ivan, G. Ivan, op. cit., p. 108.
[41] Un alt autor (M. Udroiu, op. cit., p. 189) consideră că trebuie avut în vedere criteriul astronomic, opinie pe care nu o împărtășim.
[42] M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 369.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.