Legea nr. 85/1992. Dreptul de proprietate asupra terenului aferent locuinței
Răzvan Nicolae Popescu - iulie 4, 2021
1. Preambul
După căderea regimului comunist, noua orânduire constituțională și socială a impus adoptarea unor măsuri legislative care să permită anumitor categorii de persoane să dobândească în proprietate anumite tipuri de locuințe.
În cadrul prezentului material, atenția va fi axată pe dispozițiile Legii nr. 85/1992, act normativ care prevede posibilitatea de a achiziționa locuințe construite din fondurile fostelor întreprinderi de stat, discuțiile fiind axate mai precis asupra modului prin care terenurile aferente locuințelor înstrăinate ajung în proprietatea cumpărătorilor.
Materialul prezintă: 1. Cadrul legal instituit prin Decretul-Lege nr. 61/1990, 2. Cadrul legal instituit prin Legea nr. 85/1992, 3. Legea nr. 15/1990 – Mecanismul juridic prin care fostele întreprinderi de stat au fost transformate în societăți comerciale, 4. Opiniile exprimate de Curtea Constituțională a României în privința Legii nr. 85/1992, 5. Opiniile exprimate de Înalta Curte de Casație și Justiție, 6. Definirea conceptului de „teren aferent locuințe”, 7. Repere jurisprudențiale privind mecanismul juridic concret prin care dobânditorii locuințelor pot obține și recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent.
2. Evoluția cadrului legislativ (Decretul-Lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992)
2.1. Decretul-Lege nr. 61/1990
La data de 08.02.1990 a intrat în vigoare Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație.
Obiectul acestui act normativ consta, exclusiv, în vânzarea locuințelor care fuseseră edificate din fondurile statului comunist, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1 și 3 din Decretul-Lege nr. 61/1990.
Vânzarea se putea realiza numai de către întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și de către oficiile specializate, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990.
În ceea ce privește imobilele ce puteau fi vândute, transferul se realiza astfel: (i) asupra locuinței se transfera dreptul de proprietate, (ii) cu privire la terenul aferent locuinței se transfera numai un drept de folosință pe durată de existență a locuinței, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 61/1990.
Dacă locuința se afla în cadrul unui condominiu, atunci cumpărătorul dobândea și dreptul de proprietate sau de folosință pe durata existenței construcției, asupra terenului aferent, spațiilor auxiliare, dotărilor și utilităților comune, precum și asupra bunurilor care, prin natura lor, nu puteau fi folosite decât în comun, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 din Decretul-Lege nr. 61/1990.
Contractul de vânzare-cumpărare, împreuna cu procesul verbal de predare – primire reprezentau acte autentice, cu valoare de titlu de proprietate, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 16 alin. (1) și art. 19 din Decretul-Lege nr. 61/1990.
2.2. Legea nr. 85/1992
La data de 29.07.1992 a intrat în vigoare Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Obiectul acestei legi constă în vânzarea locuințelor, respectiv a spațiilor cu altă destinație, edificate fie din fondurile statului, fie fondurile unităților economice sau bugetare de stat, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.
Spre deosebire de Decretul-Lege nr. 61/1990, obiectul Legii nr. 85/1992 era mult mai larg, incluzând: (i) locuințele construite din fondurile statului (aspect reglementat și de Decretul-Legea nr. 61/1990), (ii) locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat (aspect nereglementat de Decretul-Lege nr. 61/1990).
Mai mult, în baza Legii nr. 85/1992, obligația de vânzare a locuințelor nu mai incumbă numai întreprinderilor pentru vânzarea locuințelor și oficiilor specializate, ci și unităților economice sau bugetare de stat.
În privința locuințelor care făceau parte dintr-un condominiu, odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinței, cumpărătorul dobândea și dreptul de proprietate pe cote-părți asupra construcțiilor, instalațiilor, dotărilor care, prin natura lor, nu se puteau folosi decât în comun, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.
În privința dreptului de proprietate asupra terenului aferent locuințelor dintr-un condominiu, acesta se dobândea prin încheierea contractului de vânzare, iar atribuirea terenului se realiza în condițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 85/1992.
3. Conflictele dintre societățile pe acțiuni rezultate din transformarea fostelor întreprinderi de stat și chiriașii acestora
3.1. Legea nr. 15/1990
După căderea regimului comunist, prin intermediul adoptării Legii nr. 15/1990 s-a creat cadrul legal în vederea transformării fostelor întreprinderi de stat fie în regii autonome, fie în societăți comerciale pe acțiuni.
Grăitoare în acest sens sunt dispozițiile art. 1 din Legea nr. 15/1990, care prevăd:
„Unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăți comerciale”.
În baza acestui act normativ, fostele întreprinderi de stat s-au transformat fie în regii autonome, fie în societăți comerciale pe acțiuni/cu răspundere limitată.
În general, transformările se realizau prin adoptarea unor hotărâri de guvern prin care se enumerau întreprinderile care se transformau în societăți pe acțiuni.
Potrivit art. 20 alin. (1) și art. 21 din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale nou înființate aveau ca acționar/asociat unic statul roman, poziție deținută până la momentul transferării în tot sau în parte a acțiunilor/părților sociale către diverse persoane fizice sau juridice, din România sau din străinătate.
Prin intermediul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, s-a menționat că bunurile din patrimoniul societăților nou înființate se aflau în proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.
Înainte de anii 1990, fostele întreprinderi de stat dețineau o serie de terenuri în vederea desfășurării propriului obiect de activitate, însă această deținere nu se realiza în baza unui drept de proprietate ci, de multe ori, în baza unui drept de folosință acordat de diverse autorități ale statului comunist.
În timpul deținerii terenurilor, unele dintre fostele întreprinderi de stat au edificat o serie de construcții de locuințe în vederea închirierii acestora către proprii angajați.
Față de aceste împrejurări, la momentul transformării unei foste întreprinderi de stat într-o societate comercială pe acțiuni, societatea dobândea în patrimoniu drepturile deținute de fosta întreprindere de stat, mai precis dreptul de folosință asupra terenurilor, precum si dreptul de proprietate asupra blocurilor cu destinația de locuințe.
Ulterior, societatea comercială urma un proces de privatizare totală sau parțială.
După momentul privatizării, o serie de societăți s-au văzut confruntate cu o serie de cereri formulate de angajații chiriași care, în baza Legii nr. 85/1992, solicitau vânzarea locuințelor de serviciu deținute.
În foarte multe cazuri, între societățile comerciale privatizate și chiriași au fost generate o serie de litigii, care, în esență, vizau două poziții diametral opuse: (i) poziția societăților, în sensul că lor nu li se aplica Legea nr. 85/1992 sau se aplică în condiții restrictive, și (ii) poziția chiriașilor, care considerau că li se aplicau prevederile Legii nr. 85/1992.
Pe parcursul soluționării acestor litigii, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Constituțională a României și-au exprimat pozițiile în numeroase rânduri.
3.2. Poziția Curții Constituționale a României
Prin decizia nr. 10/08.03.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 114/05.05.1994, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„(…) Astfel, dacă ne raportăm la cazul dedus judecății, trebuie menționată obligația statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții [art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție] și mai ales de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură sa asigure cetățenilor un nivel de trai decent [art. 43 alin. (1) din Constituție].
Prin art. 7 din Legea nr. 85/1992 legiuitorul realizează o măsură în acest sens, asigurând chiriașilor dreptul și prioritatea în cumpărarea de locuințe, măsură legitimată prin funcțiile ce sunt stabilite în Constituție.
Din examinarea textului rezultă că aceste locuințe: sunt construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii; se vând titularilor contractelor de închiriere, care sunt sau nu sunt angajații unităților proprietare; nu trebuie să fie locuințe de intervenție.
O asemenea măsură este fără îndoială în litera și spiritul Constituției.
Nu trebuie neglijat că legislația de după 22 decembrie 1989 a transformat practic un drept de administrare, pe care întreprinderile și instituțiile bugetare îl aveau asupra patrimoniului lor, într-un drept de proprietate.
Aceasta transformare nu poate fi o măsură arbitrară prin care unii cetățenii să fie defavorizați în beneficiul altora, știut fiind ca aceste bunuri erau rezultatul eforturilor tuturor.
Ar fi contrar principiilor dreptului și chiar regulilor tradiționale privind proprietatea ca, deodată, o unitate economică «transformată» într-o societate comercială să devină proprietara absolută asupra unor bunuri «moștenite» cu înlăturarea abuzivă a cetățenilor care în calitatea lor de angajați sau foști angajați au contribuit la formarea acestui patrimoniu.
Dacă legiuitorul ar fi admis un asemenea lucru, chiar el s-ar fi situat în afara legitimității.
De aceea legiuitorul, prin art. 7, stabilește o normă de justiție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora direct sau indirect, în vechiul sistem statal-juridic, au contribuit.
Ca atare, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 851992 sunt nu numai conforme literei și spiritului art.41 și al art.135 din Constituție, ci și legitimate din punct de vedere economic, social și moral”.
Prin decizia nr. 26/23.03.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 143/06.06.1994, Curtea Constituțională a României a reținut aceleași argumente cu cele expuse în decizia precedentă.
Prin decizia nr. 68/14.06.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 284/06.10.1994, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„(…) art. 41 din Constituție dă legii posibilitatea de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate.
Astfel, deși în proprietatea societăților comerciale sau a regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a opțiunii ca fiecare chiriaș din asemenea locuințe să devină proprietar nu poate fi privită decât numai ca o limită stabilită de lege (art. 41 din Constituție) a dreptului de proprietate exercitat de societatea comercială în al cărei patrimoniu se află locuințele construite din fondurile proprii ale întreprinderii, așa cum de altfel tot o limită este și exceptarea de la vânzare a locuințelor de intervenție;
(…) se asigură chiriașilor dreptul și prioritatea la cumpărarea locuințelor, dând astfel expresie dispozițiilor art. 43 alin. (1) și ale art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție cu privire la obligația statului de a crea condiții necesare pentru creșterea calității vieții și mai ales de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent;
(…) este o normă de justiție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect, în vechiul sistem statal juridic. Ca atare, dispozițiile sale sunt nu numai conforme literei și spiritului art. 41 și art. 135 din Constituție, ci și legitimate din punct de vedere economic, social și moral”.
Prin decizia nr. 40/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 242/01.06.2000, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„S-a mai reținut, de asemenea, că art. 7 din Legea nr. 85/1992 este constituțional și în cazul privatizării societății comerciale din fondurile căreia s-a construit locuința ce a făcut obiectul vânzării, deoarece obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este o obligație in rem, deci în considerarea obiectului (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), până la data intrării în vigoare a legii, iar nu o obligație in personam, deci în considerarea faptului că societatea comercială era cu capital de stat, iar ulterior s-a privatizat.
Schimbarea deținătorilor capitalului social al societății comerciale, ca urmare a privatizării, prin vânzarea de acțiuni, în proporție de 70%, nu determină stingerea obligațiilor anterioare existente în sarcina acesteia, întrucât ele privesc societatea comercială ca debitor al obligațiilor respective, iar nu pe deținătorii capitalului social, în calitate de titulari ai acțiunilor, ce configurează, sub aspect juridic, acest capital”.
Prin decizia nr. 324/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 101/05.02.2002, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„Având în vedere că nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluțiile, cât și considerentele cuprinse în deciziile anterioare își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
Faptul că, în acest caz, autorul excepției nu critică obligativitatea înstrăinării locuințelor, ci prețul de vânzare al acestora, nu privește constituționalitatea textului criticat, fiind o problemă de opțiune legislativă.
Legiuitorul a înțeles să stabilească prețul de vânzare într-un cuantum care să permită chiriașilor să-și poată exercita efectiv dreptul la cumpărarea locuințelor, în cazul unui preț ridicat dreptul acestora devenind iluzoriu.
De aceea nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
Prin decizia nr. 270/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 879/06.12.2002, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 85/1992, republicată, Curtea constată că acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate.
Acest text de lege face referire numai la modalitatea concretă de atribuire a terenurilor pe care se găsesc locuințele dobândite prin vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 85/1992.
Deci acest articol nu prevede o expropriere, ci o trecere a terenurilor în proprietatea deținătorilor de locuințe, foști chiriași ai acestora, dobândite prin cumpărare de la unitățile economice sau bugetare de stat, atribuirea terenurilor făcându-se integral sau proporțional cu cota-parte din dreptul de proprietate asupra construcției respective”.
Prin decizia nr. 278/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/06.08.2003, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„S-a apreciat în soluția dată de Curte, în sensul constituționalității textului art. 7 din legea menționată, că prin aceste prevederi a fost consacrată «o normă de justiție socială, întrucât s-a dat posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au participat direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic».
În cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este ‒ astfel cum a statuat Curtea Constituțională ‒ o obligație in rem, deci în considerarea obiectului (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, care ar fi avut în considerare societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării”.
Prin decizia nr. 223/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 532/14.06.2004, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„Cu acele prilejuri, Curtea a statuat că prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată, a fost consacrată «o normă de justiție socială, întrucât dau posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic.
În cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este ‒ astfel cum a statuat Curtea Constituțională ‒ o obligație in rem, deci în considerarea obiectului (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, care ar fi avut în considerare societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării».
În ceea ce privește dispozițiile art. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, Curtea a constatat că acest text nu prevede o expropriere, ci o trecere în proprietatea deținătorilor de locuințe, foști chiriași ai acestora, a locuințelor și a terenurilor aferente acestor locuințe dobândite prin cumpărare de la unitățile economice sau bugetare de stat, atribuirea terenurilor făcându-se integral sau proporțional cu cota-parte din dreptul de proprietate asupra construcției respective”.
Prin decizia nr. 252/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 713/06.08.2004, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, deși în proprietatea societăților comerciale sau a regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a posibilității ca fiecare chiriaș al unei asemenea locuințe să devină proprietar nu poate fi privită decât ca o limitare legală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective.
Însă prin dispozițiile legale criticate se consacră o normă de justiție socială, chiriașii având posibilitatea să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic”.
Prin decizia nr. 437/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 393/10.06.2009, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„În cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este ‒ astfel cum a statuat Curtea Constituțională ‒ o obligație in rem, instituită în considerarea bunului (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea persoanei, societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării”.
Prin decizia nr. 268/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 513/09.07.2015, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:
„În jurisprudența sa anterior menționată, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că dispozițiile de lege criticate dau posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic.
S-a apreciat că aceste dispoziții de lege sunt nu numai conforme literei și spiritului art. 44 din Constituție, ci și legitime din punct de vedere economic, social și moral. Curtea a reținut că, deși în proprietatea societăților sau a regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a posibilității ca fiecare chiriaș al unei asemenea locuințe să devină proprietar nu poate fi privită decât ca o limitare legală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective.
În cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este ‒ astfel cum a statuat Curtea Constituțională ‒ o obligație in rem, instituită în considerarea obiectului (locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului, societatea ce a luat naștere pe calea privatizării”.
Din analiza coroborată a deciziilor emise de Curtea Constituțională a României se poate trage concluzia că opinia acestei instanțe a fost, în esență, potrivit celor expuse în continuare.
Statul român avea obligația constituțională de a genera condițiile necesare pentru creșterea calității vieții [art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție].
Statul român avea obligația constituțională de a adopta măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent [art. 43 alin. (1) din Constituție].
Prin instituirea mecanismului juridic prin care fostele întreprinderi de stat (devenite societăți pe acțiuni după anul 1990) erau obligate să vândă locuințele edificate din fondurile proprii, statul român își îndeplinea obligațiile constituționale expuse la par. precedente.
În baza Legii nr. 15/1990, fostele întreprinderi de stat, reorganizate sub forma de societăți comerciale beneficiau de o transformare patrimonială, în sensul că dreptul de folosință asupra locuințelor edificate din fondurile proprii se transforma, ope legis, în drept de proprietate.
Transformarea dreptului de folosință într-un drept de proprietate nu putea să fie arbitrară și astfel să aducă atingere drepturilor unor cetățeni, față de faptul că, în esență, edificarea locuințelor fusese rezultatul contribuției tuturor angajaților sau foștilor angajați ai fostei întreprinderi comuniste.
Mecanismul vânzării locuințelor edificate din fondurile întreprinderilor de stat către angajații care le ocupau cu contracte de închiriere, reprezenta o normă de justiție socială și economică.
Obligația societăților comerciale rezultate din transformarea unor foste întreprinderi de stat de a vinde anumite locuințe către chiriași reprezenta o limitare a dreptului de proprietate privată a societății, limitare permisă de cadrul constituțional.
Obligația societăților comerciale rezultate din transformarea unor foste întreprinderi de stat de a vinde anumite locuințe către chiriași avea natura unei obligații in rem (în considerarea obiectului vânzării), iar nu in personam (în considerarea faptului că societatea comercială era de stat sau fusese privatizată).
Privatizarea societății comerciale nu determina încetarea obligației de vânzare a locuințelor, deoarece obligația incumbă societății independent de structura capitalului social (societate de stat sau societate privatizată).
Transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente locuințelor către cumpărători nu reprezenta o expropriere a societății comerciale vânzătoare, ci un mod legal de transfer al dreptului de proprietate, în condițiile legii.
3.3. Poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin decizia nr. 5/21.01.2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 673/30.09.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a reținut următoarele:
„Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare), și nu la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, rațiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conținutul neechivoc al textelor de lege menționate, dar și de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaș al unei locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat să devină proprietar al locuinței respective, prin cumpărare, în anumite condiții de preț și creditare”.
Din analiza acestei decizii rezultă că instanța supremă, în acord cu opinia Curții Constituționale a României, consideră că obligația de vânzare a locuințelor avea natura unei obligații in rem (prin luarea în considerare a obiectului vânzării – locuința edificată din fondurile unei întreprinderi de stat).
Prin decizia nr. 3/03.04.2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 188/03.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a reținut următoarele:
„In interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spatii cu alta destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, stabilește ca aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege”.
Și prin această decizie de îndrumare instanța supremă a reținut natura obligației de vânzare a locuinței edificate din fondurile întreprinderilor de stat ca fiind o obligație in rem.
În aceeași măsură, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca obligația de vânzare este una legală, ce se aplică inclusiv întreprinderilor de stat transformate în societăți comerciale și ulterior privatizate.
Cu alte cuvinte, obligația de a vinde viza în principiu obiectul acesteia (locuința edificată din fondurile unei întreprinderi de stat pana la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992), independent de subiectul de drept care o deținea ulterior anului 1992 (întreprindere de stat, societate comercială cu capital integral de stat, societate comercială privatizată integral/parțial).
DOWNLOAD FULL ARTICLEArhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.