Laicizarea perspectivei asupra pedepsei. Schimbarea paradigmei execuționale și criminologice

Ideea potrivit căreia scopul privării de libertate trebuie să fie, în primul rând, îndreptarea morală a persoanelor condamnate își are originile în dreptul canonic. Cum închisorile ecleziastice aveau o structură celulară, bazată pe izolare și pe un regim individualizat, această abordare a fost posibilă și aplicabilă într-un anumit context istoric. Totuși, odată cu apariția închisorilor laice organizate pe regimul de detenție în comun, accentul pus pe îndreptarea morală individuală și-a pierdut relevanța practică. În dreptul laic, concepția dominantă asupra infracțiunii privilegia dimensiunea obiectivă, respectiv elementul material al acesteia, în timp ce latura subiectivă era adesea neglijată sau chiar ignorată. Doctrina penală clasică[1] sublinia că circumstanțele personale ale făptuitorului sau cauzele de neimputabilitate nu influențau aplicarea ori individualizarea pedepsei. Mai mult, răspunderea penală nu era întotdeauna strict personală: uneori, aceasta se extindea și asupra rudelor condamnatului, chemate să răspundă în locul său, deși nu avuseseră nicio implicare directă în săvârșirea faptei.

În ceea ce privește dreptul la apărare al persoanei private de libertate, acesta era, în epocă, practic inexistent. Sistemul de inspirație inchizitorială, moștenit din practica jurisdicțiilor ecleziastice și infiltrat progresiv în justiția laică, concentra în mâinile aceleiași autorități toate funcțiile procesuale: acuzarea, apărarea și judecata. În absența unei separații a funcțiilor judiciare, fundamentale pentru ideea modernă de proces echitabil, persoana acuzată era lipsită de orice garanții reale[2]. Investigațiile se desfășurau în mod ocult, fără ca învinuitul să fie informat asupra capetelor de acuzare și fără posibilitatea de a-și formula apărări într-un cadru contradictoriu. Procedura avea un caracter unilateral și secret, iar mărturisirea – obținută frecvent prin tortură – era considerată „regina probelor”[3]. Această practică își are rădăcinile în dreptul canonic al secolelor al XIII-XIV-lea, fiind consacrată de regulamentele Inchiziției papale și ulterior preluată de ordonanțele laice. Spre exemplu, Constitutio Criminalis Carolina (1532), codificarea penală a lui Carol Quintul, a legitimat folosirea torturii ca mijloc de obținere a confesiunii, în absența unor probe suficiente, consacrând astfel o tradiție juridică ce a traversat Europa continentală.

Astfel, persoana suspectată nu beneficia nici de un drept la apărare efectiv, nici de o protecție împotriva abuzurilor[4]. În plus, lipsa accesului la un apărător și inexistența principiului prezumției de nevinovăție accentuau caracterul represiv și arbitrar al procedurii. Abia odată cu apariția curentului umanist-juridic și, ulterior, a școlii clasice a dreptului penal (sec. XVIII), aceste practici au început să fie criticate, deschizând drumul spre recunoașterea dreptului la apărare ca element esențial al unui proces penal echitabil. Încercări timide, dar semnificative, de protejare a drepturilor persoanelor private de libertate apar, izolat, în diverse regiuni ale Europei. Astfel, la Hamburg, în anul 1522, funcționa o casă de corecție dotată cu celule de izolare rezervate condamnaților care dădeau dovadă de bună purtare. În spațiul italian, la Veneția și ulterior la Neapole, s-au făcut primele încercări de separare a deținuților în funcție de criterii precum vârsta, sexul sau condiția socială – o primă recunoaștere a faptului că detenția nu putea fi aplicată uniform indiferent de particularitățile persoanei[5].

Un alt exemplu îl constituie Franța, unde Ludovic al XV-lea a dispus, prin ordonanțe regale, ca procurorii tribunalelor să efectueze vizite periodice – de regulă săptămânale – în locurile de detenție și să primească plângeri direct de la persoanele încarcerate. Se conturează astfel embrionul unui drept la apărare indirect, concretizat nu prin participarea la un proces contradictoriu, ci prin posibilitatea de a formula plângeri și de a sesiza abuzurile din interiorul penitenciarelor[6]. Aceste evoluții punctuale au fost ulterior consolidate prin apariția curentului iluminist, care a exercitat o influență determinantă asupra dreptului penal și execuțional. Debutând în Anglia secolului al XVII-lea, iluminismul a generat un nou climat intelectual, centrat pe raționalism și pe ideea de cunoaștere calculabilă a lumii, inspirată de modelul newtonian al descrierii matematice a fenomenelor naturale. În secolul al XVIII-lea, Franța devine epicentrul acestui curent, grație gânditorilor precum Montesquieu, Voltaire sau Rousseau, iar ideile se propagă rapid pe întreg continentul.

Iluminismul a adus cu sine critica vehementă a procedurilor secrete și a utilizării torturii ca mijloc de probă, pledând pentru umanizarea sancțiunilor și pentru instituirea unor drepturi fundamentale ale inculpatului. Tot în acest context se afirmă și Cesare Beccaria, prin lucrarea sa celebră Dei delitti e delle pene (1764), care a militat pentru proporționalitatea pedepsei, abolirea torturii și recunoașterea principiului legalității. „Această vastă mișcare progresistă iluminează cerul întregii Europe, din Spania până în Rusia și instrumentul ei principal de răspândire îl alcătuiește limba franceză, care are acum aceeași importanță și funcție intelectuală, de transmitere de idei, pe care o avuse latina din timpul Evului Mediu și Renașterii”[7]. Acesta a apărut ca un răspuns la viziunea anterioară, prin prisma religioasă despre lume, a cărei esență este statornicia, tradiția, ierarhia bazată pe rânduiala dumnezeiască, concepții considerate învechite și care se puneau ca o barieră în fața progresului științific.

Dezideratul gânditorilor iluminiști a fost cercetarea fiecărui segment al vieții din perspectiva științifică a legilor naturale şi a gândirii raționale (viziune denumită „raționalism”). S-a considerat că lumea poate fi schimbată, aceasta pe fondul unor convingeri de natură religioasă. Mințile iluminate ale epocii au considerat că prin educație şi iluminism, fiecare om în parte, cât şi societatea în ansamblul ei vor putea fi ridicate, transformate. Dacă oamenii cunosc lucrurile logice, calea cea bună, atunci vor acționa ca atare. Marii iluminiști francezi ai secolului al XVIII-lea au revoluționat cursul umanității, iar ideile răsunătoare pe care aceștia le-au propus prin operele lor au culminat cu Revoluția franceză din 1789. Din perspectiva dreptului execuțional penal, un curent umanist avea să înlocuiască excesele tuturor cruzimilor exercitate asupra individului prin prisma apariției ideilor filozofice menite să dea vieții sociale din Europa o nouă formă, neconferind însă persoanelor private de libertate dreptul de a-și formula o apărare față de acuzațiile aduse.

Cu privire la influența iluminismului asupra dreptului execuțional penal și a dreptului persoanei private de libertate de a se apăra, cea mai importantă voce a fost cea a lui Cessare Beccaria, care a reprezentat unul dintre cei mai de seamă promotori ai ideilor iluministe. Născut în 15 martie 1738 într-o familie nobilă din Milano, Cessare Beccaria avea să își dedice întreaga viață propagării iluminismului prin numeroasele sale scrieri care tratau subiecte importante de filozofie și drept. Având ca sursă de inspirație ansamblul cruzimilor ce aveau loc în societatea secolului al XVIII-lea, Beccaria își publică în 1764 lucrarea intitulată Despre infracțiuni și pedepse. În această operă de căpătâi a dreptului penal și execuțional modern, Beccaria este un avid susținător al naturii laice a pedepselor în detrimentul pedepselor aplicate pe bază de judecăți religioase și axate în jurul noțiunii de păcat. Beccaria duce o luptă puternică prin scrierile sale cu arbitrariul pedepselor atât de prezent în era care îl precede. În opera sa Deidelitti e delle pene el afirmă principiul legalității pedepselor, arătând că „…numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracțiunilor, iar această autoritate nu o poate deține decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social”[8].

Referitor la arestul preventiv, Beccaria susține că „pe măsură ce pedepsele vor fi moderate și vor fi înlăturate nemărginita mizerie și foametea din închisori, pe măsură ce mila și omenia vor străbate porțile de fier și vor călăuzi pe neînduplecații și împietriții împărțitori ai dreptății, legile se vor putea mulțumi cu indicații tot mai slabe privitoare la arestarea preventivă”[9]. Lucrarea sa critică aspru pedeapsa capitală, susține separarea funcțiilor judiciare și umanismul în sistemul penitenciar, eliminarea torturii, exercitând o mare influență în acest sens asupra sistemelor execuționale penale din Europa[10].

Cu privire la perspectiva lui Beccaria asupra dreptului la apărare al persoanei lipsite de libertate, acesta critică modalitatea și procedura de judecată a măsurii arestării preventive, mai ales sub cuvânt că magistratul judecă propunerea pur subiectiv, putând favoriza unele persoane cercetate prin nedispunerea măsurii, nefiind ținut să se aplece asupra probelor sau indiciilor cu privire la existența infracțiunii; tot astfel, critică și lipsa vreunui temei legal care să determine limitativ cazurile în care se poate lua această măsură preventivă[11]. De asemenea, cu privire la dreptul acuzatului de a se apăra, de o mare importanță este faptul că Beccaria promovează dreptul acestuia de a beneficia de „timpul și mijloacele de a se apăra”[12], ceea ce în sistemele viitoare procesual penale (dar și în cel actual român) va deveni în dreptul inculpatului, dar și al persoanei private de libertate de beneficia de timpul și înlesnirile necesare apărării.

O altă voce a curentului iluminist care a generat un curent inovator în materia științei penitenciare, filozofiei punitive și apărării drepturilor persoanelor lipsite de libertate a aparținut lui John Howard. Născut în 1726 în Londra, crește într-o familie bogată cu un tată strict, cu puternice convingeri religioase, pe care i le insuflă și fiului său. În anul 1777, publică celebra sa lucrare intitulată States of prisons, lucrare de referință în istoria dreptului execuțional penal. Opera sa dă dovadă de un puternic umanitarism, specific secolului în care a apărut, însă umanitarismul lui Howard își are izvorul în creștinism, spre deosebire de Beccaria ale cărui idei umaniste se nasc dintr-un raționalism aproape matematic. Howard susține că cel mai bun mijloc de moralizare este religia, motiv pentru care sugerează să se dea o mare atenție educației religioase în închisori. Un alt mijloc de moralizare propus de acesta pentru deținuți este munca în locurile de detenție.

Pe aceeași linie de gândire îi amintim pe Jeremy Bentham, educat la Westminster și Oxford absolvind cu o diploma în drept, admirator a lui John Howard, precum și pe Elisabeth Fry, o altă personalitate reprezentativă pentru evoluția sistemelor locurilor de deținere și apărarea drepturilor persoanelor încarcerate.

În concluzie, evoluția teoriilor referitoare la pedeapsa privativă de libertate, precum și a concepției privind dreptul la apărare al persoanei încarcerate, poate fi înțeleasă ca un proces de lungă durată, marcat de o predominanță a fundamentelor religioase și de o viziune penitencială asupra pedepsei. Abia în epoca modernității incipiente se conturează o raționalizare a sancțiunilor, prin trecerea de la perspectiva sacră la cea laică, în care finalitatea moralizatoare este treptat înlocuită de preocuparea pentru ordinea publică și prevenția socială.

Apogeul acestui proces a fost reprezentat de explozia iluministă, care a consacrat o nouă paradigmă asupra pedepsei, fundamentată pe principiul legalității, proporționalității și umanizării tratamentului penal. Mari gânditori ai secolelor XVII-XVIII – de la Montesquieu și Voltaire la Beccaria – au formulat teorii vizionare ce au determinat o schimbare structurală a concepției despre justiția penală. Astfel, terenul a fost pregătit pentru apariția unei veritabile științe penitenciare moderne, în care executarea pedepsei este analizată dintr-o perspectivă juridică, criminologică și socială, independentă de dogma religioasă.