Interpretarea și aplicarea practică a excepției de risc grav, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenția de la Haga, asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în cazurile de violență domestică
Georgeta-Bianca Spîrchez - aprilie 6, 20221. Considerații generale ce vizează mecanismul internațional de reglementare a aspectelor civile privind răpirea internațională de copii
Analiza problematicii privind răpirea internațională de copii, de către unul dintre părinți, își justifică pe deplin relevanța și utilitatea practică, din perspectiva protecției drepturilor copilului, în lumina celor mai recente evoluții ale cadrului internațional din această materie.
Cu titlu introductiv, reamintim că principalul instrument juridic internațional ce prevede cooperarea interstatală, în vederea restabilirii status quo-ului, prin intermediul deciziei de revenire imediată a copilului în țara unde și-a avut reședința obișnuită, este Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (în continuare Convenția de la Haga)[1].
În scopul realizării principalului obiectiv al Convenției, aceasta prevede o procedură sumară, care înseamnă, în principal, adresarea de către părintele părăsit[2], a unei cereri de înapoiere, ce se va judeca de instanța sau autoritatea competentă din statul semnatar în care se află copilul deplasat ilicit de celălalt părinte[3], cerere ce se va judeca în regim de urgență potrivit procedurilor interne ale statului respectiv. Suplimentar, au fost adoptate mijloace de interpretare a Convenției, cum sunt: Raportul explicativ privind Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii și Ghidurile punctuale de bune practici.
În ceea ce privește legătura dintre Convenția de la Haga și Convenția europeană a drepturilor omului (în continuare CEDO), reținem că obligațiile impuse Statelor Membre CEDO, în baza art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului, trebuie interpretate în lumina exigențelor Convenției de la Haga și ale „regulilor și principiilor pertinente de drept internațional aplicabile în relațiile dintre Părțile Contractante”, presupunând o aplicare combinată și armonioasă a acestor instrumente internaționale, ce ține cont de scopul și impactul lor asupra protecției drepturilor copiilor și părinților[4].
În conformitate cu principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, statelor li se recunoaște, și în astfel de situații, așa-numita marjă de apreciere, principala problemă fiind cea a asigurării justului echilibru între interesele concurente în cauză-cele ale copilului, ale celor doi părinți, respectiv cele de ordin public, „ținând cont, totuși, că interesul superior al copilului trebuie considerat primordial și că obiectivele de prevenire și înapoiere imediată corespund unui concept specific de interes superior al copilului”[5].
Această marjă de apreciere recunoscută autorităților interne rămâne, totuși, supusă unui control pe care îl poate realiza Curtea de la Strasbourg, în baza Convenției europene a drepturilor omului, prin intermediul căreia aceasta se va asigura că „procesul decizional care a dus la adoptarea de către instanțele interne a măsurilor contestate a fost echitabil și a permis părților implicate să își prezinte cauza în totalitate și că interesul superior al copilului a fost respectat”[6]. Practic, „atât refuzul de a considera obiecțiile la cererea de înapoiere ce intră sub incidența articolelor 12,13 și 20 ale Convenției de la Haga, cât și insuficienta motivare în respingerea unor asemenea obiecții ar fi contrară exigențelor articolului 8 al Convenției și spiritului și scopului Convenției de la Haga. Este necesară o analiză serioasă a unor asemenea acuzații, demonstrată de motivarea instanțelor interne care nu trebuie să fie automată și stereotip ci suficient de detaliată în lumina excepțiilor prevăzute de Convenția de la Haga, ce trebuie interpretate în mod restrictiv”[7].
În planul Uniunii Europene sunt avute în vedere dispozițiile Regulamentului nr.2201/2003[8], urmând ca de la data de 1 august 2022 să se aplice Regulamentul nr. 1111/2019[9], ce „ar trebui să contribuie la creșterea securității juridice și a flexibilității și să asigure un acces la justiție mai bun și o mai mare eficiență a procedurilor”, după cum se arată în Preambulul acestuia.
Astfel, în conformitate cu art. 22 al Regulamentului nr. 1111/2019, „în cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism care consideră că a avut loc o încălcare a drepturilor privind încredințarea solicită, fie direct, fie cu asistența unei autorități centrale, instanței dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre pe baza Convenției de la Haga din 1980 prin care să dispună înapoierea copilului cu vârsta mai mică de 16 ani care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică articolele 23-29 și capitolul VI din prezentul regulament, acestea completând Convenția de la Haga din 1980”.
Deși principiul este cel al înapoierii prompte a copiilor îndepărtați sau reținuți pe nedrept de către unul dintre părinți, în unele cazuri poate fi justificată o abatere de la acest principiu, după cum va rezulta din următoarele secțiuni ale prezentei lucrări.
2. Excepțiile de la obligația de înapoiere imediată a copilului deplasat ilicit de către unul dintre părinți
Principiul potrivit căruia înapoierea imediată este în interesul superior al copilului poate fi combătut în cazul în care se stabilește existența uneia dintre excepțiile pe care le prevede Convenția de la Haga. Astfel, în exercitarea marjei sale de apreciere, autoritățile pot să nu dispună înapoierea copilului în statul reședinței sale obișnuite, atâta vreme cât aceste excepții sunt invocate și probate corespunzător procedurii interne din statul solicitat.
Aceste situații derogatorii sunt reglementate de Convenția de la Haga, după cum urmează:
- art. 12: „Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, sa dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul sau mediu”.
- art. 13 alin. (1) și alin. (2): „Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins o vîrstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa”.
- art. 20: „Înapoierea copilului potrivit dispoziţiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
După cum anunțam din titlu, preocuparea noastră este de a ne apleca, prin intermediul acestui studiu, asupra invocării excepției riscului grav în cazurile de violență domestică, argumentul principal fiind acela că a crescut dramatic numărul unor asemenea cauze[10], astfel că această excepție a ajuns să fie invocată tot mai des în ultimii ani, ceea ce a generat o „îngrijorare crescândă a comunității de experți că aplicarea incorectă a acestei dispoziții ar putea compromite echilibrul fragil asigurat de Convenția privind răpirea de copii”[11].
3. Metodologia examinării efective a excepției riscului grav, în cazurile de violență domestică
Din dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) ale Convenției de la Haga explicate prin intermediul surselor secundare[12] rezultă că, prin intermediul acestei excepții, putem avea în vedere trei tipuri de risc grav, anume:
- supunerea copilului la un pericol fizic;
- expunerea la un pericol de ordin psihic;
- punerea copilului, în orice alt mod, într-o situație intolerabilă.
Împrejurările concrete în care s-ar contura un astfel de risc au fost enumerate, exemplificativ în Ghidul de bune practici în baza Convenției de la Haga de drept internațional privat din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii. Partea VI. Articolul 13 alineatul (1) litera (b) (în continuare Ghidul privind aplicabilitatea art. 13 alin.(1) lit. b) din Convenția de la Haga)[13], putând fi vorba despre situații precum:
– violența fizică îndreptată direct asupra copilului sau chiar expunerea acestuia la acte de violență intra-familială, îndreptate de către părintele părăsit împotriva părintelui care a luat copilul. Ceea ce ni se pare demn de reținut, la nivel de linii directoare trasate prin intermediul Ghidului de bune practici, este că „în unele situații, riscul grav pentru copil poate avea la bază și pericolul potențial la care părintele care a luat copilul este expus de către părintele părăsit în momentul înapoierii, inclusiv atunci când acest pericol poate afecta în mod semnificativ capacitatea părintelui care a luat copilul de a avea grijă de copil”[14];
– abuz sau exploatare sexuală a copilului;
– separarea copilului de părintele care l-a luat, de exemplu în cazul în care acesta din urmă pretinde că nu este în măsură să se întoarcă în statul reședinței obișnuite a copilului din motive de securitate, de sănătate sau de natură economică ori din cauza statutului său de imigrant(ă) sau a unei urmăriri penale pendinte în statul reședinței obișnuite a copilului;
– separarea copilului de frații și surorile sale;
– preocupări grave în materie de securitate, de educație, de sănătate sau de situație economică care îl privesc pe copil în statul reședinței obișnuite.
În ceea ce privește aplicarea practică a acestei excepții, prezintă utilitate următoarele interpretări ce se regăsesc în Ghidul privind aplicabilitatea art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenția de la Haga:
– fiind o excepție, aceasta trebuie aplicată în mod restrictiv, astfel încât să nu rămână golită de conținut regula returnării copilului în statul reședinței sale obișnuite. Totodată, în lumina acestei interpretări instanța sau autoritatea competentă, învestită cu cererea de înapoiere, trebuie să evite să se pronunțe în chestiuni în care statul reședinței obișnuite are prerogative să hotărască, cum ar fi cele legate de încredințarea copilului sau cele ce privesc exercitarea autorității părintești[15]. Scopul este de a împiedica părintele răpitor să obțină recunoașterea legală, prin trecerea timpului, a unei situații de fapt pe care el a determinat-o în mod unilateral și, probabil, nelegitim[16];
– fiecare dintre cele trei tipuri de risc poate fi invocată, pe calea excepției, în mod independent, după cum pot fi folosite împreună, fără a se face o distincție clară între ele[17];
– excepția pe care o examinăm nu presupune, în mod necesar, ca cel expus direct sau primar să fie copilul, acceptându-se, în anumite circumstanțe excepționale, ca faptul expunerii părintelui, care a luat copilul, la un pericol fizic sau psihic, să creeze un risc grav ca, prin înapoierea sa, însuși copilul să fie plasat într-o situație intolerabilă[18];
– „termenul «grav» determină riscul, nu pericolul pentru copil”, ceea ce înseamnă că „riscul trebuie să fie real și să atingă un nivel ridicat pentru a fi caracterizat drept grav”[19]. În ceea ce privește situația intolerabilă, semnificația este aceea a unei împrejurări pe care un copil nu ar trebui să fie nevoit să o suporte[20];
– excepția de risc grav comportă o dimensiune prospectivă, prin faptul că se concentrează asupra situației copilului la momentul înapoierii și asupra eventualității ca situația respectivă să expună copilul la un risc grav[21]. Pe această linie de interpretare, deosebit de utile se dovedesc a fi următoarele îndrumări oferite de Ghidul de bune practici privind aplicabilitatea art. 13 alin. (1) lit. b): „[…] deși examinarea excepției de risc grav necesită, în general, o analiză a informațiilor/probelor pe care se bazează persoana, instituția sau alt organism care se împotrivește înapoierii copilului (în majoritatea cazurilor, părintele care a luat copilul), aceasta nu ar trebui să se limiteze la o analiză a situației care exista înainte de sau la data deplasării sau neînapoierii ilicite a copilului. În cadrul acestei examinări este necesar, în schimb, să se aibă în vedere viitorul, adică situația care s-ar crea dacă înapoierea copilului ar fi imediată. Examinarea excepției de risc grav ar trebui deci să cuprindă, în cazul în care se consideră necesar și indicat, și analizarea posibilității de obținere a unor măsuri de protecție adecvate și eficace în statul reședinței obișnuite”[22].
Desigur, își mențin relevanța și comportamentele sau incidentele din trecut, cum ar fi incidentele de violență domestică, dar acestea, privite izolat, nu ar trebui să susțină concluzia că pot fi obținute sau nu măsuri corespunzătoare (adecvate și eficace) pentru a proteja copilul de riscul grav[23]. În această cheie de interpretare, „dovada existenței unei situații de violență domestică nu este, în sine, suficientă pentru a se stabili existența unui risc grav pentru copil”[24]. Astfel, autoritatea competentă să decidă înapoierea sau nu a copilului poate lua în considerare factori specifici relevanți precum: „efectul violenței domestice asupra copilului la înapoierea sa în statul reședinței obișnuite și posibilitatea ca efectul respectiv să atingă pragul ridicat al excepției de risc grav, date fiind natura, frecvența și intensitatea violenței, precum și circumstanțele în care aceasta ar putea apărea”[25], pentru a stabili dacă prejudiciul psihologic suferit de copil este semnificativ și durabil[26]. În concret, pot exista cazuri în care se poate aprecia că serviciile de poliție și cele sociale care acordă asistență victimelor violenței domestice nu sunt suficiente pentru a oferi protecția corespunzătoare, aptă de a-l feri pe copil de riscul grav, atunci când, de exemplu, din probele administrate rezultă că părintele părăsit a nesocotit de nenumărate ori ordinele de protecție emise[27].
– în esența sa, standardul de evaluare a excepției de risc grav presupune o examinare în etape, pe care le vom indica astfel cum sunt expuse în Ghidul la care ne raportăm cu prilejul acestei analize: „în prima etapă, instanța ar trebui să examineze natura afirmațiilor și să analizeze dacă acestea sunt suficient de detaliate și de temeinice pentru a putea stabili existența unui risc grav. Este foarte puțin probabil ca afirmațiile făcute în sens larg sau general să fie considerate suficiente. Dacă trece la a doua etapă, instanța determină dacă s-a stabilit excepția de risc grav pentru copil în momentul înapoierii, examinând și evaluând probele prezentate de persoana care se împotrivește înapoierii copilului/informațiile strânse și ținând seama de probele/informațiile referitoare la măsurile de protecție care pot fi obținute în statul reședinței obișnuite. Astfel, chiar și în cazul în care determină că există suficiente probe sau informații pentru demonstrarea unor elemente de pericol potențial sau de situație intolerabilă, instanța trebuie totuși, atunci când verifică dacă s-a stabilit excepția de risc grav, să ia în considerare în mod corespunzător toate circumstanțele cauzei în ansamblu, inclusiv existența unor măsuri de protecție adecvate sau necesitatea instituirii acestora pentru a se feri copilul de respectivul risc grav de pericol sau de respectiva situație intolerabilă”. Mai ales la fond instanțele trebuie să se asigure că examinarea efectivă are loc cât mai complet posibil, înainte de a lua în considerare eficacitatea măsurilor de protecție[28];
– procedura și aspectele privind administrarea probelor sunt cele specifice legii forului, adică legii statului solicitat. Aspectul general stabilit, prin intermediul Convenției, este cel al sarcinii probei care revine persoanei ce se împotrivește înapoierii copilului. Totodată, deși există obligația pronunțării unei soluții în regim de urgență, aceasta nu înseamnă că nu ar trebui realizată o examinare minuțioasă a probelor care sunt relevante cauzei. Așadar, ar trebui ca situația de risc grav, în care ar fi plasat copilul prin decizia de înapoiere a sa în statul de reședință, „să rezulte fără echivoc, nu pe baza unor simple prezumții, supoziții și alegații ale părții care susține acest caz de excepție, ci din elemente probatorii obiective și concrete, apte să formeze convingerea autorității chemate să decidă cu privire la înapoierea copiilor că o atare măsură nu se subsumează interesului superior al copilului din perspectiva art. 13 lit. b)”[29].
Adițional, mai trebuie să avem în vedere că, între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenție este drastic restrânsă prin dispozițiile art. 11 alin. (4) din Regulamentul nr.2201/2003 care prevăd că: „o instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa”.
În acest cadru normativ european, sunt pertinente observațiile exprimate în literatura de specialitate[30], cărora ne alăturăm și le susținem pe deplin, pe calea acestui demers de cercetare, potrivit cărora nicio normă de drept european nu detaliază modul de verificare a îndeplinirii efective a acestei obligații, astfel încât problema de fond, cu implicații majore în viața copilului poate rămâne nerezolvată, atâta vreme cât nu sunt instituite și garanții efective de control a acestor măsuri privind protecția copilului după înapoierea sa.
Pentru a ilustra modul de aplicare concretă a principiilor expuse, ne vom îndrepta atenția, în cele ce urmează, asupra unui caz ce s-a aflat pe rolul instanțelor din România, iar după epuizarea căilor de atac interne s-a pronunțat și Curtea europeană a drepturilor omului, ce a fost învestită pentru a verifica dacă procesul decizional a respectat exigențele instrumentelor internaționale la care ne-am referit.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] România a aderat la Convenția de la Haga din 1980 prin Legea nr. 100/16 septembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243/30 septembrie 1992.
[2] Potrivit terminologiei Convenției, anume Ghidului de bune practici în baza Convenției de la Haga de drept internațional privat din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii. Partea VI. Articolul 13 alineatul (1) litera (b), termenul „părinte părăsit” desemnează „persoana, instituția sau organismul care susține că un copil a fost deplasat sau reținut ilicit pe teritoriul altei părți contractante, cu încălcarea drepturilor privind încredințarea, prevăzute în Convenția din 1980”.
[3] În conformitate cu art. 3 al Convenției de la Haga, deplasarea sau neînnapoierea unui copil se consideră ilicită: „a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînnapoierii sale; şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărîre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.
[4] CEDO, Cauza X. c. Letoniei, cererea nr. 27853/09, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, par. 93 și 94.
[5] CEDO, Cauza X. c. Letoniei, par. 95.
[6] CEDO, Cauza X. c. Letoniei, par. 102.
[7] CEDO, Cauza X. c. Letoniei, par. 107.
[8] Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, JO L 338, 23.12.2003, pp. 1-29.
[9] Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, JO L 178, 2.7.2019, pp. 1-115.
[10] Natalia Camba Martins, Gustavo Ferreira Ribeiro, The “grave risk exception”, efficiency and the Hague Convention on child abduction: a Law and Economics Approach, Revista Opinião Juridica (Fortaleza), 2018, p. 193, DOI:10.12662/2447-6641oj.v17i24.p177-203.2019.
[11] A se vedea, în acest sens, Prefața la Ghidul de bune practici în baza Convenției de la Haga de drept internațional privat din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii. Partea VI. Articolul 13 alineatul (1) litera (b), disponibil la adresa web: https://assets.hcch.net/docs/1ce59177-b1e6-4811-8433-c1d47e10c3f4.pdf (accesat în data de 26.03.2022).
[12] De natura Ghidului de bune practici privind art. 13 alin.(1) lit. b), antecitat.
[13] A se vedea p. 31 din Ghidul privind aplicabilitatea art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenția de la Haga.
[14] A se vedea pp. 37-38 din Ghid.
[15] A se vedea pp. 24-25 din Ghidul antemenționat.
[16] CEDO, Cauza Kupás v. Ungaria, cererea nr. 24720/17, Hotărârea din 28 octombrie 2021, definitivă la 28 ianuarie 2022, par. 52.
[17] A se vedea pp. 25-26 din Ghidul antereferit.
[18] Ibidem.
[19] Pp. 26-27 din Ghidul antecitat.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] În acest sens pot fi invocate și prevederile art. 27 alin. (3) din Regulamentul nr.1111/2019: „În cazul în care o instanță preconizează să refuze înapoierea copilului exclusiv în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Haga din 1980, aceasta nu refuză înapoierea copilului în cazul în care partea care solicită înapoierea copilului demonstrează instanței, prin furnizarea de dovezi suficiente, că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa, sau în cazul în care instanța este convinsă de acest lucru în alt mod”.
[23] Pp. 27-28 din Ghidul de bune practici privind art. 13 alin. (1) lit. b).
[24] Pp. 38-39 din Ghidul de bune practici privind art. 13 alin. (1) lit. b).
[25] Ibidem.
[26] Onyoja Momoh, The interpretation and application of Article 13(1) b) of the Hague Child Abduction Convention in cases involving domestic violence: Revisiting X v. Latvia and the principle of “effective examination”, Journal of Private International Law, 2019, 15:3, DOI: 10.1080/17441048.2019.1684665, pp.652-653.
[27] Pp. 39-40 din Ghidul de bune practici privind art. 13 alin. (1) lit. b).
[28] Onyoja Momoh, op. cit., p. 646.
[29] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 593 din 12 mai 2015 rezumată și comentată de Mariana Hortolomei, Răpire internațională de copii. Noțiunea de reședință a copilului. Măsuri pentru protecția copilului după înapoierea sa, Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2019, consultat în biblioteca virtuală Sintact: www.sintact.ro.
[30] Mariana Hortolomei, op. cit., consultată în biblioteca virtuală Sintact: www.sintact.ro.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.